De sărbătoarea Unirii Țării Românești și Moldovei, s-ar cuveni să se
rostească alocuțiuni festive sau să se facă rememorarea întâmplărilor din 1859
ori ale premiselor acestora, din istoria mai apropiată ori mai îndepărtată. De
cele mai multe ori se și face acest lucru, deși uneori se evocă fapte, procese
istorice, personalități, fără cunoașterea suficientă a trecutului. Cele mai
mari erori în domeniul istoriei se fac din ignoranță, dar se perpetuează, cel
mai adesea, din interes. Nu demult apărea într-un ziar de mare tiraj și cu
îndelungată tradiție un articol care începea cu formula „Mitul conștiinței naționale la români” și care avea un paragraf cu
titlul „Românii au fost români de acum
150 de ani”. Altfel spus, locuitorii acestor spații de la Dunăre și de la
Carpați ar fi devenit români pe la 1850-1860. Dar oare ce erau românii înainte
de a fi fost români? Sau erau români și nu știau asta? Întrebările acestea nu
sunt fără sens, pentru că se poate să existe comunități de oameni pe lumea asta
fără ca acestea să aibă conștiință de sine, adică fără ca acei oameni să fie
convinși că formează respectiva comunitate. Nu este acesta cazul etnicității
decât în mică măsură, fiindcă popoarele, atunci când sunt deplin formate ca
realități, dobândesc, prin elitele lor, și conștiința acestei existențe.
Titlurile șocante de mai sus au, însă, alt rost decât acela de lămurire a
unor adevăruri din trecut. Prin formularea și poziționarea lor în pagină, ele
asigură succesul de receptare. Se întâmplă aceasta fiindcă mulți sunt curioși ―
din varii motive ― să vadă ce se ascunde sub astfel de vorbe. Dacă articolul
s-ar fi chemat „Unirea Moldovei și Țării
Românești la 1859” numărul curioșilor ar fi scăzut, se pare, considerabil.
Mijloacele de difuzare în masă au logica și scopurile lor, pe când cunoașterea
istorică, adică dezvelirea vieții oamenilor de odinioară, se derulează după cu
totul alte rânduieli.
Evident că, la cei 160 de ani trecuți de la unirea celor două principate
românești, ne întrebăm mulți dintre noi cum s-au petrecut lucrurile, ce
sentimente aveau atunci românii, dacă ei formau sau nu o națiune, dacă țara
unită s-a făcut pentru ei sau pentru alții, dacă actul l-au înfăptuit românii
ori le-a fost făcut cadou de către marile puteri, etc. În chestiunea națiunii române și a conștiinței apartenenței românilor
la poporul lor, lucrurile par lămurite demult, dar ― după cum se vede ― nu
sunt. Totuși, nu este nevoie să fii istoric de meserie ca să poți ajunge la câteva
concluzii simple, fără să te lași amăgit. Grupurile de oameni sunt deosebite
unele de altele de când este lumea, iar un motiv al acestor diferențe a fost ―
tot din vremuri imemoriale ― limba. Din clipa în care anumiți oameni și-au dat
seama că vorbesc altă limbă în raport cu alți oameni și au conștientizat acest
lucru, la nivelul grupului s-au pus bazele etniilor, ginților sau neamurilor,
așa cum sunt ele numite și în „Biblie”.
Românii știau că sunt români încă de la finalul etnogenezei, așa cum francezii
știau că erau francezi, ungurii că erau unguri sau rușii că erau ruși. Evident,
nu toți se gândeau la acest lucru și nu toți conștientizau mărimea comunității
etnice în care trăiau, nici forța sa și nici problemele sale. Dar au existat de
timpuriu ― adică de la începutul mileniului al II-lea al erei creștine ― membri
ai elitei, români și străini deopotrivă ― care știau ce înseamnă să fii român,
care știau că românii sunt de obârșie de la Roma, că vorbesc o limbă
asemănătoare latinei și altor limbi romanice, că sunt de credință creștină
răsăriteană etc. Știința singură nu este însă suficientă pentru acțiunea
desfășurată în numele unității. Secole la rând, unitatea românilor, de care
erau conștienți anumiți intelectuali și oameni politici, s-a menținut la nivel
pasiv și constatativ, fără să nască atitudini practice. Românii, ca și restul
omenirii, aveau atunci alte probleme și alte priorități. Totuși, în secolul al
XVI-lea, sunt consemnate primele acțiuni sau posibile acțiuni politice în
numele unității românești. Astfel, la finele domniei lui Petru Rareș, o comisie
austriacă de investigație consemnează posibilitatea unirii Maramureșului cu
Moldova, dintr-un motiv foarte simplu: „fiindcă cea mai mare parte dintre
locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu
moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri”. Or, toate aceste argumente
fac parte din etnicitate și arată o anumită conștiință de grup, bine
sedimentată în jurul anilor 1550. Nicolaus
Olahus (adică Nicolae Românul)
murea la 1568, în calitatea lui de arhiepiscop primat și de regent al Ungariei
habsburgice, iar episcopul de Oradea, Francisc Forgach, răsufla ușurat și
devenea cinic: „Arhiepiscopul de cea mai joasă speță, născut din tată român și
înălțat, din ură împotriva celorlalți, la cel mai înalt rang, s-a zbătut să
păstreze regența și sigiliul regesc. Căci el deținea toate aceste demnități
foarte înalte, spre grava ofensă a tuturor, deoarece ocupa în mod rușinos,
dregătoriile și rangurile multora”. Pentru Forgach nu mai contau nici
solidaritatea confesională, nici ierarhia, nici erudiția de amploare europeană,
nici calitatea de catolic și de umanist, nici slujirea cu devotament a Ungariei
de către Olahus, ci doar originile sale românești. Cu alte cuvinte, în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea, este conștientizată etnicitatea
românească de neromâni.
La fel, la intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania, în toamna anului
1599, cronicarul umanist Szamosközi
István (Zamosius) pune ridicarea
la luptă a românilor pe seama solidarității de tip etnic: „Într-adevăr, la
vestea luptei nefericite <de la Șelimbăr, din 28 octombrie 1599>, care
s-a răspândit foarte rapid în întreaga țară, națiunea românilor, care locuiește
în fiecare din satele și cătunele Transilvaniei, complotând peste tot, s-a unit
cu poporul venit <din Țara Românească> și, atât împreună cât și separat,
au prădat în lungul și în latul țării. Căci încurajați de încrederea că aveau
un domn din neamul lor […], au ocupat drumurile și au ucis pretutindeni […].
Acum, fiind încurajată nebunia lor de principele român și sporindu-le
îndrăzneala din pricina războiului […], cu atât mai multă cruzime au atacat cu
acest prilej, cu cât anterior, când țara era liniștită, dovediți prin decizii
judecătorești cu vreo faptă rea, erau pedepsiți cu cele mai grele pedepse.
Peste tot, spânzurătoarele, butucii, securile, cârligele, funiile și toate
locurile de osândă erau pline mai mult de români”. Ce reiese din textul de mai
sus? Că românii ardeleni ― cei mai mulți țărani ― erau nu numai convinși că
sunt români, diferiți de etnia liderilor politici ai Transilvaniei, ci și că
principele român era unul de-al lor, că i-ar putea înțelege și sprijini tocmai
în temeiul apartenenței comune la același popor.
Opinii asemănătoare au exprimat și cronicarii Somogyi Ambrus (Ambrosius
Simigianus) și Georg Krauss,
cronicarul anonim de la Prejmer și alții. Somogyi subliniază că s-au răsculat
românii, care-i prindeau și-i jefuiau pe unguri, iar Krauss vorbește despre
„românii murdari, hoți, ucigași, răsculați în acel timp, deoarece Tiranul era
de națiunea lor, adică un român”. Mikó
Ferenc spune că nobilii maghiari erau „îngroziți de stăpânirea românească”
a lui Mihai Viteazul. Este adevărat că Mihai nu a unit Transilvania și Moldova
ca să creeze România ― era prea devreme pentru un asemenea act ―, dar a trezit
în epocă sentimente de solidaritate românească care nu au putut fi uitate și
care l-au transformat ulterior pe învingătorul de la Șelimbăr în erou național.
Este adevărat că intelectualii români au răspândit ideile latinității, ale
unității și ale solidarității în rândul poporului; este adevărat că edificiul
numit România s-a construit prin
efortul unor elite conștiente și responsabile, care au plănuit opera politică
națională. Nu era o mare filosofie să-ți dai seama că o comunitate națională,
spre a dăinui, are nevoie de un scut, de un adăpost, adică de statul național
care s-o organizeze, s-o apere, s-o protejeze și s-o reprezinte în raporturile
internaționale. Națiunea română nu s-a construit din nimic, ci din secolele
multe și îndelungi de lucrare a poporului român asupra lui însuși. Elitele nu
pot construi din nimic o națiune, dar pot organiza o națiune. Așa cum biserica
de la Densuș este făcută din materiale romane, la fel edificiul numit națiune modernă ― organizat și
fortificat de elitele noastre politice și intelectuale ― are drept pietre de
temelie și cărămizi, după cum afirma Alexandru Davila, „năzuințe, doruri, vise, ure, patime, nevoi”, care vin toate din
„datina străbună”, adică din adâncul existenței acestui popor.
Sunt specialiști care consideră națiunea o realitate genuină, născută din
firescul evoluției unor comunități etnice, și alții care cred că națiunea este
un construct cultural, inventat de elite. Iar dintre aceia care spun că
națiunile există aievea, sunt unii care cred că națiunile sunt realități civice
(că poți fi membru al unei națiuni prin simpla voință de aderare și prin
obținerea de documente adecvate) și alții care cred că națiunile sunt realități
organice, formate treptat, în timp, prin acumulări succesive. Nu este însă
nevoie să fii istoric ca să te convingi că lucrurile nu sunt atât de tranșante
cum le-ar dori anumiți teoreticieni. Națiunile se nasc și se fac în același
timp. Dacă „Părinții Patriei” americane nu ar fi avut în urmă peste două secole
de acumulări în istoria coloniilor engleze nu aveau cum să construiască din
nimic o „națiune” pe la 1776–1783. Experiența americană i-a făcut pe unii să
creadă că națiunea se confundă cu statul, ceea ce, pentru multe popoare
europene părea, în chip natural, lipsit de sens. Noi, românii, ca și germanii,
ca și italienii, ca și polonezii, ca și cehii, ca și slovacii etc., ne-am construit națiunile
(adică solidaritățile moderne) fără să avem state unitare, adică fără să avem
scutul politic necesar pentru aceste comunități. O națiune închegată poate trăi
vremelnic în mai multe state, dar nu poate face acest lucru pentru eternitate,
fiindcă părțile risipite sub aspect politic se pierd treptat, se transformă ori
se topesc în sânul altor națiuni. Unii români au înțeles acest lucru încă de la
începuturile Epocii Moderne, iar majoritatea românilor a conștientizat esența
unirii politice abia în secolul al XIX-lea. Atunci, pe fondul realităților
existente și care însemnau unitatea de origine, de limbă, de nume, de credință,
de cultură, de tradiții, intelectualii școliți în Occident, aflați la curent cu
marile transformări din Europa, au susținut, au promovat, au predicat și au
construit unitatea națională. Momentul 1859 a fost posibil datorită
antecedentelor sale istorice îndepărtate, dar și datorită inteligenței elitei
noastre care a acționat corect în deceniul 1848–1859. Actul de la 24 ianuarie
s-a realizat cu succes în urma îmbinării judicioase dintre factorul intern și
cel extern, dintre interesele marilor puteri și interesele naționale românești.
Marile puteri occidentale aveau nevoie de un pion puternic care să susțină
interesele lor la Dunărea de Jos, în coasta Turciei, Austriei și Rusiei, iar
liderii români voiau un viitor pentru națiunea lor, iar acest viitor era de
neimaginat fără sincronizarea cu Europa, fără întoarcerea la rădăcini, fără
pătrunderea în șuvoiul istoriei de succes. O națiune mică precum cea română nu
avea cum să-și decidă singură destinul ― pentru că risca să fie strivită ―, dar
nici nu a stat pasivă, la cheremul marilor puteri. Dubla alegere a prințului
Alexandru Ioan Cuza, obținerea recunoașterii dublei alegeri, unificarea
instituțiilor, marile reforme ale modernizării nu au fost creații ale marilor
puteri, ci întruchipări ale voinței naționale românești. La fel, de la
împiedicarea divizării țării prin aducerea principelui străin, de la adoptarea Constituției (1866), a monedei naționale
(1867), de la crearea Academiei Române (1866), de la proclamarea și cucerirea
independenței de stat (1877–1878), de la făurirea Băncii Naționale (1880), de
la instituirea Regatului României (1881) și de la obținerea autocefaliei
Bisericii Ortodoxe Române în 1885 până la unirea provinciilor românești cu Țara
la 1918, nimic nu a venit drept dar din partea mai marilor lumii. Evident,
românii nu au putut acționa singuri și nici în opoziție permanentă și totală cu
marile puteri, dar au existat momente decisive ― precum cele evocate mai sus ―
când și-au luat soarta în mâini. Cel mai bine s-a văzut acest lucru atunci când,
pe calea deschisă de Congresul de Pace de la Paris (1856), adunările ad-hoc au
decis unirea la 1857, unire restricționată de marile puteri prin Convenția de
la Paris din 1858 și înfăptuită de români prin dubla alegere din 5 și 24
ianuarie 1859.
Poate că astăzi, când trăim vremuri grele, când ni se repetă mereu că trăim
vremuri grele și când suntem sau părem mai risipiți ca niciodată, când educația
nu mai este pusă la temelia succesului în viață și când elevii și studenții
sunt învățați de părinți și de profesori că nu se pot instrui și realiza la
casa lor, ne vine greu să credem acea concentrare de energie românească la
1859. Ne întrebăm ― unii dintre noi ― dacă toate au fost aievea și dacă nu
cumva alții ne-au dăruit toate acele mari împliniri. Acest sentiment de
ticăloșire și de nimicnicie face parte din existența noastră tragică ― cum ar
spune un mare filosof ―, dar nu trebuie să ne poată copleși. Ne-am purtat
crucea ca popor și ca națiune prin această lume în epoci întunecate, ne-am
văzut satele arse și risipite, ne-am plâns fiii și părinții sacrificați, ne-am
trezit cu limba înstrăinată și cu istoria hulită, dar nu ne-am plecat niciodată
definitiv.
Istoria unirii noastre este istoria viețuirii noastre, iar unirea politică
de la 1859 a fost mărturia puterii unei națiuni renăscute. De la 1859,
provinciile înstrăinate aveau o țară unită spre care să privească, iar de la
1877–1878 aveau o Românie independentă ajunsă în curând regat, o Românie nu
doar spre care să privească, ci căreia să i se alăture în actul Marii Uniri.
Dacă România Întregită este edificiul nostru național, atunci unirea de la 1859
este temelia acestui edificiu, încununat la 1918.
Academician Ioan Aurel-Pop, Președintele
Academiei Române
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu