Elogiu latinității: Românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei și vorbesc latina

În mod categoric italienii sunt cei mai numeroși străini care remarcă și popularizează romanitatea românilor. Ei sunt cei dintâi care au capacitatea să observe și asemănarea limbii române cu latina și cu italiana. Astfel, Paolo Giovio (1483–1552), autor a două volume cu tentă istorică (publicate în 1550–1552), vorbește despre cariera lui Aloisio Gritti în Transilvania și spune că românii au o limbă latină, dar și obiceiuri și legi romane: „Iar la români nu înfloresc doar anumite obiceiuri și legi romane, ci chiar se folosesc de aceste cuvinte ale limbii latine”.

Giulio Mancinelli (1537–1618), născut la Macerata, și el iezuit, a trecut în 1583–1586 prin Țara Românească și Moldova. Mărturia sa este, de asemenea, interesantă: „Aproape toți (catolicii din Moldova) vorbeau limba italiană, iar limba țării și a Valahiei este pe jumătate latină și vulgară, corcită cu unele cuvinte grecești, aduse de călugări, negustori și de principi”. Italienistul Claudiu Isopescu a exprimat opinia că Mancinelli este primul autor italian care susține corect că limba română se trage din latina vulgară.

Ferrante Capeci (1549–1587), iezuit din Napoli, a fost trimis în Transilvania pentru lupta împotriva Reformei. A venit probabil împreună cu Possevino. A fost profesor și rector al Colegiului Major iezuit din Cluj, fondat în 1581, strămoșul Universității clujene de astăzi. A murit de ciumă la Cluj. Au rămas de la el două scrisori din 1584, în care spune că românii „au limba asemănătoare cu italiana, astfel încât se poate învăța în câteva luni, după cum și ei (românii) învață ușor limba italiană; ba chiar ei se și cheamă românești (romaneschi)”. El mai adaugă că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei și numește Banatul Valahia (spune că Lugojul și Caransebeșul sunt în „Valahia”), atestând faptul că această provincie, locuită în majoritate de români, era privită ca o țară românească.

Un iezuit anonim italian face, la 1587, o descriere a Moldovei pentru papa Sixt al V-lea (1585–1590), care urmărea crearea unei alianțe antiotomane, cu includerea Țărilor Române: „Acești oameni, deși de rit grec, sunt totuși prieteni ai numelui de roman, și prin limba stricată provenită din latină, și prin opinia pe care o au de a fi descins din romani și se cheamă între ei cu numele de romani”. Părintele iezuit nu subliniază doar latinitatea limbii, ci și alte două lucruri importante: caracterul autohton al conștiinței latinității românilor și faptul că moldovenii se numeau pe sine între ei români, fiind identici ca limbă, veșminte, obiceiuri și rit cu românii din Țara Românească.

Raportul generalului ordinului iezuit, din 1588, menționează, în cadrul primei misiuni în Moldova, că exista în această țară opinia că moldovenii, „după înfățișare, limbă și obiceiuri, fuseseră o colonie a romanilor”. „Opinia” respectivă era exprimată, firește, de unii dintre locuitorii țării, cei veniți în contact cu membrii misiunii, care i-au putut vedea și asculta vorbind pe români.

Franco Sivori (1560? – după 1589) era fiul unui negustor din Genova, ajuns secretar al lui Petru Cercel, domnul Țării Românești (1583-1585). A scris „Memoriale delle cose occorse a me Franco Sivori del Signor Benedetto doppo della mia partenza di Genova l’anno 1581 per andar in Vallachia”, după ce a stat cu domnul menționat în Țara Românească (1583–1585). Izvorul a fost valorificat în secolul trecut prin teza de doctorat a istoricului Ștefan Pascu. Italianul afirmă că limba muntenilor este la fel cu aceea vorbită în Moldova, fiind formată din elemente latine și italiene, dar și grecești și slavone, ceea ce i-ar da un aspect de „limbă barbară”. Spune despre români că sunt oameni viteji și orgolioși, care învață ușor orice limbă și că principele lor vorbea italiană, franceză, greacă, turcă, sârbă, poloneză și română. Este vorba despre același principe ― frate probabil al lui Mihai Viteazul ― care scria versuri în limba italiană și care a creat un atelier de tunuri la Târgoviște.

Pietro Busto din Brescia (? – după 1595) a fost în slujba lui Sigismund Báthory, era muzicant și i-a scris fratelui său o scrisoare, datată la Alba Iulia în 21 ianuarie 1595, despre stările din Transilvania. Spune în text că „valahii […] sunt resturile rămase din romanii alungați de huni și urmează credința greacă” și că „limba lor este un fel de latină stricată cu vorbe barbare, aproape la fel, dar mult mai rău, ca friulana”. Pentru italian, românii transilvani sunt „sclavii ungurilor și sunt obligați să lucreze terenurile patronilor lor fără nicio plată” („schiavi degli Ongari et sono obligati lavorare i terreni degli loro padroni senz’altra spesa”). Remarca acestei mari discriminări este importantă, fiindcă se face cu puțini ani înainte de intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania (la 1599), când românii erau acuzați că s-au răsculat contra nobililor unguri, „mânați de încrederea că aveau acum un domn din neamul lor”.

Giuseppe Rosaccio (1530–1620), medic și cosmograf, scrie (în 1595), între altele, cartea „Mondo elementare et celeste…”, publicată la Treviso, în 1604. Spune, copiindu-l pe Botero, că vecine cu Transilvania sunt „Valahia Minore” (Țara Românească) și „Valahia Maggiore” (Moldova), că toți locuitorii celor trei țări arată că își trag originea din romani, fiindcă vorbesc limba latină, dar mai stricată decât romanii.

Cum se vede, umaniștii, intelectualii, cei care erau preoți, călugări, medici, geografi, cosmografi, istorici notează mai multe detalii despre etnicitate și spun, de regulă, despre limba română că este o latină coruptă, o latină modificată în funcție de trecerea timpului și de particularitățile locului. Ceilalți, adică militarii, condotierii, negustorii, adică persoanele cu educație mai puțină, spun că româna este un fel de italiană stricată. Sunt remarcate și alte detalii, ca veșmintele, obiceiurile, legile, curajul și vitejia, aspectul fizic, dar și discriminarea românilor din Transilvania. Secolul al XVI-lea, al urmărilor marilor descoperiri geografice, este unul al mobilității oamenilor și ideilor. Această împrejurare ― deși contracarată de apogeul puterii otomane sub Suleiman Magnificul ― i-a favorizat și pe români, deschizându-le noi orizonturi europene.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române

Elogiu latinității: Românii „se socotesc urmași ai coloniștilor romani”

Seria de autori străini care se referă la romanitatea românilor și la latinitatea limbii române a fost reactualizată, cum spuneam, de Adolf Armbruster. Alături de el stau Șerban Papacostea, Nicolae Stoicescu, George Lăzărescu, pe urmele unor mai vechi cercetări ale lui Nicolae Iorga, ale Mariei Holban, ale lui Eugen Coșeriu și ale multor altora. Ea cuprinde astăzi sute de nume de autori, mai ales din Europa, pornind de la finele mileniului I și ajungând până în timpurile moderne.

Secolul al XVI-lea, spre finele Renașterii, a fost favorabil mobilității oamenilor și a condus la înmulțirea știrilor de acest fel. Astfel, Giovan Andrea Gromo (1518–după 1567), militar, era din Bergamo și a slujit în oastea unor principi, între care Ioan Sigismund al Transilvaniei, țară în care a locuit în 1564–1565. A alcătuit o descriere a Transilvaniei în două versiuni, una scurtă, la 1564, dedicată papei, și alta dezvoltată, la 1566-1567, dedicată lui Cosimo de Medici, ducele de Florența și Siena; pentru aceasta, el a luat adesea date din „Chorographia” lui Georg Reicherstorffer. În prima descriere, notează următoarele despre componența etnică a regiunii vizate: „Toate satele sunt locuite de români, și aceasta nu numai în Banat, ci chiar și în Transilvania”. Mai adaugă: „Limba lor se cheamă romană sau romanesca și este aproape o latină macaronească^[1]; se socotesc urmași ai coloniștilor romani”. Este de remarcat că Gromo dă aici numele limbii române în românește. În lucrarea extinsă, Gromo enumeră națiunile recunoscute ale Transilvaniei (ungurii și sașii), iar apoi se referă din nou la supușii români, despre care spune: „Cea de-a treia națiune este cea română, care este răspândită în toate părțile din acea țară (a Transilvaniei)… limba lor este străină și diferită de ungară, dar cum ei fac profesiune de credință de a fi descinși din colonia romană…, astfel încă folosesc o limbă asemănătoare anticei limbi romane, dar barbară, așa cum le sunt și obiceiurile și veșmintele”.

Giulio Ruggiero (? – 1573), om al bisericii, a fost abate, protonotar apostolic și nunțiu apostolic în Polonia. Din această ultimă calitate, s-a interesat și de Moldova, cu principi vasali ai regilor poloni și cu o oarecare populație catolică (de sub 2%). A lăsat un raport din 1568 adresat papei Pius al V-lea, în care vorbește despre Dacia, formată din Moldova, Transilvania și Țara Românească și despre locuitorii săi: „Valahii aceștia sunt, din vechea lor origine, italieni, fiind colonie de romani conduși de Flaccus, care, cu termenul stricat, vor mulți să spună că ar fi zișii valahi, dar eu cred mai degrabă că se cheamă așa fiindcă este același nume comun în Polonia pentru toți italienii, din care ei își trag originea. Fapt pentru care păstrează încă în mare parte limba latina coruptă și nu cu totul neasemănătoare cu a noastră italiană”. Romanitatea românilor se bazează și la Ruggiero pe trecutul antic de colonie romană, pe nume și pe limba numită latină coruptă, asemănătoare cu italiana. Aproape la fel spunea, cu peste un secol și jumătate în urmă, episcopul Ioan de Sultanieh. Ruggiero arată corect că numele de valahi dat românilor de către străini nu provine de la numele imaginarului general Flaccus, ci de la denumirea comună dată latinofonilor (pornind de la observația directă că în Polonia italienii și românii erau numiți la fel).

Giovanni Francesco Commendone (1523–1584) era venețian, cu studii strălucite, devenit cleric, secretar al papei Iuliu al III-lea, apoi episcop și cardinal. Ca nunțiu apostolic în Polonia al papei Grigore al XIII-lea (1572–1585), a cunoscut Moldova. A scris la 1572 o notiță numită „Valachiae, olim Flacciae, Romanorum coloniae, brevis descriptio”, unde vorbește despre originea latină a românilor. Zice că Valahia înseamnă Italia, „căci polonii îi spun veloc italianului, iar valahii păstrează până astăzi nu numai obiceiurile și legile adevărate ale disciplinei romane, ci au primit chiar și cele mai multe cuvinte ale limbii latine în vorbirea lor, care e slavă”. Deși face o confuzie legată, probabil, de prezența la români a limbii slavone ca limbă a bisericii, a cancelariei și a culturii, autorul recunoaște impregnarea limbii române cu foarte multe cuvinte latine. Popoarele sunt numite după maniera renascentistă de arhaizare, fapt pentru care polonezii sunt „sarmați”, iar slavii sunt „iliri”.

Giovanni Lorenzo d’Anania (secolul XVI), umanist, în „Universale fabbrica del mondo ovvero Cosmografia”, publicată la Napoli, în 1573, apoi la Venezia, în 1576, zice că „valahii (moldovenii) sunt foarte instabili și mândri, cu un grai care le demonstrează originea, fiind pe jumătate latin, având și limba slavonă, care e aproape obișnuită în toate aceste părți”.

Antonio Possevino (1533-1611), părinte iezuit, era născut la Mantova, a fost secretarul „Companiei lui Isus”, diplomat în slujba papei, cu misiuni în mai multe țări răsăritene, inclusiv în Transilvania. A scris în 1583 lucrarea „Transilvania”, cu scopul de a susține Contrareforma urmărită de Sfântul Scaun și de Ștefan Báthory, principele Transilvaniei, ajuns, din 1575, și rege al Poloniei. Încă înainte de a ajunge în Transilvania, Possevino îi scrie papei o epistolă, spunând că „toate aceste rămășițe ale vechilor colonii romane” ― adică românii ― „chiar și astăzi conservă limba noastră coruptă”. În lucrarea „Transilvania”, scrie din nou despre specificul românilor: „Și încă aceia care se cheamă valahi, locuitori în aceeași Transilvanie, dovedesc destul că descind din cei veniți din Italia, având ei limba foarte stricată din italiană sau latină și arătând după înfățișare a se trage din noi”. Și aici, limba română este prezentată ca fiind asemănătoare cu latina și italiana.

Însoțitorul anonim (? – după 1583) al lui Possevino ― tot un iezuit ― a elaborat o descriere a călătoriei mantovanului în Transilvania, cu impresii bogate despre români (inclusiv despre cei din Țara Românească și Moldova), prezentați drept „vechiul neam al romanilor, care își zic până astăzi romani și care descind fie din coloniile romanilor, fie din cei care erau osândiți la muncă în minele de metal”. De asemenea ― spune autorul acesta ― ei „vorbesc o limbă stricată”, cu „multe cuvinte italice”.

După cum se vede, în secolul al XVI-lea, începea să pătrundă în conștiința elitei europene numele etnic intern (endonimul) pe care și-l dădeau românii și care nu numai că amintea de Roma, dar era aproape identic cu numele de roman. Pe de altă parte, tot mai mulți străini își dau seama cu numele pe care ei îl dau românilor („valah” cu variante, adică exonimul) este similar numelui dat italienilor, ca dovadă a înrudirii celor două popoare întru latinitate.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române

---

^[1] Limba macaronească este o limbă vulgară (populară) amestecată cu latina cultă.

Elogiu latinității: Românii „se fălesc că sunt romani”

Ioan de Sultanieh (în Asia Mică), călugăr dominican, arhiepiscop, călător prin Țările Române și prin cele locuite și de români, alcătuiește în 1404 „Libellus de Notitia Orbis”, în care scrie despre români: „Ei au o limbă proprie și aproape latină și, după cum se povestește, se trag din romani, căci, atunci când un împărat roman a obținut acele țări ― adică Macedonia ― unele grupuri dintre romani, văzând că țara e mănoasă și căpătându-și soții acolo, au rămas pe loc. De aceea, sunt numiți vulgari, de la limba vulgară romană. De aceea, ei se fălesc că sunt romani și lucrul acesta se vădește în limba lor, căci ei vorbesc ca romanii”.

Arhiepiscopul din Asia Mică face în acest text mici confuzii, dar relatarea este, în esență, corectă. Confuziile se leagă de asemănarea dintre adjectivele „bulgar” și „vulgar”. Românii cunoscuți direct de către prelat erau cei de la sud de Dunăre, din Balcani, care trăiau printre bulgari și vorbeau o latină vulgară (populară) sau vulgarizată (incorectă gramatical, dacă ne raportăm la latina clasică). Este vorba despre urmașii acelor români care, pe la 1200, formau Imperiul româno-bulgar, condus de Ioniță cel Frumos (al treilea dintre Asănești), cel care se mândrea cu originea romană (a sa și a poporului său) și care a fost tentat să subordoneze biserica sa Romei. După cum se vede, acest autor clasifică limba română drept „aproape romană” sau „aproape latină”. Dincolo de asemănarea românei cu latina ― subliniată direct de autor ―, la fel de importantă este sublinierea conștiinței romanității românilor: românii „se făleau” că erau romani, ceea ce înseamnă că știau acest lucru din moși-strămoși, din tradiție. Ioan de Sultanieh vorbește aici despre românii de la sud de Dunăre, dar ceea ce spune el este valabil și pentru românii nord-dunăreni. Aria de formare a poporului român a cuprins ― după cum se știe ― vaste regiuni situate deopotrivă la sud și la nord de fluviu. Pe toată această arie se întâlnesc elementele etnice fundamentale ale etnogenezei, adică traco-geto-dacii, ca element preroman (numit și autohton), romanii, ca element cuceritor (dominator) și slavii, ca element migrator (adiacent).

Un autor elen, Dimitrie Chalcocondil (1424–1511), atenian, profesor de greacă la Universitatea din Padova, își exprima opiniile despre români în fața studenților (știa cum stau lucrurile de la fața locului, deoarece fusese în Țara Românească drept sol sau ambasador). Unul dintre acești studenți, Andrea Brenta, a notat cele spuse de profesor în vechiul Patavinum (numele antic al Padovei): „Căci, între altele, ce este mai minunat decât ceea ce de copil am auzit de la profesorul meu Dimitrie din Atena, care a fost trimis ca sol în Sciția Sauromată, că este demult un oraș acolo preanobil și preaputernic, în care până acum se aud vorbele noastre, pentru că nimic nu este mai plăcut decât să-i auzi pe aceia vorbind după vechiul obicei roman?”. Andrea Brenta exprima această admirație față de graiul latin al locuitorilor Țării Românești (numită, în manieră umanistă arhaizantă grecească, „Sciția Sauromată”), prin 1480, la Roma, unde făcea elogiul limbii latine, prin prisma mândriei pe care o simțea ca Romanus. Cu alte cuvinte, grecul Dimitrie Chalcocondil știa că românii vorbesc precum romanii, fapt pe care l-a relatat studenților săi de la Universitatea din Padova, dintre care unul, cam pe vremea când Ștefan cel Mare era în plină glorie, a dus vestea la Roma.

Laonic Chalcocondil (circa 1423–circa 1490), frate sau văr cu Dimitrie, a scris o istorie consacrată creșterii puterii turcești și decăderii Bizanțului; are o vagă amintire a unei deplasări etnice de la nord la sud de Dunăre (poate se referă la mutarea administrației romane și a unora dintre locuitori din Dacia traiană în cea aureliană). Unitatea românilor rezidă, după Laonic Chalcocondil, în unitatea lor de limbă: „Dacii (românii de la nord de fluviu) însă au un grai asemănător cu al italienilor, dar stricat și întru atâta de deosebit, încât italienii cu greu înțeleg ceva, când vorbele nu sunt exprimate deslușit, încât să prindă înțelesul a ceea ce ar putea să spună”. Toate aceste constatări seamănă cu ceea ce spun umaniștii italieni. Laonic Chalcocondil este primul cronicar bizantin care, după veacuri de gândire medievală, revine la identificarea limbii cu neamul, așa cum se întâmpla în teoria antică elină. Cu alte cuvinte, „limbile” din Biblie și din textele greco-romane clasice revin la identificarea lor cu neamurile, cu popoarele, ceea ce este încă o dovadă că cea mai izbitoare mărturie a identității etnice este limba.

Felix Petančić (circa 1445–1517), raguzan (de la numele Republicii Ragusa, azi Dubrovnic, în Croația), caligraf, diplomat în slujba regelui Ungariei Vladislav al II-lea Jagiello (1490–1516), a scris în 1502 un memoriu intitulat „Despre drumurile pe care trebuie să pornească expediția contra turcilor” (publicat de Andrei Veress), în care spune, între altele: „Aceasta ― Țara Românească cea mare ― este provincia numită Dacia de către antici, colonie a romanilor, din care cauză băștinașii și în vremea noastră se folosesc pretutindeni de graiul latin” („Haec ― Valachia maior ― est provincia Dacia dicta apud veteres, Romanorum colonia, unde eius aborigines hac etiam nostra tempestate, passim latino utuntur colloquio”). Și aici ― precum se vede ―, ca în multe alte locuri, latinitatea românilor este justificată prin limbă, așa cum limba romanică este un rezultat al stăpânirii romane asupra Daciei. Uneori, pentru atragerea românilor, a principilor români la cruciadă, emisarii veniți dinspre Apus erau instruiți de cunoscători să-i ademenească pe aceștia prin invocarea străbunilor lor romani, a descendenței lor de la Traian, ceea ce arată iarăși prezența conștiinței romanității în rândul alor noștri.

Popoarele vecine nu se mai mirau demult că românii sunt romanici și vorbitori de latină. Se vede acest lucru din numele de „valah” (cu multe variante) dat de ele românilor. Iar „valah”, în sens istoric, înseamnă vorbitor de latină sau de limbă asemănătoare latinei. De aceea, până în perioada umanismului (secolul al XVI-lea), a erudiției colective și apoi a mișcărilor de emancipare națională, ei nu mai simt nevoia să-i definească pe români. Pentru ei era de la sine înțeles că românii erau romanici.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române

Elogiu latinității: Românii „îi întreabă pe străini dacă știu să vorbească romana”

Nicolaus Machinensis (circa 1427–1480), episcop de Modrusa (în Dalmația, azi în Bosnia-Herțegovina), legatul lui Pius al II-lea în Ungaria și colaboratorul marelui umanist încoronat papă, i-a descris și el pe români în opera sa. Trimisul pontifical a discutat la Buda cu martori oculari legați de români, inclusiv cu umanistul Ioan Vitez, episcop de Oradea, sau chiar cu români de vază, cum a fost Vlad Drăgulea (Țepeș), deținut de Matia Corvin în capitala Ungariei. În „De bellis Gothorum” scrie: „Vlahii aduc ca argument al originii lor faptul că, deși se folosesc cu toții de limba moesică, care e ilirică, totuși vorbesc de la origine o limbă populară, care e latina, al cărei uz nu l-au părăsit deloc; și când se întâlnesc cu străinii cu care încearcă să intre în vorbă îi întreabă dacă știu să vorbească romana”.

Autorul este primul care face deosebirea între funcția limbii române ca limbă vorbită de popor (loquuntur = ei vorbesc) și cea a limbii slave, folosită ca mod de exprimare a culturii scrise (utantur = ei folosesc). De asemenea, când arată că românii îi întrebau pe străini dacă știau să vorbească romana, referirea se făcea la limba română, numai că numele românei în latinește nu se poate reda decât în formalingua romana. Pe de altă parte, cele două nume ale limbilor romană (latină) și română erau atât de apropiate sub aspect fonetic încât se confundau, iar autorii italieni nu remarcau doar latinitatea limbii române, ci și denumirea identică a latinei dunărene cu a limbii romanilor din antichitate. Nicolaus de Modrusa este primul umanist care îi plasează pe români în marea familie a popoarelor romanice: „Prin care cuvânt (Valahi) se denumesc nu numai ei (românii), ci chiar toate națiunile de astăzi asemănătoare italienilor”. El are respect pentru teoria superiorului său (despre Flaccus etc.), dar exprimă indirect ideea corectă că „vlah” este numele general al latinofonilor români, italieni și al celorlalți romanici.

Filippo Buonaccorsi da Gemignano, zis și Callimachus (1438–1496), italian ajuns consilier al regelui Poloniei, i-a cunoscut direct pe români. El constată că polonii îi numesc pe români cu același termen ca și pe italieni (primul istoric italian care a remarcat aceasta), doar cu o mică schimbare de accent, ceea ce dovedește originea comună ― spune el ― a celor două popoare. Pe Callimachus (care scria aceasta prin 1479–1480) îl precedă menționatul Nicolae de Modrusa, care scria înainte de 1473 și care observa că numele de „vlahi” este dat de popoarele vecine (slavii și ungurii) nu doar românilor, ci și italienilor. Se făcea astfel un pas important spre semantica reală a etnonimului „vlah”, derivat în epocă, în general, de la numele de Flaccus. Autorul italiano-polon afirmă descendența romană a românilor, atestată prin limbă. Cele mai multe detalii despre români apar la Buonaccorsi Callimachus în lucrarea „Vita et mores Sbignei Cardinalis”, scrisă în 1479–1480. În această biografie închinată cardinalului Zbigniew Olésnicki, episcop de Cracovia, Callimachus îi asociază pe români italienilor: „Căci polonii, care îi știau pe aceștia ca fiind italici, i-au numit în limba lor cu același nume cu care îi numeau pe ceilalți locuitori indigeni ai Italiei, dar cu un alt accent”. Și cronicarul polon Jan Długosz (1415–1480) vorbește despre originea romană a românilor, dar leagă (în mod eronat) numele de „valah” (vloh) de cel al volscilor (unul dintre cele mai vechi neamuri din Italia). Toți autorii poloni îi numesc pe moldoveni „vlahi”, iar Moldova este pentru ei Valahia, fiindcă prima țară românească pe care au cunoscut-o direct nu a fost cea de la sud de Carpați, consacrată ulterior cu acest nume.

Petrus Ransanus sau Pietro Ransano (1428–1492), sicilian cu misiuni diplomatice la curtea lui Matia Corvin, a scris „Annales omnium temporum”, din care cărțile 43 și 44 au fost publicate sub titlul „Epitome rerum Hungaricarum”. Primul editor a fost Ioan Sambucus (umanist maghiar), care a eliminat intenționat din ediția sa capitolul referitor la originea romană a românilor și a Hunedoreștilor, intitulat „Ioannes Blanci patria, genus, virtus”. Aici se spune că patria lui Iancu de Hunedoara este Valacchia, care în Antichitate se chema Dacia (și cuprindea Transilvania, Țara Românească, Moldova), că locuitorii ei se chemau în Antichitate daci și că italienii și străinii îi numeau mai nou valahi; numele acesta ar veni de la Flaccus, fiind corupt prin pronunțarea diferită. Pasajele care interesează aici sunt legate de românii care se consideră pe sine urmașii italicilor și de confirmarea acestui fapt prin limba lor, care are foarte multe asemănări cu a italicilor. Mai mult, eroul cruciadei târzii, Iancu de Hunedoara, este prezentat el însuși drept român din acea regiune, cu strămoși faimoși din rândul romanilor. Se vede și aici caracterul autohton al conștiinței romanității românilor.

Autorii umaniști remarcă fără excepție romanitatea românilor și latinitatea limbii lor, nu fără să se oprească și asupra particularităților acestei enclave latine la porțile Orientului. Una dintre aceste particularități este folosirea slavonei ca limbă a bisericii, a culturii scrise și a cancelariilor. Românii se revendicau prin limbă, prin origine și prin nume de la Roma, adică din Occident, dar prin credința bizantină, prin limba cultului și a culturii se apropiau de Orient. Limba aceasta bisericească și cultă o știau abia câteva procente din populație, majoritatea românilor trăindu-și viața spirituală cu dorurile și doinele lor, cu versul popular (de sorginte latină), cu hore și strigături, cu descântece și cântece, cu ornamentele vaselor de lut ars și cu scrijelirile în lemnul pridvoarelor. Românii sunt singurul popor romanic care a avut ca limbă a culturii medievale slavona și care a folosit alfabetul chirilic (pentru o limbă romanică) până în secolul al XIX-lea. De aceea, ei nu au putut beneficia ― precum confrații lor din Europa Apuseană ― de îmbogățirea limbii române prin latinisme livrești, luate din limba cultului și a culturii. În româna medievală, dimpotrivă, au pătruns slavisme arhaice și bisericești, folosite în biserică, în lucrări scrise și în documentele de cancelarie. Și totuși, savoarea de latinitate a limbii noastre nu s-a pierdut nicio clipă, fiind remarcată îndată de către toți cunoscătorii.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române