Este astăzi mai presus de orice îndoială că oamenii, din vremuri greu de
precizat, trăiau grupați ― în anumite împrejurări ― și după criterii etnice,
adică după originea lor comună, după limba pe care o vorbeau, după credințe și
valori culturale identice sau asemănătoare, după teritoriul pe care-l locuiau
etc. „Neamurile” și „limbile” din Biblie exprimă tocmai astfel de solidarizări
umane. De aceea, răspunsul la întrebarea când au apărut națiunile depinde în
primul rând de semnificația dată termenului de „națiune”. Cuvântul în cauză are
o lungă istorie. În latinește, în urmă cu circa două milenii, termenul natio însemna naștere, rasă, speță,
clasă, soi, dar și popor sau neam (în sens de grup înrudit). De la un timp, natio a dobândit și sens peiorativ,
desemnându-i pe păgâni; nationes erau
uneori triburile străine sau semințiile barbare. În Evul Mediu, de pildă, șeful
unui clan irlandez era numit „căpitanul națiunii” sale și se făceau destul de
des referiri la „națiuni sălbatice”.
Cu timpul, cuvântul a ajuns să fie asociat și cu ideea de putere și
suveranitate. Grupurile privilegiate, elitele recunoscute au fost numite, în
locuri și timpuri anumite, națiuni. De asemenea, termenul s-a aplicat sporadic
și unor popoare considerate foarte civilizate, mari sau puternice. La unii
autori, el a definit un popor organizat și evoluat spre o treaptă superioară.
În acest sens, de exemplu, Giuseppe Mazzini a vorbit despre „drumul ascendent
al unui popor spre capacitatea și demnitatea unei națiuni”. Un înțeles modern,
foarte răspândit, identifică o națiune cu un popor constituit într-un stat.
Națiunea este adesea percepută în Occident drept stat-națiune. Din acest punct
de vedere, fiecare stat formează o națiune și fiecare cetățean al statului
respectiv este membrul exclusiv al națiunii omonime. Această definiție este una
legală, bazată pe principii juridice. În fapt, un individ sau un grup de
indivizi pot să facă parte dintr-un stat și să se considere membri ai unei
națiuni situate în afara statului respectiv. Sunt națiunile făcute sau născute? Sunt ele realități organice, perene, formate treptat s-au au fost
„inventate” de voința unor indivizi, în momente precise?
Prin urmare, definițiile foarte variate date națiunii provin din
accepțiunile destul de diferite pe care le-a avut noțiunea aflată în atenție,
de-a lungul timpului și în funcție de loc. Oricum, în general, se poate observa
că termenul de națiune, indiferent de
timp și de loc, are ― chiar vag și
voalat ― o componentă care include etnicitatea (originea comună, limba, unitatea
etc.). Definirea națiunii a cunoscut atâtea variante și datorită modei,
idealului social-politic dominant la un moment dat sau concepțiilor teoretice
ale istoricilor, sociologilor, politologilor ș.a. Uneori, concepții
contemporane autorilor invocați au fost transpuse în trecut, iar alteori,
termenul de națiune, așa cum era el
înțeles într-o anumită epocă, a fost absolutizat, negându-se posibilitatea
utilizării sale pentru alte perioade.
Astfel, răspunsul la întrebarea când au apărut națiunile este în funcție de
accepțiunea dată termenului discutat. Istoricii care înțeleg prin națiune comunitatea națională modernă,
având drept cadru de dezvoltare statul național unitar, răspund, de obicei,
invariabil: națiunea a apărut la începutul lumii moderne. Istoricii care
înțeleg prin națiune diferite forme
de comunitate cu baze etnice (cu origine, limbă, credință, obiceiuri comune) și
care vorbesc de „națiune gotică”, de „națiune medievală”, de „națiune modernă”
ori „națiune contemporană” așază rădăcinile entităților etnice în vremuri
îndepărtate și încearcă să le surprindă caracteristicile pentru o anumită
perioadă, etapele prin care au trecut.
Istoriografia marxistă nu permitea, în general, folosirea termenului de națiune decât pentru epoca modernă și
pentru așa-numita „orânduire capitalistă”. Grupările etnice precapitaliste
trebuiau numite popoare, neamuri, populații, etnii etc.,
chiar dacă izvoarele medievale foloseau noțiunea de națiune. Convingerea oamenilor medievali de a aparține unui anumit
popor era numită de către istoricii români „conștiință de neam”, deși expresia
este cvasi-intraductibilă în marile limbi de circulație și deși cuvântul
„neam”, cu tot izul său arhaic românesc, pare să provină din slavă, direct sau
prin mediere maghiară (din nem = gen,
specie, speță, parte etc.). De aceea, ni se pare mai potrivită denumirea de
„conștiință etnică”, deoarece conceptul de etnic este aplicabil unor epoci
istorice diferite și unor realități variate. Conceptul de etnic pentru lumea medievală acoperă acea comunitate umană
anterioară națiunii moderne, ai cărei membri au (sau cred că au) origine
comună, au același mijloc de comunicare (limbă comună), locuiesc pe un
teritoriu relativ compact, au aceeași tradiție culturală și religioasă
(spiritualitate), aceleași interese și idealuri etc. Și, la anumite niveluri,
au și convingerea că aparțin respectivei comunități.
Prin solidaritate etnică în Evul
Mediu înțelegem, în esență, manifestarea concretă și colectivă (de grup) a unei
coeziuni rezultate din legăturile care-i unesc pe membrii unui popor în
diferite ipostaze ale vieții, în anumite situații și zone geografice. Prin
natura sa, societatea medievală, fărâmițată și tradiționalistă, predispune
arareori la manifestări globale, în numele unui întreg popor. De aceea, atitudinile
de solidaritate etnică sunt, cu precădere, parțiale și locale, dar nu mai puțin
semnificative pentru esența unității pe care o presupun și pentru natura
unității pe care o pregătesc. În vederea corectei înțelegeri a acestui gen de
realități, credem, împreună cu Fernand Braudel, că, dintre cele trei ritmuri
temporale, cel mai potrivit de avut în vedere este cel de-al treilea, anume
„durata lungă”, ce corespunde istoriei seculare, orientate spre studiul
structurilor (în opoziție cu evenimențialul și conjuncturalul). Istoria
„timpului lung” pune în lumină cadrele mentale perene, durabile și rezistente
în care se derulează viața unui grup uman sau, în limbajul documentelor latine,
ceea ce este perpetuo el irrevocabiliter
(adică veșnic și de nestrămutat). Dacă, din această perspectivă largă,
multiseculară chiar, ferită de superficialitate, de înregistrări fortuite, de
manifestarea unor atitudini izolate, se pot surprinde serii numerice și
calitative de fapte, fenomene, procese istorice relevante, în care etnicul
să-și găsească formele specifice de manifestare, atunci și solidaritățile pe
această bază ies în evidență ca realități incontestabile. Legat de sfera
etnicului și a etnicității, se folosesc o serie de noțiuni ca națiune, național, naționalism,
aplicabile și Evului Mediu. Nu socotim că aceasta ar fi o eroare terminologică,
dacă se precizează de fiecare dată că este vorba despre națiunea medievală sau despre naționalismul
medieval și dacă se relevă deosebirile marcante totuși în raport cu
conținutul din epocile modernă și contemporană al acestor termeni. În general,
în lumea anglo-saxonă, britanică și americană, prin termenul de naționalism se desemnează pur și simplu
existența sentimentului național, a ideii de națiune și a patriotismului mai
pronunțat. În mediile francofone mai ales, dar nu numai, s-a perpetuat încă o
abordare tradițională a noțiunii de naționalism,
socotit ca o exagerare a sentimentului de dragoste față de țară, de națiune, de
pământul natal, exagerare dusă până la dispreț și ură față de alte grupuri și
până la voința de a le domina, de a le supune autorității propriei patrii, de a
le impune cultura proprie și idealul propriu, de a le asimila într-un efort de
tiranie totalitară. Din această perspectivă, manifestarea generoasă a
sentimentului de dragoste față de valorile naționale, însoțită de respect față
de valorile similare ale altora, se numește patriotism.
Înclinăm să păstrăm această distincție și să socotim naționalismul, cel mai
adesea, ca o exagerare, deși mulți confundă naționalismul
cu xenofobia sau cu șovinismul.
Tot sub aspect terminologic, în anii din urmă, chiar și în centrul și
sud-estul Europei, este frecvent uzitată noțiunea de „națiune medievală”, cu
întreg cortegiul său semantic, de la înțelesul de grup privilegiat, de stare,
până la cel de grup etno-lingvistic unitar, privit ca prolog al națiunii
moderne. De altfel, apelând la perspectiva istorică, este cert că forma de comunitate etnică medievală are mai
multe note comune cu națiunile moderne decât cu popoarele antice. Până la urmă,
între forma de coeziune etnică modernă și
cea medievală, deosebirile, deși numeroase și pronunțate, nu țin de esență, ci
de gradul de manifestare, de amploare, de pondere în societate. De aceea,
conceptul de „națiune medievală” ni se pare justificat și suntem convinși că
viitoarele cercetări îi vor accentua importanța și utilitatea. Evident că
folosirea termenului de națiune, de
exemplu, pentru Franța lui Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314), fără
alăturarea adjectivului „medievală”, poate conduce la confuzii și nu este
recomandabilă.
Este cert că oamenii medievali erau vag tulburați de același fel de
impulsuri naționale ca și cei din timpurile actuale, deși aceste impulsuri au
fost simțite în împrejurări diferite, cu intensitate diferită și în relație cu
alte obiecte. Grupurile etnice sau naționalitățile medievale erau mult mai mici
decât cele de azi; ele erau naționalități regionale sau provinciale, modelate
apoi de anumite împrejurări și de suverani puternici și topite gradat în
unități mai mari. Chiar dacă acei oameni, când vorbeau de țara lor, se refereau
mai degrabă la Normandia sau Bavaria decât la Franța sau Germania, ei erau
totuși animați de dragoste de patrie, de mândrie pentru înfăptuirile trecutului,
de atașament față de cei asemănători lor prin limbă, obiceiuri, credințe. În
textele rămase din Evul Mediu, se recunosc ușor termeni ca patria, terra, natio, gens, populus sau
expresii ca amor patriae, patria defendere etc. Toate acestea sunt
mărturii ale trăirilor de nuanță etnică evocate mai sus.
În Evul Mediu, ca și astăzi, existau și acționau o serie de realități
locale (regionale), naționale și internaționale. Este sigur că aceste realități
difereau față de cele analoage de astăzi ― fiindcă totul se află în schimbare ―
dar diferența este de grad și nu de tip. Desprinderea sau decuparea din această
realitate complexă a ceea ce se numește solidaritate
etnică medievală sau „națiune medievală” este o operațiune plină de
riscuri. Cu toate acestea, națiunea medievală a existat și ea trebuie studiată
și cunoscută, chiar sub rezerva de formării prin transpunerea în trecut a
mentalităților de azi. Unele riscuri se pot evita, renunțând la analizele
teoreticienilor, istoricilor și pornind direct de la surse. Dar a o lua mereu
de la capăt înseamnă a trăi etern mitul lui Sisif. De aceea, tot calea de
mijloc ― adică îmbinarea procedeelor ― este cea de aur. Cercetarea de față a
evidențiat, credem, faptul că unii oameni medievali gândeau și în termeni
naționali. Această gândire a condus spre finalul Evului Mediu la convingerea,
afirmată la Conciliul de la Constanța (Konstanz), din 1414-1418, că națiunea
este un popor distinct de altele prin relația de sânge (origine), prin obiceiul
unității și prin particularitățile de limbă. Cel puțin unii dintre francezi,
englezi, spanioli, români sau cehi au avut încă din secolele XIII-XV
convingerea că toți ai lor aveau aceeași origine, limbă, credință, că formau o
entitate care trebuia susținută, lăudată, apărată și iubită. Susținerea s-a
făcut cu ajutorul patriotismului, atunci când în „Cântecul lui Roland” se vorbea de „dulcea Franță”, când Pierre de Blois scria că vrea să
trăiască și să moară acolo unde s-a născut și hrănit sau când cavalerii,
clericii și țăranii erau chemați să apere țara invadată de inamici. Există în
Evul Mediu o mândrie de a fi danez, german, scoțian, italian, maghiar sau
polonez, de a aparține unei culturi anume, unei țări și de a te sacrifica
pentru ea. Există în Evul Mediu războaie de
eliberare „națională”, se depun eforturi de alcătuire a statelor „naționale”,
se scriu epopei „naționale”, se elaborează limbile literare plecând de la cele
vernaculare, se construiesc identități „naționale”, pe baze reale sau imaginare. De la patriotism, se ajunge uneori, și în Evul Mediu, la exacerbarea
acestuia, adică la disprețuirea altora și a patriilor lor, la ura nedisimulată
față de străini, la atacarea străinilor și la alungarea lor și chiar la
episoade sângeroase. Aceste acte au fost numite de unii
manifestări ale naționalismului, iar de către alții manifestări de șovinism sau
xenofobie. Dar, indiferent de nume, ele țin de
etnicitate și de manifestarea sentimentului adiacent ei în Evul Mediu.
Descoperirea și evidențierea sentimentului național, a atitudinilor legate
de etnicitate, în diferite ipostaze ale vieții, este legitimă. Astfel, s-a
putut remarca prezența etnicului în Biserică și în realitățile adiacente ei (la
curia papală, în concilii, în cruciade, între monahi, în bisericile dintre
granițele unor state etc.), în diferitele state care au funcționat atunci, în
afirmarea monarhiei, în procesul căutării și exaltării originilor, în rostirea
limbii proprii, în universități, în cadrele unor mari conflicte armate. Pe parcursul evidențierii acestor fapte, s-a avut mereu în vedere
că etnicul era o realitate între altele, că el nu domina decât uneori gândurile
și atitudinile oamenilor, că viața era mult mai complexă decât reușește s-o
arate decupajul de față. Poate, uneori, sublinierea rolului etnicității
medievale s-a făcut mai apăsat, fiindcă este foarte larg răspândită prejudecata
că sentimentul național sau etnic există numai începând cu epoca modernă și mai
ales în secolele XIX și XX. Se poate aduce și un argument logic ― bazat tot pe
evoluția istorică ― îndreptat împotriva acestei prejudecăți: se știe că
popoarele europene de astăzi s-au format, în linii mari, în urma unor profunde
transformări, în mileniul I al erei creștine; se poate oare admite, astfel
stând lucrurile, că aceste popoare nu și-au manifestat etnicitatea decât după
șapte-opt secole sau că numai trăirea modernă a etnicului este cea veritabilă
și autentică? Nimic nu îndreptățește o asemenea judecată, iar faptele istorice
au dovedit-o cu prisosință. Oare excluderea germanilor din Praga și exaltarea
națiunii cehe imediat după 1400, vânarea evreilor și arabilor în Spania de
către Inchiziție (în secolele XV-XVI) sau alungarea englezilor care invadaseră
pământul Franței în timpul Războiului de 100 de ani (1337-1453) sunt, în esența
lor, fapte atât de diferite de alungarea germanilor de tristă faimă din vestul
Poloniei după 1944, de antisemitismul naziștilor sau de luptele fratricide
dintre sârbi, croați și bosniaci (musulmani) din anii ’90 ai secolului al XX-lea?
Evident, sunt diferențe legate de amploarea unor acțiuni, de numărul celor
implicați, de intensitate, adică sunt deosebiri de formă, dar nu de fond. De
aceea, se cuvine legitimată istoric existența națiunii medievale și a
manifestărilor legate de ea. Altminteri, omul contemporan riscă să nu înțeleagă
aproape deloc etnicitatea actuală, de la chestiunea bască la problema
Macedoniei, de la luptele din Ulster (Irlanda de Nord) la realitățile din
Kosovo și de la frustrarea Ungariei de după Trianon până la refacerea statelor
baltice după colapsul URSS.
De când au realizat că au strămoși diferiți, că vorbesc limbi distincte, că
au felurite credințe și tradiții, că poartă anumite tipuri de veșminte, că nu
arată tocmai la fel, că nu mănâncă aceeași hrană etc., grupurile mai mari sau
mai mici de oameni au început să-și manifeste etnicitatea. Atunci când trăirea
ei nu a fost exacerbată, când oamenii nu au fost manipulați spre scopuri
negative în numele ei, etnicitatea a oferit un cadru fundamental de viață decentă.
În Evul Mediu, trăirile etnice au fost moderate, iar expresia: „Eu sunt mai întâi creștin, apoi burgund și abia apoi francez”, este în măsură să arate adevărata ierarhie a sentimentelor. Dar nu se
poate nega și un cadru etnico-național de viață în acele vremuri, chiar dacă el
nu este de prim plan.
Acest cadru național de viață este, însă, esențial pentru Europa actuală și
chiar pentru omenirea în ansamblu. Cea mai cuprinzătoare organizație de state
din lume se cheamă „Organizația Națiunilor Unite”, deși aici termenul de
națiune are accepțiune politică, de „stat-națiune”. Deocamdată nu se întrevede
nicio forță spirituală, morală, juridică sau de altă natură care să înlocuiască
națiunile de pe pământ. Națiunea nu este cadrul ideal de viață a grupurilor umane,
dar este cel mai general, mai răspândit, mai puternic. Acest cadru nu trebuie
distrus, ci perfecționat, adecvat vieții de-acum, în așa fel încât omenirea să
aibă convingerea că trăiește într-un concert al națiunilor. Iar dacă în numele
națiunilor s-au produs conflicte, nu se pot acuza global națiunile de naționalism, ci doar liderii lor care
le-au declanșat. Națiunile nu au decis războaie, ci doar au murit în aceste
războaie. Ce s-ar întâmpla dacă am condamna definitiv dragostea, credința,
biserica, familia, libertatea, democrația etc., în numele cărora s-au
purtat atâtea războaie și s-au omorât atâția oameni? Parafrazându-l pe Seneca,
eu nu-mi iubesc patria pentru că e mare, ci o iubesc fiindcă este a mea, iar
prin dragostea aceasta față de locul nașterii mele și de cei născuți în același
loc cu mine, îi pot iubi și pe aceia născuți în alte patrii, îi respect și sunt
dornic să le împărtășesc valorile.
Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu