Ioan de Sultanieh (în Asia Mică), călugăr dominican, arhiepiscop,
călător prin Țările Române și prin cele locuite și de români, alcătuiește în
1404 „Libellus de Notitia Orbis”, în care scrie despre români: „Ei au o
limbă proprie și aproape latină și, după cum se povestește, se trag din romani,
căci, atunci când un împărat roman a obținut acele țări ― adică Macedonia ―
unele grupuri dintre romani, văzând că țara e mănoasă și căpătându-și soții
acolo, au rămas pe loc. De aceea, sunt numiți vulgari, de la limba vulgară
romană. De aceea, ei se fălesc că sunt romani și lucrul acesta se vădește în
limba lor, căci ei vorbesc ca romanii”.
Arhiepiscopul din Asia Mică face în acest text mici confuzii, dar relatarea
este, în esență, corectă. Confuziile se leagă de asemănarea dintre adjectivele „bulgar”
și „vulgar”. Românii cunoscuți direct de către prelat erau cei de la sud de
Dunăre, din Balcani, care trăiau printre bulgari și vorbeau o latină vulgară (populară)
sau vulgarizată (incorectă gramatical, dacă ne raportăm la latina clasică).
Este vorba despre urmașii acelor români care, pe la 1200, formau Imperiul
româno-bulgar, condus de Ioniță cel Frumos (al treilea dintre Asănești), cel
care se mândrea cu originea romană (a sa și a poporului său) și care a fost
tentat să subordoneze biserica sa Romei. După cum se vede, acest autor
clasifică limba română drept „aproape romană” sau „aproape latină”. Dincolo de
asemănarea românei cu latina ― subliniată direct de autor ―, la fel de
importantă este sublinierea conștiinței romanității românilor: românii „se
făleau” că erau romani, ceea ce înseamnă că știau acest lucru din
moși-strămoși, din tradiție. Ioan de Sultanieh vorbește aici despre românii de
la sud de Dunăre, dar ceea ce spune el este valabil și pentru românii
nord-dunăreni. Aria de formare a poporului român a cuprins ― după cum se știe ―
vaste regiuni situate deopotrivă la sud și la nord de fluviu. Pe toată această
arie se întâlnesc elementele etnice fundamentale ale etnogenezei, adică
traco-geto-dacii, ca element preroman (numit și autohton), romanii, ca element
cuceritor (dominator) și slavii, ca element migrator (adiacent).
Un autor elen, Dimitrie Chalcocondil (1424–1511), atenian, profesor
de greacă la Universitatea din Padova, își exprima opiniile despre români în
fața studenților (știa cum stau lucrurile de la fața locului, deoarece fusese
în Țara Românească drept sol sau ambasador). Unul dintre acești studenți,
Andrea Brenta, a notat cele spuse de profesor în vechiul Patavinum (numele
antic al Padovei): „Căci, între altele, ce este mai minunat decât ceea ce de
copil am auzit de la profesorul meu Dimitrie din Atena, care a fost trimis ca
sol în Sciția Sauromată, că este demult un oraș acolo preanobil și
preaputernic, în care până acum se aud vorbele noastre, pentru că nimic nu este
mai plăcut decât să-i auzi pe aceia vorbind după vechiul obicei roman?”. Andrea
Brenta exprima această admirație față de graiul latin al locuitorilor Țării
Românești (numită, în manieră umanistă arhaizantă grecească, „Sciția Sauromată”),
prin 1480, la Roma, unde făcea elogiul limbii latine, prin prisma mândriei pe
care o simțea ca Romanus. Cu alte cuvinte, grecul Dimitrie
Chalcocondil știa că românii vorbesc precum romanii, fapt pe care l-a relatat
studenților săi de la Universitatea din Padova, dintre care unul, cam pe vremea
când Ștefan cel Mare era în plină glorie, a dus vestea la Roma.
Laonic Chalcocondil (circa 1423–circa 1490), frate sau văr cu Dimitrie, a
scris o istorie consacrată creșterii puterii turcești și decăderii Bizanțului;
are o vagă amintire a unei deplasări etnice de la nord la sud de Dunăre (poate
se referă la mutarea administrației romane și a unora dintre locuitori din
Dacia traiană în cea aureliană). Unitatea românilor rezidă, după Laonic
Chalcocondil, în unitatea lor de limbă: „Dacii (românii de la nord de fluviu)
însă au un grai asemănător cu al italienilor, dar stricat și întru atâta de
deosebit, încât italienii cu greu înțeleg ceva, când vorbele nu sunt exprimate
deslușit, încât să prindă înțelesul a ceea ce ar putea să spună”. Toate aceste
constatări seamănă cu ceea ce spun umaniștii italieni. Laonic Chalcocondil este
primul cronicar bizantin care, după veacuri de gândire medievală, revine la
identificarea limbii cu neamul, așa cum se întâmpla în teoria antică elină. Cu
alte cuvinte, „limbile” din Biblie și din textele greco-romane clasice revin la
identificarea lor cu neamurile, cu popoarele, ceea ce este încă o dovadă că cea
mai izbitoare mărturie a identității etnice este limba.
Felix Petančić (circa 1445–1517), raguzan (de la numele Republicii
Ragusa, azi Dubrovnic, în Croația), caligraf, diplomat în slujba regelui
Ungariei Vladislav al II-lea Jagiello (1490–1516), a scris în 1502 un memoriu
intitulat „Despre drumurile pe care trebuie să pornească expediția contra
turcilor” (publicat de Andrei Veress), în care spune, între altele: „Aceasta
― Țara Românească cea mare ― este provincia numită Dacia de către antici,
colonie a romanilor, din care cauză băștinașii și în vremea noastră se folosesc
pretutindeni de graiul latin” („Haec ― Valachia maior ― est provincia Dacia
dicta apud veteres, Romanorum colonia, unde eius aborigines hac etiam nostra
tempestate, passim latino utuntur colloquio”). Și aici ― precum se vede ―,
ca în multe alte locuri, latinitatea românilor este justificată prin limbă, așa
cum limba romanică este un rezultat al stăpânirii romane asupra Daciei. Uneori,
pentru atragerea românilor, a principilor români la cruciadă, emisarii veniți
dinspre Apus erau instruiți de cunoscători să-i ademenească pe aceștia prin
invocarea străbunilor lor romani, a descendenței lor de la Traian, ceea ce
arată iarăși prezența conștiinței romanității în rândul alor noștri.
Popoarele vecine nu se mai mirau demult că românii sunt romanici și
vorbitori de latină. Se vede acest lucru din numele de „valah” (cu multe
variante) dat de ele românilor. Iar „valah”, în sens istoric, înseamnă vorbitor
de latină sau de limbă asemănătoare latinei. De aceea, până în perioada
umanismului (secolul al XVI-lea), a erudiției colective și apoi a mișcărilor de
emancipare națională, ei nu mai simt nevoia să-i definească pe români. Pentru
ei era de la sine înțeles că românii erau romanici.
Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele
Academiei Române
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu