Raporturile politice româno-otomane în trecut. Scurte considerații

Astăzi, la 140 de ani de la proclamarea independenței României, o rememorare a relațiilor dintre Țările Române și Imperiul Otoman, de-a lungul timpului, este necesară nu doar pentru istorici.

Am văzut recent, scris cu litere de-o șchioapă ― este drept, nu într-o revistă de istorie, ci într-un cotidian ― un titlu care conținea o întreagă frază: „Am stat 400 de ani sub jugul otoman, iar tribut au plătit inclusiv marii voievozi”. Firește, după astfel de aserțiuni din mass-media, urmează întrebări „normale”, de genul: Ce procentaj dintre români s-au turcizat/islamizat? Unde sunt moscheile istorice din București și Iași? Care pași/bei au fost guvernatori ai Țărilor Române devenite provincii otomane? etc.

Aceasta se întâmplă mai ales în relație cu faptul că, în Occident, inclusiv în multe universități, țările creștine supuse Imperiului Otoman în Evul Mediu sunt prezentate „la pachet”, otova, iar hărțile nu fac nicio distincție între regimul otoman de la sudul Dunării de Jos și cel de la nordul fluviului.

Legăturile Țărilor Române cu Poarta Otomană în Evul Mediu și în Epoca Modernă timpurie au fost tratate de către istorici, dar mai ales de către amatorii de istorie în registre diferite, în funcție de sentimentele personale, de educația fiecăruia, de epocile în care au trăit, de comandamentele politice cărora le-au răspuns, de țările din care proveneau etc.

Astfel, istoricii turci din trecutul imperial, dar și din epoca renașterii naționale au scos în evidență gloria otomană și supunerea creștinilor sub „flamura verde a Profetului”, fără evidențierea prea multor nuanțe. La fel, istoricii din Europa Occidentală, de la specialiști până la autorii de manuale școlare, au privit lucrurile în mare, prezentând drept supuse Porții toate țările din Europa de Sud-Est și colorând hărțile în același fel peste tot.

Nici autorii din țările creștine dependente de otomani în Evul Mediu și în epoca modernă nu au fost mai obiectivi, mai ales în epoca formării statelor naționale independente. Aceștia au scos în evidență luptele antiotomane, desfășurate în numele Crucii, secole la rând, de către greci, bulgari, albanezi, sârbi, români, unguri, polonezi, croați etc., popoare ai căror lideri au avut conștiința reală de „porți ale Creștinătății”, pentru sine și țările lor.

Tipuri extreme de abordare a relațiilor bilaterale

Dincolo de aceste avataruri, firești până la un punct, au fost și sunt încă și exagerări voite, născute din ignoranță, din propagandă, din comandă socială, din teribilism, din interes etc. Astfel, de multe ori, în vremea regimului comunist, în etapa sa finală naționalist-comunistă (din anii 1980), se prezenta publicului un tablou triumfalist al rezistenței românești antiotomane, cu victorii neîntrerupte, obținute pe câmpurile de bătălie și în cabinetele diplomatice.

Ca reacție, după 1989, formatorii de opinie, analiștii politici, comentatorii istorici, eseiștii ― sătui de atâta glorie contrafăcută ― simțind aversiunea publicului pentru aceste minciuni pioase și patriotarde, au trecut în extrema cealaltă, punând sub semnul întrebării și contestând de-a dreptul orice victorie militară sau diplomatică a românilor contra puterii otomane, căreia Țările Române i-ar fi fost supuse necondiționat.

Astfel, s-a trecut de la o extremă la alta, în loc să se revină la necesarul echilibru. Dar ce este acest echilibru? El nu poate fi decât rezultatul studiului comparativ al izvoarelor de epocă și al istoriografiei de specialitate elaborate mai recent. Istoricul nu construiește trecutul din imaginația sa, precum literatul, ci îl reconstituie prin surse. Iar acestea spun destul pentru a ne ajuta să păstrăm măsura.

De ce nu au cucerit turcii Țările Române

Petre P. Panaitescu are un cunoscut studiu chiar cu acest titlu. În secolele XIV-XVI, alcătuirea politică a turcilor otomani, dintr-un mic principat asiatic, a ajuns imperiul dominant în sud-estul şi în centrul Europei, stăpânind până aproape de Viena. Au căzut rând pe rând Imperiul Bizantin, ţaratele bulgare, statul sârb, principatele albaneze, Bosnia, Ungaria etc. Dintre teritoriile româneşti sau locuite şi de români, au ajuns direct ocupate de otomani unele cetăţi de la Dunăre, precum Turnu (Măgurele) și Giurgiu (1417), apoi Dobrogea (după 1417), Brăila (1539–1540); părţi din sudul Moldovei şi de la Nistru, precum Chilia, Cetatea Albă (1484), Tighina (1538); regiunea de câmpie a Banatului (1552).

Însă Ţările Române, ca entităţi politice, deşi ajunse tributare otomanilor şi ciuntite prin ocuparea unora dintre teritoriile lor, şi-au păstrat fiinţa statală şi vechea organizare. Evident, de timpuriu, s-au căutat explicaţii pentru faptul că turcii nu au cucerit direct Ţările Române. Explicaţiile constau până la urmă într-un complex de factori care trebuie luaţi în bloc, împreună, fiindcă numai aşa au relevanţă.

Ţările Române şi-au atins apogeul dezvoltării lor medievale în secolele XIV–XV, adică tocmai când statul otoman supunea statele vechi ale Peninsulei Balcanice şi încerca să atace şi la nord de Dunăre. De fapt, în ciuda numeroaselor ameninţări şi zvonuri, au fost numai două tentative otomane efective de încorporare a Ţărilor Române în Imperiul Otoman: una a fost în 1522, când sangeacbeiul de Nicopole, Mehmed, a început să transforme bisericile în moschei şi să pună administraţie (cadii) şi forţe de ordine (subaşi) otomane (domnul Țării Românești, Teodosie, era minor şi nevrednic); alta a fost în 1595, când campania marelui-vizir Sinan viza deopotrivă Ţara Românească şi Moldova; fuseseră atunci numiţi şi beilerbeii (guvernatorii) viitoarelor provincii. Prima tentativă nici nu a fost a centrului, ci a fost una locală, a pomenitului Mehmed-Bei, sultanul dezavuând până la urmă acţiunea supusului său. Tentativele otomane din 1522–1526 şi 1595 nu au reuşit datorită reacţiei prompte şi dure a ţării şi datorită contextului internaţional.

Contextul internaţional de după căderea Belgradului până la marea campanie contra Ungariei (1521–1526) pregătea aparent transformarea Europei Central-Orientale în teritoriu otoman, dar determina şi reacţii creştine foarte hotărâte. În al doilea caz, Liga Sfântă desfăşura „Războiul cel Lung” (1593–1606), un conflict osmano-habsburgic, în care Polonia nu lua partea creştinilor. În atmosfera creată, marile puteri aveau interesul să aibă în zonă state-tampon între ele şi puterea otomană.

Unul dintre factorii care au contribuit la conservarea situaţiei de la nordul Dunării de Jos a fost şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române: după câteva victorii militare ale românilor, de teama unor complicaţii, otomanii au ajuns să trateze cu aceştia; drept rezultat, le-a fost înnoit acestor ţări statutul de ’ahd (= jurământ), adică statutul de principate/voievodate tributare (acceptat pentru Ţara Românească după 1420 şi accentuat în 1462; pentru Moldova în 1456, accentuat după 1484, iar pentru Transilvania, după 1541).

Cum s-a văzut, rezistenţa Ţărilor Române a fost o realitate care a traversat, cu intermitenţe, întreaga istorie medievală. Această rezistenţă s-a bazat pe câteva realităţi: putinţa de mobilizare a circa 40.000 de oameni în Moldova, 30.000 în Ţara Românească şi 50.000 în Transilvania; existenţa unei numeroase ţărănimi libere şi a unei mici boierimi, care aveau ce apăra (moșia, lotul liber de pământ şi libertatea personală), ceea ce nu fusese cazul în Balcani; apărându-și fiecare moşia mică, apăra moşia cea mare, ţara; marea mobilitate a oştii călare, cu echipament uşor, care aplica tactica retragerii simulate şi a atacului prin surprindere; toate acestea erau caracteristice şi armatei otomane (care găsea la români un „antidot”); această oaste era opusul armatelor parţial „grele” şi „imobile” cruciate, de model occidental, învinse la Nicopole, Varna, Mohács etc.

Un alt factor favorizant al conservării fiinţei statale a fost îmbinarea rezistenţei şi a concilierii, a luptelor cu tratativele, pentru a evita atât cucerirea directă, cât şi epuizarea economică şi umană; de aceea, românii au avut şi victorii, şi înfrângeri ― niciodată decisive ― în faţa turcilor; cei mai mulţi boieri ai ţării nu erau trădători decât în ochii domnilor, atunci când, după victorii epuizante pe câmpul de luptă, cădeau la învoială cu otomanii; tot boierii, atunci când presiunile Porţii erau peste măsură de mari, făceau corp comun cu domnia întru răzvrătire; fără boieri, victoriile militare, câte au fost, ar fi devenit imposibile.

În acelaşi cadru al explicării supravieţuirii statelor românilor se înscrie şi direcţia de dominaţie otomană, care era spre centrul Europei, dar şi spre întreg bazinul pontic. Chiar dacă „drumul imperial” era pe linia Sofia ― Belgrad ― Buda ― Viena, Principatele Române au fost mereu vizate militar: se cunosc 7 campanii sultanale (conduse direct de sultani) ― trei asupra Ţării Româneşti (1394/’95, Baiazid I; 1419/’20, Mehmed I; 1462, Mehmed al II-lea), trei asupra Moldovei (1476, Mehmed al II-lea; 1484, Baiazid al II-lea; 1538, Süleiman I), una asupra Transilvaniei (1438, Murad I), în afara celor la fel de importante, conduse de marele-vizir (1595) şi de beilerbeiul Rumeliei (1475).

În acelaşi sens, trebuie observat că regimul de dominaţie indirectă era mai avantajos decât cel de ocupaţie. Ţările Române aveau rolul esenţial în aprovizionarea cu carne de oaie şi de vită, brânză, seu, sare, orz, cai de tracţiune, lemn, cânepă, miere, ceară, şoimi etc. A capitalei imperiale, care avea, pe la 1500, peste 500.000 de locuitori. Însă avantajele acestui regim nu s-au putut vedea decât după anii 1538-1541, când dependenţa Ţărilor Române faţă de Istanbul devine reală, efectivă. Or, până la această dată trecuseră aproape două secole de relaţii româno-otomane, când statutul ţărilor noastre era deja fixat.

Prin urmare, otomanii nu au transformat Ţările Române în paşalâcuri deoarece, în prima etapă (până pe la 1540), s-au temut de complicaţii interne şi internaţionale (inclusiv de puterea de rezistenţă a românilor, combinată cu interesul marilor puteri creştine de a păstra state-tampon) şi, în a doua etapă, s-au convins de marile avantaje economice aduse Porţii de dominaţia indirectă.

Statutul Principatelor Române faţă de Poartă

Raporturile medievale și moderne ale Țărilor Române cu Poarta au fost studiate în deceniile din urmă de specialiști de talie, de la Mihail Guboglu, Mustafa Mehmet sau Tasin Gemil până la Valeriu Veliman și Mihai Maxim. Din punct de vedere al dreptului islamic de rit hanefit, practicat de otomani, lumea era împărţită în două: dâr al-Islam („Casa Islamului” sau a mahomedanilor) şi dâr al-harb („Casa războiului” sau a duşmanilor Islamului). Ţările tributare intrau, pentru cei mai mulţi „teoreticieni”, într-o a treia secţiune, provizorie, anume dâr al-’ahd („Casa păcii” sau „Casa pactului”). Existenţa acestei zone a devenit cu timpul o realitate stabilă şi a trebuit acceptată ca atare.

Primul ’ahd sau act de legământ (tratat) a fost acordat, după tradiţie, de însuşi profetul Mahomed, în 632 d. Hr., micii republici creştine a Nadjiranului (azi provincie a Arabiei Saudite). Actul era ca o diplomă dată de profet şi prevedea: conservarea bunurilor proprii, a pământului şi statului; menţinerea neschimbată a organizării şi ierarhiei bisericii; neamestecul în treburile interne, în sistemul de judecată; păstrarea propriului sistem de dări şi impozite; interdicţia pentru musulmani de a trece (cu turmele) în teritoriul republicii; lipsa unor trupe de ocupaţie; posibilitatea de apel, în caz de nedreptate, la autoritatea musulmană etc.

Pentru oficialităţi, acordarea statutului de ’ahd era doar o primă etapă în cadrul cuceririi graduale a unui teritoriu. Urma apoi cucerirea propriu-zisă, cum s-a întâmplat cu Bizanţul, ţaratele bulgare, Serbia, Ungaria. În zonele de contact între cele două lumi ajunse stabilizate nu s-a trecut totdeauna la cucerire. Asemenea zone pot fi considerate Transilvania, Moldova, Ţara Românească, Raguza, regatele georgiene Imereti, Kaheti, unele state musulmane etc.

Călătorii străini, intrând în Ţările Române dinspre sudul Dunării, remarcau imediat că au intrat în creştinătate, deoarece ― spun ei ― se înălţau cruci pe dealuri; clopotele bisericilor băteau liber; limba română şi obiceiurile locale nu erau stingherite, nu existau garnizoane şi administraţie otomane; supuşii otomani, ca să treacă Dunărea, aveau nevoie de firmane speciale de la sultan, prezentate domnului ţării sau reprezentanţilor săi; aceşti supuşi otomani erau obligaţi să plece din ţară imediat după terminarea afacerii pentru care veniseră; nu se puteau construi moschei, geamii, meceturi; musulmanii nu se puteau stabili definitiv între creştini. Cu alte cuvinte, toate instituţiile creştine şi structura social-economică şi politică locală funcţionau.

Acest statut de ’ahd la care s-a ajuns era rezultatul unui echilibru între forţa de expansiune a Imperiului Otoman şi capacitatea de rezistenţă a Ţărilor Române, într-un context internaţional favorabil acestui statut. El era fixat în ’ahdname sau cărţi de legământ (cărţi de pace), numite de creştini şi capitulaţii, datorită redactării pe articole (capitula).

De asemenea, ele erau fixate şi prin firmane şi porunci (hüküm) sau prin jurăminte orale. Prevederile lor principale erau: conducerea statelor de către un principe creştin, în locul unui guvernator otoman musulman; alegerea principelui de către „ţară”, dintre familiile princiare locale; confirmarea alesului şi învestirea sa de către sultan; păstrarea drepturilor şi privilegiilor ţării, a credinţei, conform vechilor obiceiuri (autoguvernare şi autoadministrare, fără intervenţie otomană în treburile interne); plata unui tribut şi a unor daruri oficiale către sultan şi înalţii demnitari; principele trebuia să fie „prietenul prietenilor şi duşmanul duşmanilor” padişahului; în schimb, Poarta se angaja să apere şi să protejeze Principatele de orice agresor; se prevedeau protecţia reciprocă a negustorilor, extrădarea fugarilor şi schimbul de prizonieri; se acceptau regim vamal obişnuit pentru mărfurile otomane şi tarife preferenţiale pentru produsele româneşti exportate la Poartă (3–4% din valoare, faţă de 5–5,5%, cât plăteau negustorii veniţi din „Casa războiului”).

Din punct de vedere otoman, s-a încercat aplicarea articolelor de mai sus în avantajul Porţii, prin agravarea obligaţiilor. Românii, dimpotrivă, au căutat să-şi mărească sau să-şi menţină gradul de libertate. Teoretic, principii nu aveau voie să întreţină relaţii externe decât prin intermediul Porţii, dar au făcut-o (au încheiat tratate, multe dintre ele chiar antiotomane). Sultanii şi-au arogat dreptul de a aproba căsătoriile domnilor români, dependenţa mitropoliilor româneşti (de patriarhia de Constantinopol sau de arhiepiscopia de Ohrida). „Alegerea” domnilor venea uneori după numirea de către sultan.

De la jumătatea secolului al XVI-lea, Ţările Române şi-au pierdut treptat capacitatea de subiecţi de drept internaţional, şi-au pierdut independenţa. Din anii ’50–’70 ai veacului al XVI-lea, dependenţa Ţărilor Române de otomani creşte sensibil, iar abuzurile sporesc. Se intră în perioada suzeranităţii efective sau reale, numită şi hegemonie otomană. Tributul (haraciul) sporeşte considerabil; chiar dacă ţinem seama de inflaţie, sumele de 155.000 de galbeni plătiţi de Ţara Românească, 65.000 de galbeni de Moldova şi 15.000 de galbeni de Transilvania, anual, înseamnă o mare apăsare; cresc darurile (peşcheşurile), la fel anumite obligaţii în muncă şi îndatorirea de a aproviziona Constantinopolul cu produse la preţuri preferenţiale, mai mici cu 15–20% decât cele de pe piaţa europeană.

Se instituie, conform unor specialiști, un adevărat monopol otoman asupra comerţului. Se plătesc sume uriaşe pentru cumpărarea domniilor şi chiar pentru confirmarea lor. Unii sultani şi, după ei, unele puteri occidentale încep să considere Ţările Române drept provincii otomane, ceea ce era inexact şi incorect. Acestea erau state creştine autonome, ajunse într-un anumit grad de dependenţă faţă de Imperiul Otoman.

Din punct de vedere românesc, relaţiile româno-otomane aveau alte semnificaţii decât cele voite de Istanbul. Plata tributului nu a însemnat iniţial niciun fel de supunere, ci răscumpărarea păcii. Otomanii erau puternici şi duri; prin tribut, ei erau plătiţi să lase Ţările Române în pace. De altfel, la început, tributul era pur simbolic. Creşterea lui accentuată se produce spre finalul secolului al XVI-lea. Românii au perceput dependenţa faţă de Poartă abia din acest secol al XVI-lea. Până atunci, ei nu considerau defel că s-au supus perpetuu turcilor.

Mărturie stau desele alianţe cu puteri creştine peste capul Porţii şi desele revolte antiotomane, atunci când presiunile erau prea mari. Totuşi, spre finalul veacului al XVI-lea, dependenţa Ţărilor Române era foarte gravă, nemaiatinsă anterior. Imperiul intrase într-o criză internă şi avea nevoie de bunuri, de bani, de produse. Domnii deveniseră instrumente docile în mâna Porţii şi nu mai căutau să facă binele public.

Trebuie remarcat că hegemonia otomană era inegală pentru cele trei ţări, deşi între statutul lor erau deosebiri de grad, nu de tip sau fond. În Transilvania, suzeranitatea era mai lejeră, din varii motive (depărtarea mare de centru şi apropierea de Occident; aservirea mai târzie; teama de Habsburgi, care pledau pentru „eliberarea” provinciei etc.); în Moldova, apăsarea era medie; cea mai grea situaţie o avea Ţara Românească, cea mai apropiată de turci, cea mai uşor de dominat. Capacitatea de plată era invers proporțională cu sumele pretinse de otomani: Transilvania avea cele mai mari posibilități de plată, dar plătea cel mai puțin, pe când Țara Românească, aproape secătuită de resurse, trebuia să dea de zece ori mai mult ca Transilvania.

În aceste condiţii ajunge în fruntea Ţării Româneşti Mihai Viteazul (1593–1601, cu întreruperi), care intră în Liga Sfântă, încheie alianță cu împăratul romano-german și dezlănțuie revolta antiotomană. Moștenirea lui Mihai Viteazul a ușurat regimul de apăsarea otomană pentru câteva decenii, iar domnul a intrat în conștiința publică ca erou național unificator și apărător ale legii strămoșești, cu chipul său pictat în biserici, venerat, inclusiv în Transilvania, ca sfinții din icoane. Sub Mihai Viteazul, Țara Românească și-a asumat din nou ― sub semnul înțelesului profund al denumirii sale ― misiunea de reconstituire a unității politice a poporului al cărui numai îl purta.

Secolul al XVII-lea a fost unul de dominație a otomanilor, dar nu lipsit de revolte contra Porții și de alianțe ale domnilor români cu puterile creștine. Matei Basarab (1632–1654) era menit să ajungă „general al întregului Răsărit” în lupta contra Imperiului Otoman, iar Constantin Brâncoveanu și Dimitrie Cantemir au intrat în legături ferme cu imperiile creștine europene, cu Imperiul Romano-German, respectiv cu Imperiul Rus, spre eliminarea dominației otomane. Sub aspect juridic, cea mai grea perioadă a fost cea fanariotă, care a durat un secol (1711/1716–1821), în vremea căreia principii de la București și Iași nu au mai fost români, ci greci, dar tot creștini, iar dominația otomană a sporit, fără însă să fie desființată autonomia. După revenirea domnilor pământeni, treptat, până la 1877, dependența Țărilor Române și apoi a României de Poartă a ajuns să fie pur formală.

Concluzii

Prin urmare, nu trebuie să fim decât realiști și să prezentăm faptele conform desfășurării lor. Nu avem de ce să ne punem cenușă în cap, inventând înfrângeri și umilințe care nu au fost și nici să ne transformăm în glorioși învingători permanenți ai turcilor.

Românii, în frunte cu monarhii lor și cu boierimea, au apărat aceste țări cum s-au priceput, cu înaintări și reculuri, fără acte de eroism gratuit, împins spre sinucidere, dar și fără lașități, trădări și închinări perpetue.

Spre a valoriza corect soarta românilor în raport cu Poarta otomană este absolut necesar să-i comparăm pe români cu vecinii lor direcți, cu bulgarii și cu sârbii (ortodocși ocupați complet de otomani și trăitori în provincii ale Imperiului), cu ungurii (catolici, intrați în rezistența occidentală, dar destrămați ca stat la 1526–1541, cu orașul-capitală devenit centru de pașalâc), cu polonezii (catolici, plătitori și ei de tribut sultanilor și aplecați spre compromisuri cu aceștia).

Vecinii mai îndepărtați vin și ei cu exemple inedite: Raguza ajungea stat tributar Porții, într-un regim similar țărilor noastre; împăratul romano-german accepta să plătească otomanilor subsidii (tribut mascat) ca să conserve pacea; Veneția făcea uneori la fel, iar Franța ― „preacatolicul” Regat al Franței ― încheia alianță cu sultanul tocmai când creștinii aveau mai mare nevoie de sprijinul său.

Independența nu este o caracteristică a Evului Mediu, ci a Epocii Moderne și Contemporane. Concepția medievală presupunea dependența oricui, ca persoană și ca entitate, de cineva sau de o instituție. În frunte era împăratul (supus și el Domnului), urmau regii (supuși împăratului), principii (supuși regilor), ducii/conții (supuși principilor) etc.

Prin urmare, lumea premodernă trebuie înțeleasă în funcție de valorile sale și nu de cele ale contemporaneității.

Țările Române au împărtășit în Evul Mediu ideile de ierarhie, supunere, credință, privilegiu etc. Și nu pe cele de libertate, egalitate, frăție, democrație, concurență etc., tipice timpurilor moderne. În cadrul acelor valori și idei s-au validat și românii, alături de alte popoare, cu rezultate mai bune sau mai rele, ca viața. Important este că au fost și că sunt încă pe acest pământ!

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române