Elogiu latinității: Matia Corvin nu cerea traducător pentru a înțelege românește

Polonezii i-au cunoscut de timpuriu, în mod direct, pe români, cel puțin din două motive: vecinătatea Regatului Polono-Lituanian cu Moldova, pe de o parte, și existența a zeci de sate românești, organizare după „ius valachicum” (dreptul românesc), în sudul Poloniei, pe de altă parte. Acestea făcuseră parte din vechea „țară a românilor” sau a Volohovenilor (Bolohovenilor) ― poate Țara Șipenițului de odinioară ― rezultată prin roiri de populație din nordul Moldovei și al Maramureșului, în căutarea unor terenuri fertile pentru agricultură și a unor pășuni bogate pentru turme. Ca urmare a acestei cunoașteri directe, Moldova a fost numită de polonezi în întreg Evul Mediu „Țara Românească” (Valahia), iar țara românească de la sud de Carpați a fost chemată „Multana”, probabil o formă coruptă de la „Muntenia”. Autorii polonezi, fiind catolici și folosind în scris limba latină, au putut răspândi ușor în Apus date despre romanitatea românilor și latinitatea limbii române.

Astfel, într-o descriere anonimă a Moldovei, de inspirație polonă, scrisă pentru uzul papal, „Ignotus ad rei memoriam brevis historia Dacorum usque ad Stepahnum III (voievodam Moldaviae…)”, de la finele secolului al XVI-lea, se spune despre locuitorii Țării Moldovei: „Sunt daci născuți din italici și romani…, care în limba lor se cheamă romani din romană, în a noastră valahi, în același fel în care sunt chemați în italiană. Iar valahii în polonă sunt același lucru ca italicii în latină… Ei, prin firea lor, obiceiuri și limbă, nu sunt mult diferiți de poporul Italiei”. Aici, după maniera umaniștilor de a arhaiza, moldovenii sunt numiți „daci”, sunt prezentați ca fiind de origine italo-romană și drept vorbitori de limbă romanică, încadrați între celelalte popoare romanice. Autorul știe că moldovenii se numesc pe sine români și că polonezii îi numesc valahi, ca și pe italieni. Polonezii au fost primii străini care i-au zis lui Ștefan al III-lea ― marele suveran trecut în nemurire la 1504 ― „Stephanus ille Magnus”, adică „Ștefan acela Mare”, supranume intrat apoi în legendă și în istorie.

Stanislaw Orzechowski (1513–1566), în „Analele” sale (1554), scrie: „Ei ― dacii, adică românii ― sunt născuți din italici și romani… Pe daci… care se numesc în limba lor români, iar în a noastră, de la italieni, valahi. Cuvântul Wloszy este la polonezi exact cum este la latini cuvântul italici; a căror țară este Moldova… Ei, prin fire, obiceiuri și limbă, nu se deosebesc cu mult de civilizația Italiei și sunt oameni cruzi și de mare virtute”. Autorul polon afirmă și el că românii (cei din Moldova, pe care i-a cunoscut direct) se numesc pe limba lor „romini”, de la romani, că limba polonă subliniază și ea originea lor latino-italiană, că „dacii” își dovedesc originea romană prin nume, fire, limbă, fel de viață și virtutea romană.

Martin Cromer (1512–1589), autorul unei istorii naționale polone, publicate la 1555, scrie: „Românii… folosind din bătrâni o limbă a lor nouă, barbară și romană, amestecată și stricată…”. Cromer afirmă romanitatea românilor și pe baza limbii, care le trădează originea. Acest autor zice că numele de „valah” este acela dat tuturor italicilor, ceea ce demonstrează că românii sunt tot romani.

Krzystoff Warszewiecki sau Varsevicius (1543–1603), rector al colegiului iezuit din Liov (Lvov, Lviv, Lemberg, azi în Ucraina), scrie că originea romană a românilor se confirmă prin limba lor, felul de viață și firea asemănătoare cu a italicilor. El este cel care spune că regele Matia Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara, înțelegea limba solilor lui Ștefan cel Mare: „Limba românilor este stricată, dar totuși nu cu mult diferită de latină; în așa măsură încât regele Ungariei Matia, când solii români (moldoveni) au început astfel să-și facă vorbirea prin interpret, «Spune, zise, domnului nostru», răspunse că, dacă folosesc această limbă, îi putea înțelege pe ei chiar și fără interpret” („Idioma valachicum est corruptum, nec tamen latinitati admodum absimile; adeo ut rex Mathias Hungariae, cum legati valahici per interpretem apud eum verba facere sic incepissent, «Expone, inquit, domino nostro», se, si hac lingua uterentur, etiam sine interprete intelligere eos posse responderit”). Este posibil ca regele Ungariei să fi înțeles limba română nu numai din cauza marii sale asemănări cu limba latină, ci și fiindcă era limba înaintașilor săi pe linie paternă. La suirea sa pe tronul Ungariei, o grupare nobiliară ostilă l-a numit pe Matia Corvin „Valachorum regulus”, adică „regișorul românilor”, iar ulterior, spre finele domniei și vieții, când intenționa să devină împărat romano-german, primea aceeași ofensă, de a fi „crăișorul românilor”.

Astăzi este clar că regele Matia, născut la Cluj, în 24 februarie 1443 (de ziua apostolului Matei), avea origine românească pe linie paternă, dar tot atât de clar este că făcea parte din marea nobilime ungară (dintre baroni, din aristocrație), că a acționat politic în întreaga viață ca un „Hungarus”, dar și ca un spirit european. În perioada de avânt național și naționalist de după Marea Unire, Nicolae Iorga a pus să se scrie pe faimoasa sa statuie din Cluj (așezată acolo la 1902, sub impulsul naționalismului ungar): „Mereu și pretutindeni biruitor, o singură dată învins, de propriul său neam”. Firește, zicerea nu a plăcut elitei naționaliste ungare, fiindcă făcea aluzie la românitatea celui mai mare regele al Ungariei, ca și la înfrângerea sa din 1467, de la Baia, din Moldova lui Ștefan cel Mare. Până la urmă spiritele ― agitate din nou după 1989 ― s-au mai liniștit, dar nu de tot, deși figura marelui suveran umanist ar putea deveni cu uşurinţă un simbol comun româno-ungar. Este drept că în secolul al XV-lea era mult mai importantă credința decât etnia, deși nu peste multe decenii, în secolul următor, națiunile medievale vor da semne de modernitate, pe fondul trecerii de la solidaritatea etnică pasivă la cea dinamică și activă. Va fi vremea în care, pe hărțile europene, peste teritoriul Țărilor Române, se va scrie tot mai des numele de Dacia, după maniera umaniștilor de a arhaiza numele geografice și etnice. Este încă o modalitate prin care românii aveau să fie cunoscuți peste hotare ca „daci”, în sens de locuitori ai „Daciei” și urmași ai romanilor.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române

Elogiu latinității: Românii „îi întreabă pe străini dacă știu să vorbească romana”

Nicolaus Machinensis (circa 1427–1480), episcop de Modrusa (în Dalmația, azi în Bosnia-Herțegovina), legatul lui Pius al II-lea în Ungaria și colaboratorul marelui umanist încoronat papă, i-a descris și el pe români în opera sa. Trimisul pontifical a discutat la Buda cu martori oculari legați de români, inclusiv cu umanistul Ioan Vitez, episcop de Oradea, sau chiar cu români de vază, cum a fost Vlad Drăgulea (Țepeș), deținut de Matia Corvin în capitala Ungariei. În „De bellis Gothorum” scrie: „Vlahii aduc ca argument al originii lor faptul că, deși se folosesc cu toții de limba moesică, care e ilirică, totuși vorbesc de la origine o limbă populară, care e latina, al cărei uz nu l-au părăsit deloc; și când se întâlnesc cu străinii cu care încearcă să intre în vorbă îi întreabă dacă știu să vorbească romana”.

Autorul este primul care face deosebirea între funcția limbii române ca limbă vorbită de popor (loquuntur = ei vorbesc) și cea a limbii slave, folosită ca mod de exprimare a culturii scrise (utantur = ei folosesc). De asemenea, când arată că românii îi întrebau pe străini dacă știau să vorbească romana, referirea se făcea la limba română, numai că numele românei în latinește nu se poate reda decât în formalingua romana. Pe de altă parte, cele două nume ale limbilor romană (latină) și română erau atât de apropiate sub aspect fonetic încât se confundau, iar autorii italieni nu remarcau doar latinitatea limbii române, ci și denumirea identică a latinei dunărene cu a limbii romanilor din antichitate. Nicolaus de Modrusa este primul umanist care îi plasează pe români în marea familie a popoarelor romanice: „Prin care cuvânt (Valahi) se denumesc nu numai ei (românii), ci chiar toate națiunile de astăzi asemănătoare italienilor”. El are respect pentru teoria superiorului său (despre Flaccus etc.), dar exprimă indirect ideea corectă că „vlah” este numele general al latinofonilor români, italieni și al celorlalți romanici.

Filippo Buonaccorsi da Gemignano, zis și Callimachus (1438–1496), italian ajuns consilier al regelui Poloniei, i-a cunoscut direct pe români. El constată că polonii îi numesc pe români cu același termen ca și pe italieni (primul istoric italian care a remarcat aceasta), doar cu o mică schimbare de accent, ceea ce dovedește originea comună ― spune el ― a celor două popoare. Pe Callimachus (care scria aceasta prin 1479–1480) îl precedă menționatul Nicolae de Modrusa, care scria înainte de 1473 și care observa că numele de „vlahi” este dat de popoarele vecine (slavii și ungurii) nu doar românilor, ci și italienilor. Se făcea astfel un pas important spre semantica reală a etnonimului „vlah”, derivat în epocă, în general, de la numele de Flaccus. Autorul italiano-polon afirmă descendența romană a românilor, atestată prin limbă. Cele mai multe detalii despre români apar la Buonaccorsi Callimachus în lucrarea „Vita et mores Sbignei Cardinalis”, scrisă în 1479–1480. În această biografie închinată cardinalului Zbigniew Olésnicki, episcop de Cracovia, Callimachus îi asociază pe români italienilor: „Căci polonii, care îi știau pe aceștia ca fiind italici, i-au numit în limba lor cu același nume cu care îi numeau pe ceilalți locuitori indigeni ai Italiei, dar cu un alt accent”. Și cronicarul polon Jan Długosz (1415–1480) vorbește despre originea romană a românilor, dar leagă (în mod eronat) numele de „valah” (vloh) de cel al volscilor (unul dintre cele mai vechi neamuri din Italia). Toți autorii poloni îi numesc pe moldoveni „vlahi”, iar Moldova este pentru ei Valahia, fiindcă prima țară românească pe care au cunoscut-o direct nu a fost cea de la sud de Carpați, consacrată ulterior cu acest nume.

Petrus Ransanus sau Pietro Ransano (1428–1492), sicilian cu misiuni diplomatice la curtea lui Matia Corvin, a scris „Annales omnium temporum”, din care cărțile 43 și 44 au fost publicate sub titlul „Epitome rerum Hungaricarum”. Primul editor a fost Ioan Sambucus (umanist maghiar), care a eliminat intenționat din ediția sa capitolul referitor la originea romană a românilor și a Hunedoreștilor, intitulat „Ioannes Blanci patria, genus, virtus”. Aici se spune că patria lui Iancu de Hunedoara este Valacchia, care în Antichitate se chema Dacia (și cuprindea Transilvania, Țara Românească, Moldova), că locuitorii ei se chemau în Antichitate daci și că italienii și străinii îi numeau mai nou valahi; numele acesta ar veni de la Flaccus, fiind corupt prin pronunțarea diferită. Pasajele care interesează aici sunt legate de românii care se consideră pe sine urmașii italicilor și de confirmarea acestui fapt prin limba lor, care are foarte multe asemănări cu a italicilor. Mai mult, eroul cruciadei târzii, Iancu de Hunedoara, este prezentat el însuși drept român din acea regiune, cu strămoși faimoși din rândul romanilor. Se vede și aici caracterul autohton al conștiinței romanității românilor.

Autorii umaniști remarcă fără excepție romanitatea românilor și latinitatea limbii lor, nu fără să se oprească și asupra particularităților acestei enclave latine la porțile Orientului. Una dintre aceste particularități este folosirea slavonei ca limbă a bisericii, a culturii scrise și a cancelariilor. Românii se revendicau prin limbă, prin origine și prin nume de la Roma, adică din Occident, dar prin credința bizantină, prin limba cultului și a culturii se apropiau de Orient. Limba aceasta bisericească și cultă o știau abia câteva procente din populație, majoritatea românilor trăindu-și viața spirituală cu dorurile și doinele lor, cu versul popular (de sorginte latină), cu hore și strigături, cu descântece și cântece, cu ornamentele vaselor de lut ars și cu scrijelirile în lemnul pridvoarelor. Românii sunt singurul popor romanic care a avut ca limbă a culturii medievale slavona și care a folosit alfabetul chirilic (pentru o limbă romanică) până în secolul al XIX-lea. De aceea, ei nu au putut beneficia ― precum confrații lor din Europa Apuseană ― de îmbogățirea limbii române prin latinisme livrești, luate din limba cultului și a culturii. În româna medievală, dimpotrivă, au pătruns slavisme arhaice și bisericești, folosite în biserică, în lucrări scrise și în documentele de cancelarie. Și totuși, savoarea de latinitate a limbii noastre nu s-a pierdut nicio clipă, fiind remarcată îndată de către toți cunoscătorii.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române