Am văzut de curând și din nou, în
scris, următoarea constatare: „Locația bătăliei de la Posada rămâne
controversată în istoriografia română”. Corect și simplu ar fi fost: „Locul
bătăliei de la Posada rămâne controversat în istoriografia română”. Termenul „locație”
devine tot mai frecvent în limbajul cotidian românesc, dar cu un alt sens decât
cel originar și tinde să elimine pas cu pas vechiul cuvânt moștenit în chip
organic din latină (și nu împrumutat târziu), „loc” (locum, -i). La noi locus este „loc”, aproape la fel ca-n
latinește, pe când în italiană este luogo,
în franceză este lieu, forme mult mai
departe de original. În loc să prețuim această frumusețe de cuvânt, mai nou, cu
toții mergem în locații pitorești,
căutăm locații potrivite, desfășurăm
întâlniri în locații extravagante, ne
vedem cu prietenii în locații familiare,
mâncăm în locații șic etc. Toate ar
fi bune și frumoase, dacă acest substantiv „locație” ar fi un sinonim al
substantivului „loc”, dar nu este. Orice dicționar respectabil ne lămurește ce
înseamnă în românește „locație” și de unde provine cuvântul. Este vorba despre
un neologism, pătruns târziu în limba română, cu forma literară arhaică
(franțuzită) de „locațiune”, după modelul „considerațiune”, „ocaziune”,
„concluziune”, „preciziune” etc., modificat apoi în funcție de nevoile
modernizării limbii. „Locație” derivă din latinește (locatio, -onis), limbă în
cadrul căreia funcționează ca substantiv de declinarea a III-a, feminin,
imparisilabic (adică are o silabă în plus la genitiv singular, față de
nominativ singular și apoi la toate cazurile următoare, deopotrivă la singular
și la plural). Noi, însă, nu am preluat cuvântul direct din latină, ci din
franceză, unde are forma location.
„Locație” înseamnă: dare sau luare în folosință temporară a unui bun mobil sau
imobil în schimbul unei plăți; arendare, năimire; închiriere a unui loc; chirie
plătită pentru anumite lucruri luate în folosință temporară; taxă care se
plătește drept sancțiune pentru depășirea termenului de încărcare sau de descărcare
a vagoanelor de cale ferată, a autovehiculelor sau a vapoarelor de marfă din
porturi; contract prin care una dintre părți se obligă să procure și să asigure
celeilalte părți folosința unui lucru pentru un timp determinat, în schimbul
unei sume de bani; concesiune; bunuri care fac obiectul unei concesiuni;
determinare a poziției unei nave în larg; așezare într-un anumit loc sau într-o
anumită ordine; aranjare; dispunere; orânduire.
După cum se vede, locația și locul sunt, în limba română (ca și în celelalte limbi romanice),
două lucruri diferite. Și, totuși, sub influența copleșitoare a limbii engleze,
am preluat repede înțelesul impropriu al termenului de locație și l-am răspândit peste tot neselectiv și nepotrivit pentru
o limbă romanică. Spunem aceasta, fiindcă în franceză – o altă limbă romanică –
lucrurile stau cu totul altfel. De exemplu, propoziția The meeting is taking place at a secret location, se traduce în
franceză prin La réunion se déroule en un
lieu secret, adică „Reuniunea se desfășoară într-un loc secret”. După
același principiu, în My friend told me
the exact location of his house, se redă location prin emplacement,
adică localizare: „Prietenul meu mi-a
spus amplasarea exactă a casei sale”. La fel, pentru They found a nice location to build their home, se folosește endroit, adică loc: „Ei au găsit un loc frumos ca să-și ridice casa”. În altă
împrejurare, în formularea The map shows
the location of the campground, se preferă localisation, adică situarea:
„Harta arată situarea terenului de tabără/campare”. Prin urmare, există și în
românește toate nuanțele posibile pentru a-l reda pe englezescul location cât mai exact și mai corect.
Cea mai potrivită corespondență este aceea de „loc”. De ce să se prefere locație și să nu se folosească tradiționalul
și obișnuitul „loc” este greu de spus? A recurge la un termen lung și nou în
locul unuia scurt și vechi este contra naturii limbii, dar este în spiritul
dorinței de a epata, de a te arăta interesant, informat, șic sau cool. Sunt
conștient de faptul că nu logica limbii determină circulația cuvintelor și
sensul lor și că, până la urmă, chiar și o formă incorectă se poate impune
drept corectă prin uz, prin simpla ei repetare, dar este bine să se știe de
unde s-a plecat.
S-a făcut – pe bună dreptate – caz,
nu de mult, de rostirea 20-20 (douăzeci-douăzeci), pentru anul 2020, adică două
mii douăzeci. Unii au răspuns acestei critici cu un argument care li se părea
imbatabil: „Și în engleză se spune la fel”!. Este adevărat, dar faptul acesta
nu justifică preluarea tale quale în
românește, fiindcă în nicio limbă nu se pot traduce literal expresii din altă
limbă. De exemplu, anul 1418, se redă în engleză prin fourteen [hundreds] eighteen, subînțeles „paisprezece [sute]
optsprezece”, dar nimeni nu poate zice în românește așa, ci trebuie să zică „o
mie patru sute optsprezece”. Prin urmare, nu avem cum să zicem 20-20 pentru
2020. Nu este în spiritul limbii române și, dacă persistăm în eroare, ajungem
la adevărate aberații.
Tot așa, în contextul interesului
stârnit de incendiul care a cuprins biserica Notre-Dame din Paris, am remarcat
un reporter spunând: „Catedrala Sfânta Maria din Sevilla este cea mai mare
biserică din Spania și a treia cea mai mare biserică din lume”. Cum se poate să
fie concomitent și a treia și cea mai mare din lume? Nici în acest caz, logica
limbii engleze nu se potrivește cu logica limbii noastre și nici cu logica
vreunei alte limbi romanice. Expresia the
third largest church in the world are sens în engleză, pentru că este
formulată în spiritul limbii și vine dintr-o îndelungată tradiție, dar în
limbile romanice, în care deosebirea dintre superlativul relativ și cel absolut
este mai tranșantă, nu se poate folosi întocmai. Prin urmare, traducerea nu
poate să fie literală, ci se cuvine să fie de forma: „Catedrala Sfânta Maria
din Sevilla este cea mai mare biserică din Spania și a treia (ca mărime) din
lume”. La fel, nu se poate spune „al doilea cel mai populat oraș din România”,
ci „al doilea oraș, după numărul populației/ca populație, din România” sau „al
doilea oraș, ca număr de locuitori, din România”. La fel, în loc de „al treilea
cel mai bogat om din lume”, se poate spune „pe al treilea om ca bogăție din
lume se află...” ori „omul de pe poziția a treia ca bogăție din lume”. De
asemenea, în loc de „al doilea cel mai înalt vârf din România”, se cuvine să
fie „al doilea vârf ca înălțime din România” sau, în loc de „al doilea cel mai
lung cuvânt din lume”, trebuie spus „al doilea cuvânt ca lungime din lume” sau,
în loc de „al treilea cel mai adânc lac din lume”, se potrivește „lacul aflat
pe locul al treilea ca adâncime din lume” etc. Mai sunt și alte variante decât
„al doilea cel mai”. De exemplu, „Parisul este cel mai aglomerat oraș din
Europa, după Londra” sau „Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» este cea mai mare
universitate din România, după universitățile din Cluj-Napoca și, respectiv,
București”. Sunt și situații care par fără ieșire, ca în expresiile „al treilea
cel mai corupt” sau „al patrulea cel mai capabil”, dar limba română are posibilități
de exprimare nelimitate. În primul caz, suntem pândiți de cacofonie („ca
corupție”), dar se poate spune „ca nivel al corupției, X se află pe locul al
treilea”, iar în al doilea caz, „X se află pe locul al patrulea între cei mai
capabili”. Spre marea pagubă a exprimării corecte, televiziunile persistă în
această eroare, iar oamenii de rând imită „vedetele” de la aceste televiziuni,
„vedete” ajunse, unele, pe post de idoli ai noilor generații.
În
consecință, calchierile automate din limba engleză nu sunt întotdeauna conforme
cu specificul limbii române și se cuvin evitate. Astfel, așa cum „locația” nu
este loc, nici al patrulea nu poate să fie „cel mai”. Evident, limba română,
fiind una dintre cele mai permisive ca vocabular și una dintre cele mai deschise
spre inovare în formele de expresie, se primenește mereu, încorporează treptat
în firescul său anumite cuvinte și formule, făcând uneori ca excepțiile să
devină reguli. Până atunci însă, este mai cuminte să evităm încărcarea limbii
cu prea mulți termeni noi pătrunși concomitent și cu prea multe expresii
traduse mecanic. Altminteri, devenim ridicoli precum Coana Chirița cu „florile
de cuc” și cu „spălatul putinei”. Limbile popoarelor ajung să fie precum
organismele vii și presupun, de aceea, un înalt grad de respect, de deferență,
de îngrijire, de rânduire și de supunere față de spiritul lor.
Academician Ioan Aurel-Pop, Președintele
Academiei Române
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu