În mod categoric italienii sunt cei mai numeroși străini care remarcă și
popularizează romanitatea românilor. Ei sunt cei dintâi care au capacitatea să
observe și asemănarea limbii române cu latina și cu italiana. Astfel, Paolo
Giovio (1483–1552), autor a două volume cu tentă istorică (publicate în
1550–1552), vorbește despre cariera lui Aloisio Gritti în Transilvania și spune
că românii au o limbă latină, dar și obiceiuri și legi romane: „Iar la români
nu înfloresc doar anumite obiceiuri și legi romane, ci chiar se folosesc de
aceste cuvinte ale limbii latine”.
Giulio Mancinelli (1537–1618), născut la Macerata, și el iezuit, a
trecut în 1583–1586 prin Țara Românească și Moldova. Mărturia sa este, de
asemenea, interesantă: „Aproape toți (catolicii din Moldova) vorbeau limba
italiană, iar limba țării și a Valahiei este pe jumătate latină și vulgară,
corcită cu unele cuvinte grecești, aduse de călugări, negustori și de
principi”. Italienistul Claudiu Isopescu a exprimat opinia că Mancinelli este
primul autor italian care susține corect că limba română se trage din latina
vulgară.
Ferrante Capeci (1549–1587), iezuit din Napoli, a fost trimis în
Transilvania pentru lupta împotriva Reformei. A venit probabil împreună cu
Possevino. A fost profesor și rector al Colegiului Major iezuit din Cluj,
fondat în 1581, strămoșul Universității clujene de astăzi. A murit de ciumă la
Cluj. Au rămas de la el două scrisori din 1584, în care spune că românii „au
limba asemănătoare cu italiana, astfel încât se poate învăța în câteva luni,
după cum și ei (românii) învață ușor limba italiană; ba chiar ei se și cheamă
românești (romaneschi)”. El mai adaugă că românii sunt cei mai vechi
locuitori ai Transilvaniei și numește Banatul Valahia (spune că Lugojul și
Caransebeșul sunt în „Valahia”), atestând faptul că această provincie, locuită
în majoritate de români, era privită ca o țară românească.
Un iezuit anonim italian face, la 1587, o descriere a Moldovei pentru papa
Sixt al V-lea (1585–1590), care urmărea crearea unei alianțe antiotomane, cu
includerea Țărilor Române: „Acești oameni, deși de rit grec, sunt totuși
prieteni ai numelui de roman, și prin limba stricată provenită din latină, și
prin opinia pe care o au de a fi descins din romani și se cheamă între ei cu
numele de romani”. Părintele iezuit nu subliniază doar latinitatea limbii, ci
și alte două lucruri importante: caracterul autohton al conștiinței latinității
românilor și faptul că moldovenii se numeau pe sine între ei români, fiind
identici ca limbă, veșminte, obiceiuri și rit cu românii din Țara Românească.
Raportul generalului ordinului iezuit, din 1588, menționează, în cadrul
primei misiuni în Moldova, că exista în această țară opinia că moldovenii,
„după înfățișare, limbă și obiceiuri, fuseseră o colonie a romanilor”. „Opinia”
respectivă era exprimată, firește, de unii dintre locuitorii țării, cei veniți
în contact cu membrii misiunii, care i-au putut vedea și asculta vorbind pe
români.
Franco Sivori (1560? – după 1589) era fiul unui negustor din Genova,
ajuns secretar al lui Petru Cercel, domnul Țării Românești (1583-1585). A scris
„Memoriale delle cose occorse a me Franco Sivori del Signor Benedetto doppo
della mia partenza di Genova l’anno 1581 per andar in Vallachia”, după ce a
stat cu domnul menționat în Țara Românească (1583–1585). Izvorul a fost
valorificat în secolul trecut prin teza de doctorat a istoricului Ștefan Pascu.
Italianul afirmă că limba muntenilor este la fel cu aceea vorbită în Moldova,
fiind formată din elemente latine și italiene, dar și grecești și slavone, ceea
ce i-ar da un aspect de „limbă barbară”. Spune despre români că sunt oameni
viteji și orgolioși, care învață ușor orice limbă și că principele lor vorbea
italiană, franceză, greacă, turcă, sârbă, poloneză și română. Este vorba despre
același principe ― frate probabil al lui Mihai Viteazul ― care scria versuri în
limba italiană și care a creat un atelier de tunuri la Târgoviște.
Pietro Busto din Brescia (?
– după 1595) a fost în slujba lui Sigismund Báthory, era muzicant și i-a scris
fratelui său o scrisoare, datată la Alba Iulia în 21 ianuarie 1595, despre
stările din Transilvania. Spune în text că „valahii […] sunt resturile rămase
din romanii alungați de huni și urmează credința greacă” și că „limba lor este
un fel de latină stricată cu vorbe barbare, aproape la fel, dar mult mai rău,
ca friulana”. Pentru italian, românii transilvani sunt „sclavii ungurilor și
sunt obligați să lucreze terenurile patronilor lor fără nicio plată” („schiavi
degli Ongari et sono obligati lavorare i terreni degli loro padroni senz’altra
spesa”). Remarca
acestei mari discriminări este importantă, fiindcă se face cu puțini ani
înainte de intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania (la 1599), când românii
erau acuzați că s-au răsculat contra nobililor unguri, „mânați de încrederea că
aveau acum un domn din neamul lor”.
Giuseppe Rosaccio (1530–1620), medic și cosmograf, scrie (în 1595),
între altele, cartea „Mondo elementare et celeste…”, publicată la Treviso, în 1604.
Spune, copiindu-l pe Botero, că vecine cu Transilvania sunt „Valahia
Minore” (Țara
Românească) și „Valahia Maggiore” (Moldova), că toți locuitorii celor
trei țări arată că își trag originea din romani, fiindcă vorbesc limba latină,
dar mai stricată decât romanii.
Cum se vede, umaniștii, intelectualii, cei care erau preoți, călugări,
medici, geografi, cosmografi, istorici notează mai multe detalii despre
etnicitate și spun, de regulă, despre limba română că este o latină coruptă, o
latină modificată în funcție de trecerea timpului și de particularitățile
locului. Ceilalți, adică militarii, condotierii, negustorii, adică persoanele
cu educație mai puțină, spun că româna este un fel de italiană stricată. Sunt
remarcate și alte detalii, ca veșmintele, obiceiurile, legile, curajul și
vitejia, aspectul fizic, dar și discriminarea românilor din Transilvania.
Secolul al XVI-lea, al urmărilor marilor descoperiri geografice, este unul al
mobilității oamenilor și ideilor. Această împrejurare ― deși contracarată de
apogeul puterii otomane sub Suleiman Magnificul ― i-a favorizat și pe români,
deschizându-le noi orizonturi europene.
Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele
Academiei Române
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu