În Transilvania, spre deosebire de Țara Românească și Moldova, lupta pentru
unitatea românilor a fost precedată de o mișcare (desfășurată, în mod
organizat, vreme de mai bine de două secole) de emancipare internă, de
eliminare a discriminării și de impunere a egalității românilor cu celelalte
națiuni și confesiuni. La sud și răsărit de Carpați s-au fondat încă din
secolul al XIV-lea ― după expresia fericită a lui Nicolae Iorga ― două
„libertăți românești” care, în ciuda agresiunilor străine, s-au menținut, în
general, dacă nu independente, măcar autonome. În aceste două monarhii
românești libere sau cvasi-libere, stăpânii au fost aproape întotdeauna de
aceeași limbă și credință cu supușii și astfel, atunci când soarta țării a fost
în primejdie, au pus umărul împreună, „de la vlădică până la opincă”. În
Transilvania, conducerea politică nu era românească și apăra interesele altor
națiuni și confesiuni, nu pe cele ale românilor. De aceea, încrederea românilor
de rând, supuși pe propriile pământuri, nu se putea îndrepta spre acești
conducători străini, ci spre domnii, ierarhii și boierii Țării Românești și
Moldovei. Patriarhul ecumenic Chiril Lucaris surprindea încă în prima treime a
secolului al XVII-lea această stare de lucruri, evidentă chiar și sub Mihai Viteazul.
Solicitat de Gabriel Bethlen, principele protestant al Transilvaniei, în
legătură cu trecerea românilor la calvinism (cu alte cuvinte, ar fi fost
cumpărată o iluzorie libertate a românilor ardeleni cu prețul abandonării
credinței bizantine), înaltul ierarh, bun cunoscător al stării românilor, i-a
răspuns acestui lider maghiar, la 1629, dezamăgindu-l complet:
Autoritatea protestantă a Ardealului nu-i va putea sili niciodată pe români
să treacă la calvinism, fiindcă aceștia sunt prea legați de credința lor
bizantină (numită în unele izvoare „legea românească”), dar și pentru că ar
interveni în Transilvania domnii Țării Românești și Moldovei, „dacă nu cu
armele, măcar cu îndemnuri tainice”; în plus, mai era acea „legătură de sânge
și de simțiri” care-i unește pe românii de pe cei doi versanți ai Carpaților.
Ideea ocrotirii românilor transilvăneni de către elitele extracarpatice și,
mai ales, această „legătură de sânge și de simțiri” dintre toți românii au
salvat viața românilor înstrăinați și au păstrat viu sentimentul unirii.
Altminteri, românii transilvani și-au dus viața lor modestă ca supuși, singurii
lor conducători, bisericești (spirituali) și mireni (politici) deopotrivă,
fiind preoții și călugării. Nu întâmplător, același Nicolae Iorga își intitula o
carte de suflet „Sate și preoți în Ardeal”,
înțelegând dintr-o privire sensurile adânci ale unei civilizații
agrar-pastorale, ținute în coeziune de biserică.
Dar unirea nu se putea face în jurul Transilvaniei, deoarece Transilvania
nu avea în frunte o putere românească. Era nevoie de un nucleu de Românie care
să atragă apoi Transilvania, iar acest nucleu nu se putea constitui decât din
cele două „libertăți românești” și, mai ales, din acea țară care-și asumase de
timpuriu ― prin Mihai Viteazul ― misiunea de reconstituire a unității politice
a poporului al cărui nume îl purta. Țări românești erau zeci, aproape pe
fiecare vale și în fiecare depresiune ― numite așa mai ales în Transilvania,
unde românii erau pe alocuri separați de străini ― dar numai una dintre ele a
purtat neîntrerupt acest nume simbolic, anume țara de la sud de munți. Moldova
era „a doua libertate românească”, vitregită și frântă însă și ea, mai ales de
la 1484 încoace (ocuparea de către otomani a Chiliei și Cetății Albe, „plămânii
Moldovei”), trecând prin 1538 (transformarea Tighinei în raia), 1715 (preluarea
de către turci a Hotinului), 1775 (răpirea Bucovinei de către Habsburgi) și
ajungând la 1812 (răpirea Basarabiei de către ruși). Dar, în ciuda tuturor
acestor dureroase ciuntiri, Moldova exista ca țară românească. Prin urmare,
speranța românilor transilvani se concretiza într-o Românie, care trebuia să
înceapă cu Țara Românească și Moldova. Altminteri, despre o Daco-Romanie s-a
discutat mult, încă de la finele secolului al XVIII-lea, inclusiv în unele
cancelarii străine. Idei de acest fel, de unire a românilor într-un singur
stat, s-au vehiculat chiar pe teritoriul Transilvaniei și mai ales la Adunarea
Națională de la Blaj, în mai 1848, unde erau prezenți fruntașii revoluționari
ardeleni, moldoveni și munteni. Acolo s-au pus în cauză „trebuințele națiunii
întregi”. În spiritul veacului naționalităților, de care erau animate toate
forțele progresiste ale Europei, s-a căzut de acord că, datorită împrejurărilor,
într-o perspectivă apropiată, ar fi posibilă numai unirea Principatelor
extracarpatine, Moldova și Țara Românească, urmând ca problema Transilvaniei să
se pună ulterior, când se vor ivi condiții favorabile. Totuși, unele voci de pe
Câmpul Libertății ar fi strigat chiar atunci, la 1848, conform mărturiilor,
„Noi vrem să ne unim cu Țara” și „Ardealul este acum România!”, o Românie pe
cale de a se face. Să nu uităm că Avram Iancu a transformat, pentru o clipă,
Munții Apuseni în „țară românească”. În deceniul care a unit Revoluția de la
1848–1849 cu Unirea din 1859, s-a desfășurat ― cum ar fi spus Nicolae Bălcescu
― o lucrare a tuturor românilor asupra lor înșiși. Românii ardeleni au
sprijinit și au încurajat mereu acțiunile unioniste, atât în timpul când lupta
pentru Unire a fost dusă în emigrație (până la 1856), cât și în timpul
edificării ei în interiorul Principatelor (1857–1859). În acest spirit, Simion
Bărnuțiu, marele ideolog al revoluției transilvane, îi îndemna ― de la Pavia
(din Italia), unde își lua un doctorat în drept ― pe românii săi din
Transilvania, să lupte pentru Unire, spre a dovedi lumii că românii sunt
pregătiți pentru a se „face națiune”. Gazetele brașovene exprimau faptul că
„dorința cea mai de pe urmă a tuturor românilor, a celor destul de deștepți
pentru a-și înțelege soarta, este ca
într-o unire să formeze un regat neolatin, neatârnat”. Păcurarii transilvani,
care-și pășteau turmele în luncile Dunării, Siretului și Prutului, în Dobrogea,
întorși acasă după rânduiala lor pendulatoare, răspândeau printre români ideea
unirii, în timp ce cărturarii și oamenii de acțiune susțineau cu scrisul, cu
vorba și cu fapta ideea unirii. De exemplu, Timotei Cipariu, socotind unirea
Principatelor de însemnătate capitală pentru viitorul românilor, cerea fiecărui
român ardelean să se ocupe de împlinirea ei. Avram Iancu era înfățișat de
rapoartele austriece ca susținător al unirii Principatelor, cu care „el dorea
din suflet unirea pentru totdeauna a Transilvaniei”. Autoritățile austriece
atrăgeau atenția că în Transilvania majoritatea populației era românească, că
Transilvania avea o importanță strategică fundamentală pentru unirea
Principatelor Române și că deveniseră evidente tendințele de înființare a unui
„Imperiu daco-roman” din cele trei țări.
Actele de voință națională din 5 și 24 ianuarie 1859 i-au găsit pe românii
transilvani (prin elitele lor) în bucurie și solidaritate deplină cu românii
moldoveni și munteni. La vestea dublei alegeri, George Barițiu scria: „Bucuria
este atât de mare, fericirea este atât de mare, încât peana tremură în mâna
mea, și o las”. Alexandru Papiu Ilarian susținea că „românii din Transilvania
numai la Principate privesc” și că, la alegerea lui Cuza, „entuziasmul la
românii din Transilvania era poate mai mare decât în Principate”. Adăuga și că
„românii de peste Carpați (din Transilvania), bărbați și femei, bătrâni și
tineri, toți ar fi gata a muri pentru domnul Cuza”. Intelectualii ardeleni au
perceput opera lui Cuza ca pe una națională, deopotrivă lupta sa pentru recunoașterea
dublei alegeri, pentru desăvârșirea unirii (1859–1862) și cea pentru modernizarea României prin marile reforme, gândite astfel
încât ele să pună în aplicare programul Revoluției de la 1848. Prin ideile lui
Mihail Kogălniceanu, care, în acord cu acel curent organicist, voia „reformă
fără pripeală”, Domnul Unirii a transpus în faptă o mare parte a programului
Revoluției Române de la 1848–1849.
Principele și-a manifestat, în mai multe împrejurări, intenția de întregire
a Unirii cu celelalte ramuri ale poporului român. De exemplu, adresându-se
oștirii reunite în tabăra de la Florești (Prahova), în
vara anului 1859, a spus: „Vă stă în mână ca într-o zi țara noastră să vă poată
datora mărirea”. De asemenea, scriind reprezentantului Piemontului (nucleul viitoarei
Italii) la Constantinopol, arăta că el urmărește „a asigura soarta, buna stare
și libertatea a tot ce poartă numele de român”. Dădea exemplul italienilor și
socotea „izbânda lor ca o chezășie și o nădejde pentru viitorul nostru”. Cuza
era văzut în unele rapoarte diplomatice contemporane drept doritor al
înfăptuirii unei „Daco-Românii” și drept țesător al unor „intrigi daco-române
pentru a anexa Transilvania”.
Deși o acțiune de eliberare a Transilvaniei nu a fost posibilă în timpul
lui Cuza, domnul i-a făcut pe românii ardeleni să se simtă în Principatele
Unite ca acasă, dându-le adăpost și sprijin necondiționate. Mai ales
intelectualii erau prețuiți peste măsură: Simion Bărnuțiu a fost numit profesor
la Universitatea din Iași, unde era dorit ca rector; Gheorghe Barițiu a fost
propus inspector general al școlilor din Moldova; Alexandru Papiu Ilarian a
devenit procuror general la Curtea de Casație și apoi ministru de justiție în
guvernul Kogălniceanu. Studenții transilvani au primit burse, școlile românești
din Brașov (gimnaziul creat la 1850, devenit apoi Liceul și Colegiul Național
„Andrei Șaguna”) și Biserica „Sfântul Nicolae” s-au bucurat de importante ajutoare bănești.
Circulare și proclamații ale principelui sau ale apropiaților săi,
considerate de autorități ca primejdioase, erau răspândite în Transilvania și
Bucovina. Se consemna în epocă faptul că Alexandru Ioan Cuza ar fi declarat
consulului francez, Victor Place, și celui italian, Strambio, că el, ca
principe român, nu va renunța niciodată la Transilvania. Sentimentele elitei
românești ardelene față de Cuza sunt sintetizate cel mai bine de Alexandru
Papiu Ilarian: „O, principe și doamne al românilor, fie ca să vă steie în
ajutor geniul națiunii române, să răzbunați cu înțelepciune moartea lui Mihai
Viteazul și să fiți executorul fericit al planului celui mai mare domn român ce
a avut vreodată Dacia lui Traian”. Erau prin urmare atunci speranțe că, prin
domnul Alexandru Ioan Cuza, se va înfăptui unirea Transilvaniei cu Principatele
Unite, formându-se România.
Unirea de la 1859 a fost, astfel, fără îndoială, temelia unirii
Transilvaniei și a Marii Uniri în general. Românii transilvani au înțeles
treptat că lupta lor pentru egalitate pe pământurile lor nu se poate realiza
fără unire. Cele două secole de luptă pentru eliminarea discriminării lor în
cadrul Imperiului Austriac și apoi Austro-Ungar, de la mișcarea Supplex-urilor (1732-1848, cu accent pe Supplex Libellus Valachorum de la 1791–1792)
până după Memorandum (1892–1894), a arătat că mântuirea nu putea veni de la
stăpânirea străină și nici sub stăpânirea străină. Vorbele lui Bărnuțiu, din
mai 1848, reveneau ca un memento:
„Împăratul ne-a înșelat, patria (adică Imperiul Habsburgic) ne-a ferecat și
ne-am trezit că numai credința în noi înșine și în neamul nostru românesc ne
poate mântui”. „Neamul nostru” își făurise sub Cuza un stat numit România și care era menit să le fie scut
și adăpost tuturor românilor. Românii ardeleni au înțeles că numai unirea cu
România le poate aduce emanciparea. Nu toți și nu de la început, ci parțial și
treptat, ca la toate popoarele pornite pe căi similare.
Ceea ce au realizat românii de la 1859 până la 1918 a intrat în mersul
firesc al istoriei. După 1859–1866, românii transilvani, ca și ceilalți aflați
sub stăpâniri străine, aveau de-acum propria țară spre care erau îndreptățiți
să aspire ca spre o izbăvire. După 1877–1878, acești români aveau o țară liberă
și independentă care-i putea mântui de rău. Din anii ’80 ai secolului al
XIX-lea, era tot mai clar pentru cât mai mulți că, după cum scria și afirma Ioan Slavici, „soarele, pentru toți românii, la București răsare”. Până la
împlinirea idealului, românii ardeleni au mai încercat o dată calea petiționară
(prin Memorandum), calea luptei
politice și parlamentare (prin activism), au continuat modalitățile luptei
culturale (în primul rând prin „ASTRA”), s-au sacrificat pentru o cauză care nu era a lor în Primul Război
Mondial, dar totul a fost în zadar. Speranța libertății în Imperiul Habsburgic
s-a dovedit complet iluzorie și atunci au pus în prim plan „credința în neamul
nostru românesc”, după cum îi îndemnase, la 1848, Simion Bărnuțiu. Prima
concretizare a justeței acestei credințe a fost actul de la 24 ianuarie 1859, odată cu dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, prin care
s-a deschis și posibilitatea unirii Transilvaniei cu România. La 1859, românii
din Țara Românească și Moldova s-au înscris în mersul istoriei europene ― care
punea în prim plan emanciparea națională ― iar elitele românești din
provinciile înstrăinate au înțeles foarte bine acest drum care li se deschidea
și pe care trebuiau să-l urmeze. Ajungem, astfel, tot la vorbele lui Mihail
Kogălniceanu din 1862 și care sună nu doar constatativ, ci și profetic: „Unirea, națiunea a făcut-o!”. Se încearcă azi fel de fel de ajustări ale istoriei,
sub diferite pretexte, ajustări care tind să excludă ori să diminueze rolul
românilor în actul unirii, care privilegiază voința marilor puteri sau care
scot în prim plan șansa (norocul), dar adevărul ― în ciuda unor cârcotași ―
este de neocolit: oricât de favorabile ar fi fost împrejurările interne ori
internaționale, oricât de mult ne-ar fi sprijinit (în chip interesat, de
altminteri) Franța, oricât de mult ar fi lucrat elitele intelectuale străine și
locale, fără Moș Ion Roată, adică fără „talpa țării” nu se putea face nimic
trainic. La 1859, intelectualitatea și poporul au mers ― ca și la 1848–1849, în
mare măsură ― împreună, „mână cu mână” (cum scria Alecsandri), creând acel
„concert” de care orice popor are nevoie spre a fi națiune. Iar românii, atunci
când s-a împlinit sorocul, au știut să fie o națiune. Aceasta trebuie să o știe
neapărat românii de astăzi, ca să înțeleagă că gloria trecutului nostru ―
atunci când s-a manifestat ― nu este o invenție și că ea ne poate fi reazem
pentru prezent și pentru viitor.
Academician Ioan Aurel-Pop, Președintele
Academiei Române
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu