O mare parte dintre aceste mărturii au fost inventariate și puse în valoare
de către Adolf Armbruster, într-o admirabilă lucrare intitulată „Romanitatea
românilor. Istoria unei idei”, apărută într-o primă ediție în 1972. Ideea
de bază care răzbate după lectură este una copleșitoare: „Am rămas români
pentru că nu ne-am putut despărți de amintirea Romei” (Nicolae Iorga). Seria de
izvoare începută continuă copios și în secolul al XVI-lea.
Diplomatul raguzan Michele Bocignoli (? – după 1534) scria, la
1524, o epistolă adresată lui Gerardo Plania (Gerard des Plaines, seigneur de
la Roche), secretar imperial, cu scopul reînceperii unei cruciade antiotomane.
În aceste planuri, un loc important revenea românilor, care ― spune el ― „se
folosesc de o limbă italiană, dar ceva mai restrânsă”.
Tranquillo Andronico (Andreis) sau Andronicus (1490–1571),
dalmat din Trau (Trogir, azi în Croația), ocrotit de episcopul Statilius al
Transilvaniei, partizan al aventurierului venețian Aloisio (Alvise) Gritti,
într-o epistolă (datată în 1534) către Ian Tarnowski, comandant suprem al armatei
Regatului Poloniei, spune că „romanii au încheiat căsătorii cu provincialii și
astfel s-a făcut un popor din două popoare, acestea s-au contopit într-un
singur corp și acum își zic romani”. Andronico a fost în Transilvania prin 1532
și 1534, alături de Francesco della Valle, auzindu-i pe români vorbind. De
aceea, spune că românii „nu mai au nimic roman decât limba, dar și aceasta mult
modificată și amestecată cu graiuri barbare”. Astfel, după opinia sa, singura
mărturie a latinității românilor rămasă până în acele vremuri ar fi fost doar
limba și endonimul de romani.
Padovanul Francesco della Valle (? – după 1545) ― aflat și el
în serviciul lui Alvise Gritti ― a scris la Veneția, în 1535, după moartea
patronului său, „Una breve narrazione…”, cu impresii din cele două
călătorii (prima la 1532, iar a doua la 1534) făcute în Țările Române. El spune
că locuitorii Țării Românești vorbesc o limbă romanică: „Limba lor este puțin
deosebită de limba noastră italiană, își zic în limba lor romani (romei),
fiindcă spun că au venit din vremuri străvechi de la Roma, pentru a se așeza în
această țară; și când vreunul întreabă dacă știe cineva să vorbească în limba
lor valahă, ei spun în felul acesta: „Știi românește?”, adică știi să vorbești
limba română, din cauză că limba lor s-a stricat”. El relatează, în continuare,
cum au fost bine primiți la o mănăstire din deal, în fața orașului Târgoviște,
de niște călugări „greci” (ortodocși), care le-au făcut italienilor o impresie
deosebită și le-au povestit „toată istoria așezării locuitorilor din această
țară” și anume „că împăratul Traian, învingând și cucerind această țară, a
împărțit-o între soldații săi, prefăcând-o în provincie romană, încât, fiind
aceștia descinși din cei antici, păstrează numele de romani. Dar, trecând anii,
băștinașii au alterat într-atât numele, ca și obiceiurile și limba, încât acum
ei cu greu se mai înțeleg; totuși, în prezent, ei se numesc Romei, și aceasta
am aflat noi de la călugării de la mănăstire”. Francesco della Vale vorbește și
el, clar și precis, despre conștiința romanității românilor și despre
latinitatea limbii române, fiind primul care reproduce o propoziție românească („Știi
românește?”), pe care o înțelege fără traducător.
Generalul J.B. Castaldo, într-o scrisoare din Cluj, datată la
20 februarie 1552, spune nunțiului papal de la Viena, Girolamo Martinengo:
moldovenii și muntenii, „care fură colonie a romanilor, despre care fac mărturie
numeroase antichități și medalii care se văd și găsesc pe la ei, dar mai mult
limba lor, care se potrivește încă atât de mult cu a noastră, încât ne
înțelegem împreună, care când ne văd pe noi se bucură ca de propriii frați…”.
Antonio Maria Graziani (1537–1611), din Toscana, a fost luat de cardinalul
Commendone în Polonia, ca secretar, apoi a ajuns secretar papal și chiar
episcop de Amelia (Umbria, în Italia), între 1592–1611. Lucrarea sa este o
biografie a lui Despot Vodă (1561–1563), scrisă prin 1566 și urma să fie parte
a cărții mai mari, numite „De casibus virorum illustrium”. Zice că
Valahia e împărțită în două, una muntoasă și aspră numită Transalpina, alta
plană și bogată, numită Moldova. Limba vorbită de moldoveni nu se deosebește
prea mult de latină, fiindcă aici au ființat odinioară coloniile romane ale lui
Traian. Moldovenii „rostesc cuvintele latine în așa fel, fie schimbând
literele, fie cu același sunet, dar mai aspru, încât acestea nu sunt înțelese
de ai noștri (de italieni) decât punând sârguință și luare aminte, dar, îndată
ce se deprind puțin, urmăresc ușor limba în întregime”. Graziani remarcă
deopotrivă romanitatea și unitatea etnică a românilor din cele trei țări
române, cea din urmă dovedită prin instituțiile politice, obiceiurile și portul
popular.
Alessandro Guagnini (1538–1614), oștean mercenar, a luat parte, la 1563, la
luptele din Moldova, însoțind trupele polone. În 1578, s-a publicat prima
ediție a operei sale, numite „Sarmatiae Europae Descriptio…”, cu o parte
finală numită „Cronaca della Moldavia”. Un pasaj semnificativ despre
români, inserat într-o biografie anonimă a lui Despot Vodă, scrisă în timpul
celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpușneanu (1564–1568), a fost atribuit
de către Constantin Marinescu lui Guagnini: „Această națiune a valahilor se
numește romană (română) și ei spun că își trag obârșia de la exilații alungați
de romani din Italia. Limba lor este o corcitură a limbii latine și a celei
italiene, astfel încât un italian îl înțelege ușor pe un român”. Adolf
Armbruster a fost de acord cu faptul că Guagnini este autorul acestui text. Se
remarcă aici o nouă explicare a romanității românilor prin limba lor
asemănătoare cu latina și italiana, prin aducerea de coloniști din Italia și
prin conștiința pe care o au românii înșiși. Firește, autorul nu dorește să
spună că națiunea valahilor se numește pe sine „romană”, ci „română”, dar nu
are cum să redea această particularitate a numelui românesc în latinește.
Acești autori știu că amândouă țările de la sud și est de Carpați sunt
Valahii, adică „Țări Românești” și remarcă unitatea românilor din Transilvania (care
nu era „țară valahă”, fiindcă elita sa conducătoare nu era românească, precum
se întâmpla în țările noastre necucerite de Ungaria) cu a românilor
extracarpatici. Ceea ce mai spun italienii ― în chip surprinzător pentru mulți
― este că unii dintre români știau istoria descălecatului dintâi, de la Traian
și că povesteau această istorie străinilor. Astfel, autorii italieni ― unii
umaniști ― observă singuri latinitatea limbii române, dar află despre
romanitatea românilor de la românii înșiși.
Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele
Academiei Române
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu