Străinii trecuți pe la noi în Evul Mediu erau surprinși de latinitatea
noastră, de supraviețuirea Romei la Dunăre și la Carpați. Un autor născut în
secolul al XIV-lea, umanistul florentin Poggio Bracciolini (1380–1459),
afirmă că limba latină era răspândită pe vremea sa printre români și era
vorbită de aceștia: „La sarmații de sus (din nord) este o colonie rămasă, după
cum se spune, de la Traian, care și acum, în atâta barbarie, păstrează limba
latină de la italieni, care au ajuns acolo; ei spun oculum, digitum,
manum, panem și multe altele, din care rezultă că toți
coloniștii lăsați acolo coboară din latini și că acea colonie vorbește limba
latină”. Bracciolini este, probabil, primul umanist care vorbește despre
originea latină a coloniei romane lăsate departe, în nord, de împăratul Traian,
în lucrarea „Historia tripartita disceptativa convivalis” (scrisă în
1451), cuprinzând referințe importante și despre români. Adolf Armbruster a
observat că atunci, la jumătatea secolului al XV-lea, se argumentează pentru
prima oară (din câte se cunoaște în acest moment) latinitatea limbii române
prin probe de vocabular.
Înainte de Poggio Bracciolini, în anul 1426, Rinaldo degli Albizzi (1370–1442),
diplomat, ambasador florentin la curtea regelui Ungariei, scriind despre
popoarele din „Slavonia” ― adică din întreg răsăritul Europei ― care aveau
ținuturi proprii, arată: „Limbile din Slavonia, care au țări și orașe proprii,
mai întâi ungurii, germanii, slavii, românii, [care] au limba aproape romană…”.
Termenul de „limbă” avea atunci ― ca și în textele biblice ― inclusiv sensul de
popor, neam, etnie. Este de presupus că diplomatul florentin, dacă nu va fi
fost el însuși, în drumurile sale, printre români, a aflat despre latinitatea
românei la curtea regală ungară, unde erau, desigur, cunoscători direcți ai
acestui fapt.
Un cunoscut umanist a fost Flavio Biondo (1392–1463), secretar
apostolic, care scria (prin 1452–1453) apeluri către capetele încoronate ale
Europei pentru o acțiune creștină comună, prezentându-i Europei pe români: „Iar
dacii ripensi (dacii de pe mal) sau valahii din regiunea Dunării, care, de
asemenea, se află în vecinătate, dovedesc prin vorbire originea lor romană ca
pe un lucru de cinste, [origine] pe care o pun în evidență și o invocă; pe
aceștia, venind anual la Roma și la pragurile apostolilor în calitate de
creștini catolici, ne-am bucurat cândva de a fi auzit că vorbesc astfel încât
cele ce spun, potrivit tradiției populare și comune a neamului lor, sunt o
gramatică rustică cu savoare de latinitate”. În alt discurs, Flavio Biondo
enumeră popoarele care ar putea lupta cu occidentalii contra turcilor și îi
pomenește, în acest context, pe „românii născuți din sânge roman”. După cum se
vede, în discurile sale către suveranii europeni, italianul susține romanitatea
românilor cu argumente lingvistice, fiindcă el însuși ― din câte se pare ― i-a
auzit pe pelerinii români la Roma vorbind românește.
Mai vestit decât toți antecesorii a fost Enea Silvio Piccolomini
(1405–1463). El a avut cel mai mare rol, prin autoritatea sa de papă (cu numele
de Pius al II-lea), în răspândirea ideii romanității românilor în Occident. El
spune despre Valahia că este o țară foarte întinsă, care începe din
Transilvania și se întinde până la Marea Neagră. Despre locuitori arată că au
fost chemați vlahi de la numele generalului Flaccus și adaugă: „Graiul acestui
popor este latin, deși schimbat în mare parte, fiind abia inteligibil pentru un
om din Italia”. Celebrul umanist spune aproape același lucru, în altă parte, în
limba italiană: „Acest neam a păstrat până acum limba romană, care, deși
alterată în mare parte, poate să fie încă înțeleasă de un italic”. Lucrarea de
mare anvergură este „Cosmographia”, scrisă în vremea pontificatului său,
derulat între anii 1458 și 1463 (cartea a fost publicată pentru prima oară în
1501). În această operă, în capitolul al doilea, intitulat „Despre regiunea
Transilvaniei, «despre sași», secui și români, popoare ce locuiesc în ea”,
mai scrie: „Acest pământ a fost locuit odinioară de geți, care l-au pus pe fugă
rușinoasă pe Darius, fiul lui Histaspe… Și a fost dusă acolo o colonie de
romani, care să-i țină în frâu pe daci, sub conducerea unui oarecare Flaccus,
după care a fost numită Flacchia. Apoi, după o lungă bucată de timp,
alterându-se numele, așa cum se întâmplă, a fost numită Valahia, și în loc de
flacci au fost numiți valahi”. Explicația despre derivarea numelui vlahilor ―
adică a numelui prin care erau numiți românii de străini ― de la numele
generalului roman Flaccus este fantezistă (referința se găsește, între primii,
la Ovidius), dar a făcut epocă, fiind preluată timp îndelungat de către foarte
mulți autori occidentali.
Un alt italian, născut la Salerno și numit în manieră latinizantă G.
Pomponius Laetus (1425–1498), cutreiera în secolul al XV-lea Europa
răsăriteană, trimis, se pare, de papa Sixt al IV-lea și lăsa notițe despre
români: „Dacia, provincie care era așezată dincoace și dincolo de Istru, se
cheamă în vremea noastră Volohia, iar locuitorii sunt numiți Volohi. Volohia
înseamnă Italia, deoarece ei vorbesc în mod italic. […] Sunt unii care cred că
aceasta ar fi regiunea numită azi Volohia, situată dincolo și dincoace de
Istru: și i se spune Italia, fiindcă folosesc limba italică”.
Românii sunt, prin urmare, romanii orientului european, acei romani care au
păstrat vie amintirea Romei, după mai mult de un mileniu. Străinii îi văd pe
români drept romani, nu au nicio îndoială în legătură cu originea lor, cu limba
vorbită de aceștia și nici chiar cu soarta lor neprielnică. Latinitatea
românilor este remarcată, în primul rând, de italieni, cei mai îndreptățiți să
observe asemănarea românei cu latina și cu italiana. O fac cu multă
dezinvoltură și, uneori, cu preciziune. Numele dublu al românilor, acela dat de
ei înșiși și acela dat de străini, iese mereu la iveală și ajunge să fie
cunoscut în Europa. Prilejul acestei conștientizări este cruciada târzie, adică
lupta europenilor, deopotrivă a celor din prima linie și a celor occidentali,
contra otomanilor, care amenințau cu disoluția civilizației creștine. Românii
au fost parte integrantă a acestui efort de apărare a esenței continentului
nostru, au dobândit, ca și vecinii lor, conștiința de „poartă a Creștinătății”,
dar s-au revendicat și din marea moștenire romană.
Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele
Academiei Române
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu