Ca să se poată produce romanizarea esenţială şi profundă, despre care
scriam anterior, a fost nevoie de îndeplinirea unor condiţii concomitente, în
acelaşi loc. Romanizarea esenţială înseamnă deprinderea limbii latine şi
abandonarea propriei limbi, înseamnă adoptarea credinţelor romane şi a viziunii
romane despre viaţă şi renunţarea la propriii zei, la propria filosofie de
viaţă. Or, o astfel de transformare fundamentală nu se poate face prin imitare
de la distanţă, ci doar prin contacte vii, cotidiene, puternice. Prin urmare, o
condiţie a romanizării este colonizarea teritoriului cucerit cu populaţie
latinofonă sau cu oameni vorbitori de limbă latină. Comunicarea cea mai intensă
cu lumea romană s-a făcut prin colonişti, iar colonizarea în Dacia a fost de
două feluri: o colonizare directă, masivă şi organizată, făcută de statul
roman, şi alta spontană şi haotică, făcută individual, de către privaţi.
Colonizarea organizată avea în vedere exploatarea cât mai eficientă a
pământurilor, a sării, a metalelor, adică funcţionarea optimă a economiei. De
aceea, au fost aduşi din alte provincii în Dacia agricultori experimentaţi,
mineri, meşteşugari, prin translatarea unor grupuri sau aşezări întregi de
oameni. Dincolo de aceasta, însă, Dacia apărea în ochii opiniei publice din
Imperiul Roman drept un „pământ al făgăduinţei”, un adevărat „El Dorado”. După
înfrângerea lui Decebal, romanii au plecat la Roma cu o adevărată „comoară” (cantităţile
sunt probabil exagerate), care a aprins imaginaţia oamenilor sărmani. Aşa că au
fost aduse de autorităţi şi au pornit spre Dacia din proprie iniţiativă mulţimi
nesfârşite ex toto orbe romano („din toată lumea romană”) ― după
cum scrie Eutropius ― cu speranţa unei îmbogăţiri rapide. Chiar dacă aceştia nu
erau decât în mică măsură italici, cu toţii, spre a se înţelege, vorbeau
latineşte mai bine ori mai rău.
O a doua condiţie necesară romanizării este convieţuirea dintre băştinaşi
şi colonişti, iar în Dacia această convieţuire poate fi caracterizată drept
strânsă, în acord cu mulţimea de mărturii rămase, de la cele arheologice la
cele literare. Oraşele ― colonii şi municipii ― au fost întemeiate, cu excepţia
capitalei Ulpia Traiana Sarmizegetusa, pe locurile vechilor aşezări dacice, cu
populaţie dacică în preajmă sau cu populaţie dacică amestecată cu nou-veniţii.
Satele dacice au rămas iniţial mai izolate şi mai reticente faţă de noua
administraţie, dar, treptat, s-au adaptat şi s-au integrat. S-au descoperit nu
doar aşezări mixte, ci şi cimitire în care se vede că romanicii (latinofonii)
trăiau şi mureau împreună cu autohtonii.
A treia condiţie, fără de care romanizarea nu ar fi putut avea loc, este
superioritatea culturii şi civilizaţiei romane faţă de realităţile
localnicilor. Arheologii şi istoricii au comparat de cel puţin un secol încoace
― cu metodele cele mai avansate cunoscute ― aceste două lumi şi au constatat că
civilizaţia daco-geţilor era pe o treaptă net inferioară de dezvoltare în
raport cu Roma şi lumea romană. Mai întâi, dacii nu au avut oraşe, ci doar
cetăţi de piatră şi un fel de sate mai mari numite de romani oppida (târguri).
De asemenea, daco-geţii nu au avut o categorie cultă reprezentativă, ştiutoare
de carte şi creatoare de valori spirituale, cu excepţia preoţilor. În plus, de
la daco-geţi nu ne-a rămas nicio creaţie scrisă şi nu avem nici dovezi să se fi
scris vreuna, cu excepţia „cărţuliei” cu litere latine date de Ovidiu şi
pierdute. Facilităţile vieţii cotidiene din Imperiu erau de mare rafinament în
raport cu viaţa dură din Dacia şi constituiau permanente ispite, motive de
atracţie şi de imitare. Totuşi, aceste deosebiri între cele două moduri de
viaţă nu erau enorme, în sensul că dacii erau în măsură să perceapă valorile
romane, să le recepteze şi să ne înţeleagă.
Astfel, se constată că în Dacia (şi în Moesia) toate aceste condiţii, adică
şi colonizarea, şi convieţuirea, şi superioritatea Romei, erau prezenţe vii şi
concomitente, încât procesul romanizării autohtonilor s-a putut desfăşura
nestingherit. Sunt regiuni cucerite de romani şi integrate în Imperiu în care
sunt atestate doar una sau două dintre aceste condiţii. Astfel, în ţări
îndepărtate, exotice, cu clime neprimitoare pentru cei obişnuiţi cu zona
temperată, cu deşerturi sau cu ierni prelungite ― ca în Egipt, alte zone din
nordul Africii, Germania, Noricum, Raetia etc. ― colonizarea a fost foarte
slabă, sporadică, neconcludentă. În alte părţi, ca, de exemplu, pe locul vechii
stăpâniri punice din zona Cartaginei, a fost colonizare intensă, dar coloniştii
au locuit pe litoral, complet separaţi de localnicii berberi, care trăiau în
oazele deşertice şi care comunicau rar cu romanicii, doar când făceau numite
schimburi comerciale. Tot aici, civilizaţia romană era la un nivel atât de
ridicat în raport cu viaţa rudimentară a băştinaşilor, încât aceştia din urmă
nu puteau recepta mai nimic de la romani. Au fost locuri în care s-a făcut şi
colonizare şi a existat şi convieţuire strânsă, dar romanizarea nu s-a produs.
Este cazul Greciei, unde autohtonii aveau conştiinţa superiorităţii lor şi unde
romanii priveau cu admiraţie creaţia locală şi învăţau ei înşişi greceşte. În
Italia, Galia (Franţa de azi şi sudul Belgiei), Hispania (Spania şi Portugalia),
Dacia, Moesia (Bulgaria şi Serbia), Dalmaţia (Croaţia), Britannia (Anglia),
Pannonia (Ungaria), părţi mici din Raetia (Elveţia) şi alte zone, procesul de
romanizare a putut avea loc şi acolo s-au plămădit (măcar în faţă incipientă)
popoare romanice.
Romanizarea însă nu este suficientă spre a explica şi justifica prezenţa
popoarelor romanice în Europa de mai târziu. În Moesia, Pannonia, Britannia,
Dalmaţia etc., deşi
romanizarea s-a produs, nu există azi acolo popoare romanice. Prin urmare,
pentru perpetuarea şi afirmarea latinităţii a fost nevoie de condiţii istorice
favorabile, care s-au semnalat numai în anumite locuri. Unul dintre aceste
locuri a fost Dacia, unde s-a format poporul român, numit de unii istorici „un
miracol” sau „o enigmă”, nu atât pentru felul în care s-a format şi care este
tipic oricărui popor romanic, cât pentru modul în care s-a conservat într-o
lume neromanică.
Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu