Despre vechimea numelui de Țara Românească sau Valahia (România)

Acum, în anul Centenarului, se pun parcă mai multe întrebări despre trecutul românilor decât altădată. Răspunsurile sunt și ele multe, unele în cunoștință de cauză, altele aproximări, ipoteze sau erori. Mai ales de când a apărut sigla Centenarului sub forma „100 ― România”, în loc de „100 ― Marea Unire”, mulți cred ori insinuează că România sau Țara Românească ar avea o vechime de doar un secol, în vreme ce unii vecini ai noștri ar fi aici de peste un mileniu. De aceea, vechimea numelui de Țara Românească și a realității din care acesta a izvorât merită o atenție specială.

Atunci când românii și-au constituit primele comunități politice ― țări, ducate/voievodate etc. ― spre finele mileniului I și la începutul mileniului al II-lea, străinii din jur le-au zis acestor alcătuiri, în chip firesc (după cum le ziceau și locuitorilor lor), Valahii, Vlahii, Blachii, terrae Blachorum, cu variante. Sunt multe astfel de formațiuni, deopotrivă la sud și la nord de Dunăre, nuclee de state medievale și apoi, unele, ducate sau principate deplin constituite. De exemplu, cele două voievodate românești, locuite și conduse de români, de la nord de Dunăre se cheamă în multe izvoare Valahia Mare (Țara Românească) și Valahia Mică (Moldova) sau Ungro-Vlahia (Vlahia dinspre Ungaria) și Ruso-Vlahia (Vlahia dinspre Rusia), Valahia de Sus și, respectiv, Valahia de Jos (după locul așezării lor pe Dunăre). Ștefan cel Mare însuși, principele Moldovei, vorbește într-o scrisoare către senatul Veneției despre două Valahii, prima fiind țara lui, iar cea de-a doua (l’altra Valachia) fiind Țara Românească. Banatul este numit uneori în Evul Mediu Valachia Cisalpina (adică „Țara Românească de dincoace de munți”), iar într-o serie de documente latine, din preajma anului 1500, referitoare la Banat, sunt pomenite judecăți făcute nu după „dreptul românesc” (ius valachicum), ca de obicei, ci după „dreptul Țării Românești” (ius Volachie). Cu alte cuvinte, Banatul, fiind o Țară Românească pentru locuitorii lui, era o Valahie pentru cei dinafara lui, pentru neromâni.

Mărturiile în acest sens sunt însă mult mai vechi. „Cântecul Nibelungilor”, elaborat în forma transmisă până azi pe la anii 1200, amintește că la nunta lui Attila cu principesa germană Crimhilda (petrecută în secolul al IV-lea d. Hr.) ar fi participat și ducele Ramunc din Țara Valahilor. După cum se vede, în acest text apar cele două nume ale românilor, cel dat de ei înșiși (Ramunc vine, probabil, de la român) și cel dat de străini (valah). Evident, un voievod român nu avea cum să fie prezent la acea nuntă (românii nu erau încă deplin formați ca popor pe la anii 300-400), dar importantă este ideea de vechime a românilor și a țărilor lor, idee vie pe la 1200. Un fragment din „Cronica lui Oguz-han” (din secolul al IX-lea) amintește iarăși despre țara vlahilor: „… Când Kipceak a crescut mare și a devenit voinic, țările rușilor (urus illari), românilor (Ulac ilari), maghiarilor (Motcear) și bașchirilor (Bașaird) i-au devenit dușmane”. Aici e menționat și râul Ulug-Suwi (Apa Valahilor), ce despărțea pe cumani de Țara Valahilor. Deci, înainte de secolul al IX-lea, există o țară a valahilor care a avut puterea să i se opună marelui han Oguz, de vreme ce acesta a pornit cu hoarda sa împotriva ei. De asemenea, din Cronica lui Anonymus reiese că, pe la anul 900, exista țara românului (Blacului) Gelou, în Transilvania.

Este logic să se presupună că românii nu le ziceau acestor țări ale lor Vlahii ― din moment ce ei nu utilizau denumirea de vlah ―, ci în alt fel, cu un termen derivat din rumân/român. Nicolae Iorga, printr-o intuiție extraordinară, ivită însă dintr-o cunoaștere profundă, le-a numit, în faza lor timpurie, „Romanii” sau „Romanii populare”[1]. Pentru această idee atât de fecundă, nu existau însă decât câteva mărturii directe, anumite aluzii sau indicii, ceea ce i-a făcut pe mulți istorici să fie sceptici. Un astfel de indiciu este grăitor: atunci când s-a trecut la limba română și s-au tradus texte mai vechi din greacă, latină, slavonă etc., termenul echivalent pentru Valahia era invariabil Țara Românească, ceea ce este totuna cu Romania sau Rumânia. Străinii nu puteau însă folosi acest nume când se refereau la vreun stat locuit și condus de români, din mai multe motive. Primul a fost relevat deja: ei aveau pentru români numele de vlahi și era perfect natural să derive din acesta numele țărilor vlahilor. Pe de altă parte, regiunea est-europeană de la sud de Munții Balcani și de la nord de Constantinopol, mărginită la est de Marea Neagră ― numită arhaizant și Tracia ― apare în Evul Mediu în unele surse, inclusiv cartografice, cu numele de „Romania”, în amintirea Imperiului Roman și a stăpânirii sale de odinioară. De aici sau din numele dat de ei Romei, turcii otomani au dat provinciei pomenite numele de „Rumelia”, folosit până târziu în secolul al XIX-lea. Acest nume de Romania/Rumelia nu avea un conținut etnic, ci unul politic[2]. El era doar amintirea unui stat și nu exprima existența unui popor. Este de notat, totuși, un fapt tulburător: în această Romanie de la nord de orașul lui Constantin trăiau și mulți vlahi sau români balcanici (aromâni), împinși acolo, se pare (după marea invazie a slavilor), pe când erau doar latinofoni pe cale de a deveni români. Ei îi ziceau, de exemplu, Salonicului Săruna, rotacizând vechiul nume latin de Salona, după rânduiala limbii române.

Denumirea de Romania este însă de timpuriu atestată și în legătură cu spațiul dunărean. La acesta face referire (sub forma expresiei in solo Romaniae) scrisoarea lui Auxențiu de Durostorum, databilă în jurul anului 383, păstrată în adnotările lui Maximinus asupra Conciliului din Aquileia (cel ținut la 381). Este vorba însă despre o mărturie izolată, fiindcă ulterior mai toate sursele au numit aceste țări locuite de români Valahii, numele dat de români țărilor lor rămânând în umbră. Relativ recent ― dar fără ecoul meritat ― istoricul Șerban Papacostea a pus în lumină o sursă care dovedește indubitabil că românii (și anumiți cunoscători străini) îi ziceau în vechime Țării Românești într-un fel care amintește de Romania (Rumânia). Izvorul este din secolul al XVI-lea, fiind un memoriu al iezuitului ungur Ștefan Szántó (Arator), prin care se cerea înființarea la Roma a unor colegii pentru diverse națiuni, între care și pentru Valachia inferior, quae Romandiola et Romaniola dicitur. Clericul spune că țara aceasta era vecină cu Transilvania, că se numea odinioară Dacia și că locuitorii ei vorbesc limba italică coruptă, pe care italienii o puteau înțelege. „Romaniola”/„Romandiola” este un derivat de la Romania, o variantă a acestui nume. Iezuitul ungur spune că „Valahia inferioară este numită Romaniola” și „Romandiola”, fără să indice de către cine. Se înțelege însă că de către locuitorii săi, românii, pe care îi prezintă ca italianofoni/latinofoni, descendenți de la Roma. Firește, românii nu pronunțau Romania sau Romaniola/Romandiola, dar iezuitul nu a putut reda în latină anumite sunete (mai ales vocale) specifice limbii române[3]. Faptul că autorul mărturiei de mai sus este maghiar, adică un cunoscător al românilor, este extrem de important, fiindcă el i-a putut auzi pe români cum îi ziceau efectiv celei mai vechi dintre țările lor.

Atestarea pentru secolul al XVI-lea a unei variante a numelui de Romania (Romaniola) în legătură cu Țara Românească de atunci nu este surprinzătoare. Era firesc să fie așa, în urma întregii evoluții istorice. Țara Românească a păstrat și prin numele său denumirea poporului pe care-l adăpostea, a conservat cea dintâi, inclusiv sub aspect politic, identitatea românească și a preluat apoi misiunea de reconstituire a unității tuturor românilor. Erau mai multe țări românești, cum arătam mai sus, dar numai una purta în chip oficial numele poporului român. Iorga credea chiar că „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna ― spune istoricul ― tot pământul locuit etnograficește de români”. Natural, Iorga scrie într-o viziune postromantică și naționalistă, iar unele dintre înflăcăratele sale idei trebuie astăzi temperate, în acord cu rigoarea criticii istorice.

În paralel cu aceste mărturii vechi despre români și țările lor, există și atestări ale existenței limbii române. Denumirea de rumânie („românie”) mai are un vechi înțeles (cunoscut bine de lingviști, de istoricii limbii, de paleografi) și se referă la numele dat limbii vernaculare, limbii vorbite de români: atunci când s-au făcut primele traduceri scrise din alte limbi (de cultură, liturgice și de cancelarie) în limba română ― prin secolele XV-XVI ―, apar expresii de genul „s-au dat de pre slavonie pre rumânie” ori „de pre latinie/lătinie pre rumânie”[4] sau altele precum „diac de lătinie”, „diac de slavonie” ori „diac de rumânie”, semn clar că referirea se face la limbă. Există însă și mărturii care arată că limba română era denumită „rumână” sau „română” (din romana) sau „rumânească”/„românească” (după vechiul adjectiv romanescus, -a, -um, din epoca romană târzie). De altminteri, mulți autori din Evul Mediu târziu și din perioada Renașterii[5] leagă nu numai fondul limbii române, ci și denumirea ei folosită de români (adjectivele romana sau romanesca ori adverbul rumuneste) de originea romană a românilor. Pentru acești autori, care știau că limba se chema la ea acasă romana sau romanesca (și nu valahă), era clar că și poporul care o folosea avea o denumire similară, derivată din latinescul Romanus. Unii dintre ei spun chiar în chip explicit acest lucru în scrierile lor. Câteva exemple vor fi grăitoare. La 18 februarie 1468, Girardo de Colli, reprezentantul ducelui Milanului la Veneția, scria în contextul explicării genezei bătăliei de la Baia (petrecută în decembrie 1467): „<Secuii>, văzându-se învinși, cerură ajutor vecinilor lor numiți valahi, care în vechime fură romani și care păstrează limba lor latină și romană până în acest timp și sunt oameni valoroși călare…”[6]. Astfel, diplomatul milanez îi numește pe români vechi romani, iar limba lor apare ca fiind „latină și/sau romană” (așa cum o numeau ei înșiși). Nicolae de Modrusa scria în lucrarea De bellis Gothorum (ante 1473) că românii, „atunci când se întâlnesc cu străinii cu care încearcă să intre în vorbă, îi întreabă dacă știu să vorbească romana” și nu valaha. Cu alte cuvinte, românii își numeau limba lor „română”, formă care nu putea fi redată în latină (unde nu există vocala „â”) decât prin romana. Tranquillus Andronicus, dalmat din Trau (care i-a cunoscut în mod nemijlocit pe românii din Transilvania, Moldova și Țara Românească), îi scria în 1528 lui Ian Tarnowski, comandantul suprem al armatei Poloniei, că locuitorii din vechea Dacie „s-au contopit într-un singur trup”, că sunt numiți de alții valahi de la numele generalului Flaccus (cum scriseseră, în chip imaginar, Enea Silvio Piccolomini și alți contemporani ai săi), dar că ei „și acum își zic romani, însă nu au nimic roman în afară de limbă și chiar aceasta este grav stricată și este amestecată cu multe graiuri barbare”. Vorbind despre românii din Țara Românească, padovanul Francesco della Valle (aflat în serviciul aventurierului Aloisio Gritti) ― cunoscător direct al realităților de la nord de Dunăre prin anii 1532-1534 ― scria: „Limba lor <a românilor> este puțin deosebită de limba noastră italiană; ei își zic în limba lor romani, spunând că au venit din vremuri străvechi de la Roma, pentru a se așeza în această țară; și când vreunul întreabă dacă știe careva să vorbească limba lor valahă, ei spun în felul acesta: știi românește?[7], adică știi să vorbești româna?[8], din cauză că limba lor s-a stricat”. Umanistul croato-ungar Antonius Verancius (Verancsics) evoca și el, în jurul anului 1550, faptul că valahii își trag originea din romani, că au în limba lor „nenumărate cuvinte… la fel și cu același înțeles ca în limba latină și în dialectele italienilor” și că atunci „când ei întreabă pe cineva dacă știe să vorbească în limba valahă spun: «Oare știi românește?»[9], sau <când întreabă> dacă este valah, îl întreabă: «dacă este român»[10]”. La fel, în 1584, se tipărea la Cluj o carte în care două personaje fictive (unul reprezentând, totuși, concepția principelui transilvan, iar celălalt opiniile autorului cărții, cancelarul Wolfgang Kowachoczy) discută despre soarta românilor. În vreme ce Eubulus (vocea pomenitului cancelar maghiar) îi denigra pe români, Philodacus (vocea principelui Báthory) susține romanitatea românilor (valahilor), dovedită deopotrivă prin limba lor, cât și prin prezența lor din vechime pe aceleași locuri cucerite de romani și integrate în imperiul lor: „Nu este nici cea mai mică îndoială că oamenii romani au locuit odinioară pe aceste locuri. Și oare cine să fie urmașii lor dacă nu românii noștri, care chiar și acum se laudă în chip public că sunt romani?” Același personaj mai adaugă că limba românilor este mai apropiată de limba latină decât italiana. Prin urmare „Iubitorul de daci” (aceasta este traducerea numelui de Philodacus) ― ca unul care trăia printre români ― face legătura firească între români și Dacia Romană și arată că românii se numeau pe sine romani și-și cunoșteau originea, adevărat motiv de mândrie pentru ei.

Numele de Țara Românească are o firească legătură cu numele de România. Numele oficial al țării ― acela de România ― este modern, ca formă și atribuire, pentru spațiul actual, dar el are, în înfățișări ușor diferite, o vechime considerabilă. Se poate presupune că numele de Rumânia/România ― cu variante de pronunție și accentuare medievale, azi pierdute ― va fi circulat în paralel cu denumirea de Vlahia/Valahia, fiind o emblemă pentru identitatea, pentru conștiința de sine a locuitorilor unui spațiu anumit. De altminteri, chiar fără existența unor izvoare în acest sens, dacă poporul se chema pe sine rumân și își numea limba rumânească/rumână, după tipicul moștenit din latină, este absurd să credem că țările locuite de acest popor, de variatele ramuri ale lui, aveau exclusiv denumiri regionale sau provinciale. 
Se știe sigur, din vechi izvoare, că Moldova, Banatul, Făgărașul, Maramureșul etc. erau numite uneori și terrae Valachorum sau Valachiae/Vlachiae/Volachiae, adică „țări ale rumânilor”. Era firesc ca populațiile romanizate de pe cele două maluri ale Dunării, situate, de la un timp, tot mai departe de realitatea instituțională a Imperiului, să se perceapă pe sine, la nivel local, pe baza tradiției și a uzului aceleiași limbi, drept o realitate unitară și omogenă, anume să se simtă o etnie. Acești oameni continuau să se numească „romani”, dar termenul a pierdut treptat sensul său politic-instituțional, de apartenență la o realitate universală (Imperiul Roman), pentru a desemna în mod exclusiv o foarte bine definită entitate locală. Teritoriul locuit de această entitate devenise la finele antichității o Romanie particulară ― cum remarcase Nicolae Iorga ― care, tocmai datorită particularismului ei începea să-și asume caracterul unei etnii. Astfel, în limba localnicilor, împreună cu numele de etnic (rumân) trebuie să se fi conservat și numele etno-geografic. Cea mai răspândită formă a acestui nume în limba română a fost însă, fără îndoială, aceea de Țară Românească.

Denumirea de Dacia s-a pierdut probabil, treptat, la nivelul poporului încă la finele epocii antice[11]. Sub romani, numele de Dacia a avut mai mult sens politic decât etnic. Ea a primit, prin urmare, o lovitură serioasă chiar atunci când vechiul regat al lui Decebal a devenit în mare parte provincia romană omonimă, deoarece nu mai era vorba, de fapt, despre vechea Dacie, ci despre o Romania, împărțită apoi în mai multe Romaniae. Acestea, după retragerea și căderea Romei, au ajuns să fie treptat entități latine, mai mari sau mai mici, situate și la nord și la sud de Dunăre și înconjurate de populații nelatine. Latinitatea lor este dovedită deopotrivă de numele propriu, intern, acela de Romaniae și de cel extern, dat de alogeni, de Valachiae. Romaniile sau Vlahiile sud-dunărene s-au tot redus și, în parte, risipit după migrația masivă a slavilor (după anul 602) și după formarea statelor acestora. Ultima mare zvâcnire a unei asemenea Vlahii, adică a unei vieți politice superior organizate de românii de la sud de fluviu, dar în alianță cu slavii, a fost Țaratul Vlaho-Bulgar format la finele secolului al XII-lea, sub dinastia vlahă (vlaho-bulgară) a Asăneștilor. Dimpotrivă, la nord de Dunăre, nucleele politice românești se ridicau pe măsură ce decădea politic și demografic românitatea balcanică. Aici, între Dunăre și Carpații Meridionali (sau Alpii Transilvaniei, cum le ziceau occidentalii), s-a format la cumpăna secolelor al XIII-lea și al XIV-lea, prin reunirea mai multor Vlahii, prototipul statului românesc medieval, adică Valahia Mare sau Țara Românească. Românii i-au zis mereu acestei mari alcătuiri politice proprii ― compuse din români și conduse de români ― Țara Rumânilor/Românilor, Țara Rumânească/Românească și, cum se vede, pe alocuri și rar, chiar Rumânie.

De altminteri, numele de Țară Românească este absolut identic cu acela de Românie. Așa cum pentru oricine denumirea de Germania este sinonimă cu cea de Deutschland (care, tradusă literal în românește, înseamnă „Țara Germană” sau „Țara Germanilor”), tot așa numele de Țara Rumânească/Românească nu poate fi decât un sinonim al denumirii de Rumânia/România. Dacă England (tradus literal „Țara Anglilor”) este un sinonim perfect al denumirii de Anglia, dacă Scotland („Țara Scoților”) este totuna cu Scoția și dacă Magyarország („Țara Maghiară”) este numele oficial actual al Ungariei, nu vedem de ce și cum am putea susține că între numele de „Țara Românească” și cel de România ar fi vreo deosebire de esență? De altminteri, chiar și astăzi, românii, mai ales în mediul rural, când se referă între ei, în limbaj colocvial, la statul român, nu spun România, ci „Țara Românească”. Prin urmare, pentru români, numele de Rumânia/România nu este decât o formă a denumirii de Țara Rumânească/Românească, adaptată timpurilor moderne, dar extrasă din trecut, cu rădăcini în trecut și justificată de istorie. De aceea, numai dacă, de exemplu, socotim că numele de Anglia și Scoția sunt deosebite de „Țara Anglilor” (traducere literală din England) și, respectiv, „Țara Scoților” (traducere literală din Scotland) ― numai și numai în acest sens ― denumirile de Rumânia și Țara Românească pot fi privite ca distincte. Tot așa, dacă socotim că numele de Germania este unul modern față de Deutschland, care ar fi unul arhaic, atunci și Romania (România) este o noutate în raport cu Țara Românească. În limba română, forma Țara Românească este socotită azi arhaică, ceea ce nu s-a întâmplat în alte limbi cu formele echivalente de England, Deutschland sau Magyarország. Acestea din urmă au devenit în unele limbi străine Anglia, Germania, respectiv, Ungaria. În cazul României, dualitatea aproape a dispărut, în sensul că deopotrivă străinii și românii îi spun României în același fel (cu mici variante grafice și fonetice).

Altminteri, nu avem de ce să facem diferențe, deși niciun istoric român nu va folosi vreodată termenul de Rumânie pentru Evul Mediu, ci va zice în chip constant Țara Românească sau Țări Românești. Iar România nu este, evident, decât o formă modernizată a numelui de Țara Rumânească, cuprins în izvoare neromânești ca Valahia. În același spirit, când apare în texte medievale numele de valachus sau olachus (cu variante), în legătură cu regiunea carpato-dunăreană, el se traduce fără nicio rezervă cu român sau rumân.

De aceea, datorită acestei sinonimii, în epoca de emancipare națională, când se presupunea că fiecare națiune trebuia să aibă un stat național care să-i reunească și ocrotească pe toți membrii săi, românii aveau demult un nume pregătit pentru țara lor. Nu au ales numele de Dacia (deși s-a propus acest lucru), fiindcă numele acesta ― cum spuneam ―, deși foarte vechi, se pierduse demult din conștiința publică, ci au preferat numele de Rumânia sau România. Nu a fost un nume inventat nici de Dimitrie Philippide, nici de pașoptiști, nici de primul domn al Principatelor Unite, Alexandru Ioan Cuza și nici de ministrul său de externe, Mihail Kogălniceanu. Era un nume păstrat în memoria colectivă, venit dintr-un trecut îndepărtat, nume pe care-l purtaseră într-un fel sau altul, la un moment dat, toate alcătuirile politice ale românilor. Era şi numele pe care l-a avut neîntrerupt de pe la 1300 încoace „Țara Românească”, adică cel mai vechi și mai prestigios stat medieval românesc, în jurul căruia s-a constituit apoi unitatea politică a poporului al cărui nume îl purta. Unii lingviști insistă asupra formei termenului de România, care (în funcție de specificul limbii și prin analogie cu Lehìa sau cu Rusìa ori cu Nemțìa sau cu alte nume de țări) este recentă. Lucrul este adevărat în litera sa, însă istoricii operează și după alte puncte de reper, consemnate în surse de epocă și care nu concordă întotdeauna cu „logica” limbii, pline, de altminteri, și ea de o mulțime de excepții.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române

---

[1] Influențat de anumite curente culturale de la începutul secolului al XX-lea, mai ales de sămănătorism (al cărui animator a fost) și de poporanism, de forța vieții noastre rurale, de perenitatea țăranului, Nicolae Iorga a văzut în primele creații politice românești niște produse ale poporului, ale unei democrații țărănești sui generis. De aici și epitetul de „populare” din denumirea de „Romanii populare”. Ulterior, a revenit, nuanțând mult lucrurile și admițând contribuția majoră a unei clase superioare, de boieri, numiți de el și „cavaleri”.

[2] Chiar și în Occident, termenul de „roman” avea sens politic și nu etnic, după cum reieșea clar chiar și din numele Imperiului Romano-German, chemat oficial, de la finele secolului al XV-lea, „Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană”.

[3] Prezența consoanei „l” în Romaniola sau Romandiola poate să încerce o apropiere de forma originară („Românioara”?) sau să fie o inserție a umanistului iezuit, fie spre a suna bine în adaptarea sa latină diminutivată, fie sub influența limbii sale materne maghiare.

[4] Cu sensul de „s-au tradus”.

[5] Romei.

[6] < Li Seculj>, vedendosi malmenare, / domandono adiuto a soy vicinj chiamatj Valachi, quali antichamente furo Romanj et tengano lo lor parlare latino et romano fin in questo tempo, / et sono valenti hominj a cavalo […]. Archivio di Stato di Milano, Archivio Ducale Sforzesco, Potenze Estere, Venezia, carteggio 354, 1468, fascicolo Febbrario, nn (nenumerotat).

[7] „Sti Rominesti?”.

[8] „Sai tu romano?”.

[9] „Scisne… Romane?”.

[10] „Num Romanus sit”.

[11] Reluarea denumirii de Dacia s-a făcut sub impulsul umanismului, din exteriorul societății românești, prin maniera autorilor epocii Renașterii de a arhaiza denumirile de locuri din epoca lor. În acest fel, Țările Române (dar și Danemarca!) erau numite Dacia, Ungaria devenea Pannonia, Bulgaria și Serbia ― Moesia etc. Din aceste scrieri umaniste și postumaniste au reînviat și autorii români numele de Dacia. Se cuvine reamintit aici faptul că Johannes Honterus scria pe faimoasa sa hartă din secolul al XVI-lea numele de Dacia peste teritoriile Transilvaniei, Țării Românești și Moldovei.