De mare impact este și mărturia lui Antonio Bonfini (1434–1502),
umanist italian care i-a cunoscut direct pe români, în calitatea sa de secretar
la curtea regelui Matia Corvin: „Căci românii se trag din romani, ceea ce
mărturisește până în vremea de acum limba lor, care, deși se află în mijlocul
unor neamuri barbare atât de felurite, nu a putut fi răpusă”. În același sens,
umanistul italian spune: „Înecate sub valul de barbari, ele ― coloniile romane
din Dacia ― mai exală limba romană și, ca să nu o părăsească nicidecum, se
împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea
neatinsă a vieții, cât a limbii. Căci cine nu s-ar minuna ― (dacă ar sta să
socotească bine) desele puhoaie ale sarmaților și goților și, de asemenea, ale
hunilor, vandalilor, gepizilor și incursiunile germanilor și longobarzilor ― că
s-au mai păstrat încă până acum la daci și geți rămășițele limbii romane?”.
Mesajul lui Antonio Bonfini, cel care, știind că regele Ungariei era de
spiță sigură românească, i-a dus acestuia genealogia (imaginară) în adâncurile
istoriei, până la familia romană Corvina, este tulburător. Pentru el, mărturia
de căpetenie a latinității românilor nu este neapărat istoria, nici cucerirea
romană, nici fondarea provinciei romane Dacia, ci limba. Firește, împrejurările
istorice sunt importante și sunt relatate și de Bonfini, dar limba română
rămâne pentru el dovada capitală. Iar a spune că un popor a supraviețuit
fiindcă și-a apărat de-a lungul timpului mai mult limba decât viața nu este un
simplu compliment, ci o filosofie de viață. Cu alte cuvinte, Bonfini povestește
lumii secretul existenței românilor în acest colț îndepărtat al Europei:
apărarea, mai presus de toate, a limbii! Limba este marca supremă a
identității. Este cel mai frumos elogiu care li s-a adus românilor întru
glorificarea limbii române.
Toscanul Raffaello Maffei zis Volterrano (1451–1522),
secretar și camerier secret al papei Pius al II-lea (umanistul Enea Silvio
Piccolomini), a fost trimis în Ungaria ca legat apostolic. A fost un savant,
dedicat studiilor clasice, filosofiei și teologiei, A elaborat la Roma, după
1480, anumite comentarii istorico-geografice, pornind de la Antonio Bonfini și
de la Enea Silvio Piccolomini. Scrie în cunoștință de cauză despre români, dând
Transilvaniei, Țării Românești și Moldovei numele generic de Valahia: „În
aceste regiuni au fost primiți, cum am zis, coloniștii romani, care au făcut ca
aici să se vorbească astăzi o limbă semi-italică, iar un argument este numele
prin care cheamă Valahia, fiindcă valah îi spun în limba lor italicului”.
Astfel, el explică romanitatea românilor prin colonizarea romană a teritoriului
românesc, prin limba pe jumătate italică (italiană), prin numele de valah dat
poporului și de Valahia dat țării (în limba italică). El renunță printre primii
la derivarea termenului de „vlah” de la Flaccus. Aici, Maffei se distanțează de
propriul său mentor, papa Pius al II-lea, știind (probabil, din experiență
proprie) că ungurii (ca și slavii) îi numeau și pe italieni, și pe români cu
aproape același nume (ca marcă a originii comune, a latinității).
Marcantonio Coccio, zis Sabellico (circa 1436–1506), a fost
un alt savant italian care a scris despre români, în „Enneadele” sale (o
istorie universală în 92 de cărți, mergând până la anul 1504): „Valahii sunt
oameni de neam italic; țara lor au deținut-o odinioară dacii; acum o țin
germanii, secuii și valahii”. Sunt importante și observațiile sale despre limba
română, preluate din alte surse, referitoare la dăinuirea limbii romane printre
români, o limbă stricată, care cu greu ar fi fost înțeleasă de un roman. Se
vede la el o preluare și o adaptare a teoriei lui Pius al II-lea.
Un document emis la Nicopole, în 16 februarie 1499, redactat de un italian,
martor ocular al unor evenimente de la Dunărea de Jos, conține următoarea
formulare: „Apoi, după toate acestea, porni la drum și trecui Dunărea în Țara
Vlahilor, chemați rumâni, adică romani” („Poi, visto ognj cosa, me misi a
camino et passai lo Danubio sul paese de Vlachi, chiamati Rumenj, id est Romanj”).
Cu alte cuvinte, observatorul vrea să spună că a trecut Dunărea spre sud, în
Țara Românească, ai cărei locuitori se numesc pe sine rumâni, ceea ce înseamnă
că se consideră romani. Astfel, se certifică clar, în secolul al XV-lea, că
locuitorii Țării Românești, numiți de italieni „vlahi”, se chemau pe sine „rumâni”,
nume derivat din romanii, din care descindeau.
Italienii sunt cei mai receptivi observatori, singurii care pot constata în
mod direct asemănarea românei cu latina și cu italiana. Auzind, de exemplu,
propoziția românească „Sunt român”, ei o asociază imediat cu cea latină analogă
„Romanus sum” și consideră cele două expresii identice, cum de altfel și
sunt. Interesul italienilor pentru Țările Române și pentru români vine pe mai
multe căi. Este, mai întâi, rivalitatea dintre Roma și Noua Romă pentru acest
spațiu geografic, pentru arondarea sa la unul dintre cele două centre ale
creștinismului. Nu de puține ori, românii au intrat în atenția Occidentului
datorită misionarilor papali și călugărilor benedictini, dominicani sau
franciscani. În legătură cu lumea creștină, se află și cunoașterea românilor
prin cruciadele târzii. Se știe că, după avansarea otomanilor islamici în
Europa de Sud-Est, s-au organizat, sub egida papalității, mari acțiuni
diplomatice și militare pentru împiedicarea înaintării turcilor și pentru
alungarea lor din spațiile cucerite. Românii, alături de alți creștini din regiune,
erau un factor militar important, ca forță activă, situată în prima linie a
cruciadei. În al treilea rând, genovezii și venețienii aveau mari interese
comerciale (economice, în general) la Marea Neagră (numită Mar Maggiore)
și la gurile Dunării, intrând astfel direct în contact cu românii. În al
patrulea rând, odată cu zorile Renașterii, ale Reformei protestante și ale
umanismului, o serie de artiști plastici, muzicieni, scriitori, istorici,
teologi etc. Italieni au fost invitați ori au venit singuri la curțile
princiare și în centrele bisericești, mai întâi în Transilvania și apoi în Țara
Românească și în Moldova. Astfel, preoți, călugări, condotieri, arhitecți,
medici, negustori din Peninsula Italică străbat Țările Române și regiunile
locuite de români, rămân surprinși de insula de latinitate întâlnită și duc
acasă mesaje verbale și scrise despre aceasta. Astfel, latinii Orientului ajung
să fie cunoscuți în locurile de origine a latinității.
Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele
Academiei Române
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu