Termenul de „barbar” are azi sens peiorativ și eram chiar sfătuiți ― până
nu demult ― să vorbim mai degrabă de „străini”, de „migratori”, de „inamici”
decât de „barbari”. Așa era corect din punct de vedere politic! Probabil că
acest termen a avut înțeles depreciativ și în Antichitate, deși, inițial, el
semnifica pur și simplu „neînțelesul”, „bâlbâitul”, „mutul”, fiindcă nu putea
conversa cu mine, romanul, latinul, latinofonul. În epoca de aur a literaturii
latine ― când s-a afirmat triada poetică Ovidiu, Horațiu, Vergiliu ― Imperiul
Roman se afla aproape la apogeu, „pax romana” părea să se
statornicească, iar muzele erau gata să se dezlănțuie în dialogul cu lumea,
inclusiv cu „barbarii”.
Era evident că romanii îi admirau pe greci pentru marea lor cultură, pentru
filosofia greacă a lui Socrate, Platon și Aristotel, pentru poemele lui Hesiod,
pentru tragediile lui Eschil, Sofocle și Euripide, pentru comediile lui
Aristofan, pentru istoriile lui Herodot și Tucidide, pentru sculpturile lui
Fidias și Praxiteles; de asemenea, îi priveau cu fascinație pe egipteni, din
moment ce doi mari oameni de stat romani (Marcus Antonius și Iulius Caesar)
s-au lăsat amăgiți de regina Cleopatra, dar universul se împărțea pentru ei în
Roma și restul lumii, în Imperiu și „barbari”. Singuri grecii erau privilegiați,
datorită civilizației lor superioare. Grecii nu erau „barbari” pentru că graiul
lor era înțeles de elita educată romană, era limba cultă a vremii, limba
culturii, a literaturii și a filosofiei, limba învățată în școli la Roma ca
limbă de dialog intelectual. Nu întâmplător, Horațiu a ajuns să scrie faimosul
vers „Grecia ferum victorem cepit” („Grecia cucerită l-a cucerit pe
sălbaticul ei cuceritor”), cu referire la transformarea țării lui Pericle în
provincie romană, dar niciodată romanizată. Grecia a fost cucerită de Roma,
romanii au venit în Grecia și au trăit împreună cu grecii, dar nu i-au putut
romaniza. Cum să-i înveți pe greci o limbă care era pentru ei „barbară”, limba
latină? Fenomenul a fost chiar invers, pentru că, după cucerirea Greciei,
demnitarii romani au venit din Grecia la Roma însoțiți de pedagogi, de
filosofi, de profesori, de literați greci, care să fie capabili să le învețe
copiii rafinamentul unei lumi. Cu timpul însă, romanii, imitând uneori
grecitatea sau devenind originali alteori, au dobândit morbul creației proprii
și orgoliul de fi producători de cultură și civilizație. Astfel, restul lumii a
ajuns să se compună și pentru ei din „barbari”. Tocmai între acești „barbari” a
ajuns să fie exilat unul dintre cei mai mari poeți ai Romei, Publius Ovidius
Naso (43 î. Hr. ―17 d. Hr.). A avut noroc de viață lungă ― în raport cu ai săi
contemporani ― dar plină de nefericire. Din favorit al curții princiare, din
răsfățat al tinerilor și din protagonist al cenaclului poeților de pe Aventin,
Ovidiu ajunge în anul 8 d. Hr. Exilat pe țărmul Pontului Euxin, murind după
aproape un deceniu, cu dorul de casă. Sunt acum două mii de ani de la moartea
marelui creator, deși datele de care dispunem nu sunt foarte sigure. Mormântul,
din păcate, după atâta amar de ani trecuți, nu i se mai cunoaște, dar spiritul
său este încă prezent la Constanța, unde, atunci, în primul secol al erei
creștine, s-a pus pentru vecie.
Cum a suportat Ovidiu șederea forțată în ținutul boreal și neprimitor în
care a fost trimis? Rău, deși acesta este un cuvânt prea blând pentru drama
trăită de educatul, gracilul și rafinatul poet. Ajuns la Tomis, exilatul
constată că acolo erau „coloni” greci veniți odinioară din Milet, făuritori de „locuințe
grecești printre geți”[1]. Le scrie prietenilor și
împăratului despre oamenii locului: „Deși în acest loc sunt amestecați grecii
cu geții, / Țărmul ține mai mult de geții nedomoliți. / Sarmații și geții sunt
mai numeroși.”[2]. Este copleșit de neputința
comunicării și, mai ales, de nesiguranța vieții, de conflictele amenințătoare: „Nu
mă chinuiește atât clima mereu friguroasă/ Și pământul veșnic ars din pricina
gerului alb, / Nici faptul că barbarii nu cunosc limba latină, / Iar limba
greacă a fost învinsă de limba getică, / Dar mă îngrozește faptul că sunt amenințat
din toate părțile/ De Marte, care se află foarte aproape de mine, / Iar zidul
mic cu greu ne poate apăra de inamic.”[3].
Firește, Ovidiu știa grecește dar, pe de o parte, chiar și grecii vorbeau
getica sau o grecească foarte coruptă, iar, pe de alta, îi lipsea latina, limba
sa iubită („La puțini dintre ei se mai păstrează urme ale limbii grecești, /
Iar aceasta a devenit și ea barbară din pricina accentului ei getic. / În această mulțime nu-i
nimeni care întâmplător să știe latinește/ Și care să poată rosti măcar câteva
cuvinte.”[4]. Zona era, cum se vede,
amestecată sub aspect etnic, dar obsesia cu care revin geții în aceste versuri
arată neta predominare numerică a acestor triburi de sorginte tracică, din
ramura tracilor septentrionali.
Ovidiu își exagerează, în versurile sale, starea mizeră, vrea să stârnească
neapărat compasiunea și, în ultimă instanță, să obțină iertarea. Dar câteva
împrejurări semnalate în mesajul său poetic sunt absolut verosimile: lipsa de
influență reală și de putere a Romei în Scythia Minor (regiunea Dobrogei),
înglobată în provincia romană Moesia încă din 28 î. Hr.; stagnarea procesului
de romanizare, dacă nu chiar regresul acestuia, din moment ce chiar și grecii
din colonii se getizau treptat; lipsa coloniștilor romani sau latinofoni, care
ar fi putut deveni vectorul romanizării. Și totuși, după moartea lui Ovidiu,
lucrurile aveau să se schimbe treptat, mai ales în secolele I-III d. Hr., când Roma și-a desfășurat
și aici forța integratoare și civilizatoare, nu atât printre puținii greci
rămași (și plasați doar pe țărm, în vechile colonii), cât printre geți. Prin
acest proces de impunere parțială a modelului roman în Dobrogea, chinul
poetului din triada de aur a literaturii latine a fost răzbunat, deși epopeea
sa pontică nu s-a sfârșit deloc simplu și banal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu