Elogiu latinității: Românii și italienii erau numiți la fel de către străini

În epoca lui Mihai Viteazul, știrile despre români se înmulțesc, pe măsură ce crește faima domnului român în Europa. Giovanni Francesco Baviera, din familia Della Rovere și a ducilor de Urbino, a venit în Transilvania ca gentilom la curtea lui Sigismund Báthory și a rămas până în 1594. A scris „Ragguaglio di Transilvania”, inspirându-se din unii predecesori. Arată că în această provincie sunt răspândiți mulți români, care spun că sunt urmași ai acelor vechi colonii romane, lucru ușor explicabil prin limba lor plină de cuvinte latine și italiene corupte.

Giovanni Botero (1533–1617) era diplomat și savant și nu a fost personal în Țările Române. A scris „Relazioni universali”, un tratat de geografie politică, elaborat prin anii 1580–1590 și publicat în 1591. Prin numele de Dacia, el înțelege Transilvania, Moldova și Țara Românească. Despre locuitori scrie: „Românii sunt de origine italiană… Românii arată că-și trag originea din romani prin felul de a vorbi, pentru că păstrează limba latină, dar mai stricată decât la noi, la italieni. Cheamă «il cavallo» «calo», «l’acqua» «apa», «il pane» «pa», «le legne» «lemne», «l’occhio» «occel», «la donna» «mugier», «il vino» «vin», «la case» «casa», «l’huomo» «huomen»…”. După cum se vede, Giovanni Botero s-a informat din surse sigure și a obținut informații exacte.

Giovanni Antonio Magini (1555–1617), matematician, geograf și astronom, profesor la universitatea din Bologna, a scris „Geographiae universae tum veteris, tum novae, absolutissimus opus”, redactată prin 1595, publicată la Veneția în 1596. Are informații corecte despre Țările Române de la un student sas transilvănean de la Padova, Johannes Hertel. De aceea, scrie despre români că sunt descendenții vechilor locuitori aduși de Traian și că acești coloniști, după două secole de conviețuire cu dacii, au devenit un nou popor, care păstrează numele de romani între membrii săi, dar care este numit „valah” de către străini. Continuă, scriind că dintre toate popoarele vechi din Transilvania au supraviețuit, în ordine, doar românii (numiți „Romani”), secuii (numiți „Scythae”), sașii (numiți „Saxones”) și ungurii (numiți „Hungari”). Despre români mai afirmă că au conștiința romanității lor. Numele de „valah” ― spune ― nu vine de la Flaccus, ci de la cel dat în general de către străini popoarelor romanice. Pentru a dovedi aceasta, arată că germanii, polonezii și maghiarii îi numesc aproape la fel pe italieni și pe români. Prin Hertel, Magini dă și el o explicație corectă a etnonimului „vlah” (după ce Lebelius și, parțial, Reicherstorffer făcuseră același lucru). Indirect, și la Magini limba română (prin conservarea etnonimului de „roman/român”) este un argument al romanității românilor.

Călugărul franciscan Francesco Pastis din Candia, stând, la finele secolului al XVI-lea, șapte ani printre români, și-a format anumite impresii despre aceștia, reunite în lucrarea „Informatione della Valachia” (redactată prin 1596). Fiind cleric, autorul este sensibil la confesiune și notează că românii utilizau limba slavonă în biserici, în timp ce: „limba lor cea veche era latina, dar acum au stricat-o așa de tare, încât abia se disting câteva cuvinte, însă sigur se trage din latină”.

Friulanul Marcantonio Nicoletti da Cividale (1536–1596) a rezervat, în vasta sa operă, o pagină și românilor: „Oameni pastorali, cu aspect frumos, cu corpul drept și bine clădit […], care, deși așa de nenobili, așază prima lor origine în nobilimea romană. Amestecă multe cuvinte slave cu vorbe romane, dar abătute de la rostirea adevărată”. Și în acest caz, în ciuda influenței slave, latinitatea iese la lumină, fiind remarcată.

Pietro Luccari, raguzan, își scrie cronica la 1601 și folosește ce spune Mauro Orbini, dar adaugă și observații originale: „Valahia este așezată dincolo de Dunăre […] are animale mari și mici, cu care alimentează toată Romania. Lumea (românii) urmează ceremoniile grecilor și vorbește cu o limbă latină stricată și modificată de cuvinte străine. A fost făcută de împăratul Traian ca provincie a poporului roman și trimise acolo multe colonii ale sale; care, alungat fiind graiul goților, introduseră latina, pe care barbarii o numiră valahă, de unde se născu numele provinciei respective”.

Giorgio Tomasi (? – după 1621), venețian, a fost protonotar al nunțiului apostolic Alfonso Visconti, pe care l-a însoțit în Transilvania, ajungând secretar al lui Sigismund Báthory. A stat în Transilvania între 1596 și 1599 și a scris lucrarea „Delle guerre et rivolgimenti del regno d’Ungaria et della Transilvania…” (inspirată din Botero și Reicherstorffer, publicată la Veneția în 1621). El notează romanitatea românilor și caracterul lor unitar în cele trei țări: „Limba, mai ales din Țara Românească, unde trăiesc puțini alții decât valahii, este latina și italiana stricată, semn că au fost colonii ale romanilor. Zicând «Zieo» lui «Dio», «domniata» pentru «dominatio tua», «callo» pentru «cavallo»… Socotesc de ocară numele de «valah», nevoind să fie chemați cu alt cuvânt decât românești și mândrindu-se că-și au originea în romani”. Astfel, Tomasi explică romanitatea românilor prin trecutul lor antic, prin limbă, prin veșminte și prin numele de roman, de care românii erau mândri.

Lazaro Soranzo a scris „avvisi” („știri”) pe vremea lui Mihai Viteazul, când Europa era avidă de noutăți din regiune. O astfel de „știre” este „L’Ottomano”, apărută la Ferrara în 1598. Autorul zice că „aceștia (transilvănenii), împreună cu moldovenii și cu muntenii sunt anticii daci, atât de temuți de romani…”. Soranzo evocă și originea italică a românilor, legându-le numele de italieni și explicând astfel semnificația cuvântului „valah”. El vorbește și despre „morlaci” (români de pe coastele Dalmației, mult influențați de slavi; despre ei a scris Silviu Dragomir) și leagă romanitatea nord-dunăreană de cea balcanică.

Aceste mărturii îi cuprind uneori, cum se vede, și pe românii de la sud de Dunăre, unii situați în vecinătatea marelui fluviu, dar cei mai mulți răzlețiți prin Peninsula Balcanică, în urma presiunii slavilor revărsați dinspre nord (în primul mileniu), dar și a acțiunilor Imperiilor Bizantin și apoi Otoman (mai ales în mileniul al doilea). Mulți dintre acești români aveau să se desprindă din masa poporului lor și să îngroașe rândurile slavilor sudici, grecilor și chiar dalmațienilor.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române

Elogiu latinității: Românii „îi întreabă pe străini dacă știu să vorbească romana”

Nicolaus Machinensis (circa 1427–1480), episcop de Modrusa (în Dalmația, azi în Bosnia-Herțegovina), legatul lui Pius al II-lea în Ungaria și colaboratorul marelui umanist încoronat papă, i-a descris și el pe români în opera sa. Trimisul pontifical a discutat la Buda cu martori oculari legați de români, inclusiv cu umanistul Ioan Vitez, episcop de Oradea, sau chiar cu români de vază, cum a fost Vlad Drăgulea (Țepeș), deținut de Matia Corvin în capitala Ungariei. În „De bellis Gothorum” scrie: „Vlahii aduc ca argument al originii lor faptul că, deși se folosesc cu toții de limba moesică, care e ilirică, totuși vorbesc de la origine o limbă populară, care e latina, al cărei uz nu l-au părăsit deloc; și când se întâlnesc cu străinii cu care încearcă să intre în vorbă îi întreabă dacă știu să vorbească romana”.

Autorul este primul care face deosebirea între funcția limbii române ca limbă vorbită de popor (loquuntur = ei vorbesc) și cea a limbii slave, folosită ca mod de exprimare a culturii scrise (utantur = ei folosesc). De asemenea, când arată că românii îi întrebau pe străini dacă știau să vorbească romana, referirea se făcea la limba română, numai că numele românei în latinește nu se poate reda decât în formalingua romana. Pe de altă parte, cele două nume ale limbilor romană (latină) și română erau atât de apropiate sub aspect fonetic încât se confundau, iar autorii italieni nu remarcau doar latinitatea limbii române, ci și denumirea identică a latinei dunărene cu a limbii romanilor din antichitate. Nicolaus de Modrusa este primul umanist care îi plasează pe români în marea familie a popoarelor romanice: „Prin care cuvânt (Valahi) se denumesc nu numai ei (românii), ci chiar toate națiunile de astăzi asemănătoare italienilor”. El are respect pentru teoria superiorului său (despre Flaccus etc.), dar exprimă indirect ideea corectă că „vlah” este numele general al latinofonilor români, italieni și al celorlalți romanici.

Filippo Buonaccorsi da Gemignano, zis și Callimachus (1438–1496), italian ajuns consilier al regelui Poloniei, i-a cunoscut direct pe români. El constată că polonii îi numesc pe români cu același termen ca și pe italieni (primul istoric italian care a remarcat aceasta), doar cu o mică schimbare de accent, ceea ce dovedește originea comună ― spune el ― a celor două popoare. Pe Callimachus (care scria aceasta prin 1479–1480) îl precedă menționatul Nicolae de Modrusa, care scria înainte de 1473 și care observa că numele de „vlahi” este dat de popoarele vecine (slavii și ungurii) nu doar românilor, ci și italienilor. Se făcea astfel un pas important spre semantica reală a etnonimului „vlah”, derivat în epocă, în general, de la numele de Flaccus. Autorul italiano-polon afirmă descendența romană a românilor, atestată prin limbă. Cele mai multe detalii despre români apar la Buonaccorsi Callimachus în lucrarea „Vita et mores Sbignei Cardinalis”, scrisă în 1479–1480. În această biografie închinată cardinalului Zbigniew Olésnicki, episcop de Cracovia, Callimachus îi asociază pe români italienilor: „Căci polonii, care îi știau pe aceștia ca fiind italici, i-au numit în limba lor cu același nume cu care îi numeau pe ceilalți locuitori indigeni ai Italiei, dar cu un alt accent”. Și cronicarul polon Jan Długosz (1415–1480) vorbește despre originea romană a românilor, dar leagă (în mod eronat) numele de „valah” (vloh) de cel al volscilor (unul dintre cele mai vechi neamuri din Italia). Toți autorii poloni îi numesc pe moldoveni „vlahi”, iar Moldova este pentru ei Valahia, fiindcă prima țară românească pe care au cunoscut-o direct nu a fost cea de la sud de Carpați, consacrată ulterior cu acest nume.

Petrus Ransanus sau Pietro Ransano (1428–1492), sicilian cu misiuni diplomatice la curtea lui Matia Corvin, a scris „Annales omnium temporum”, din care cărțile 43 și 44 au fost publicate sub titlul „Epitome rerum Hungaricarum”. Primul editor a fost Ioan Sambucus (umanist maghiar), care a eliminat intenționat din ediția sa capitolul referitor la originea romană a românilor și a Hunedoreștilor, intitulat „Ioannes Blanci patria, genus, virtus”. Aici se spune că patria lui Iancu de Hunedoara este Valacchia, care în Antichitate se chema Dacia (și cuprindea Transilvania, Țara Românească, Moldova), că locuitorii ei se chemau în Antichitate daci și că italienii și străinii îi numeau mai nou valahi; numele acesta ar veni de la Flaccus, fiind corupt prin pronunțarea diferită. Pasajele care interesează aici sunt legate de românii care se consideră pe sine urmașii italicilor și de confirmarea acestui fapt prin limba lor, care are foarte multe asemănări cu a italicilor. Mai mult, eroul cruciadei târzii, Iancu de Hunedoara, este prezentat el însuși drept român din acea regiune, cu strămoși faimoși din rândul romanilor. Se vede și aici caracterul autohton al conștiinței romanității românilor.

Autorii umaniști remarcă fără excepție romanitatea românilor și latinitatea limbii lor, nu fără să se oprească și asupra particularităților acestei enclave latine la porțile Orientului. Una dintre aceste particularități este folosirea slavonei ca limbă a bisericii, a culturii scrise și a cancelariilor. Românii se revendicau prin limbă, prin origine și prin nume de la Roma, adică din Occident, dar prin credința bizantină, prin limba cultului și a culturii se apropiau de Orient. Limba aceasta bisericească și cultă o știau abia câteva procente din populație, majoritatea românilor trăindu-și viața spirituală cu dorurile și doinele lor, cu versul popular (de sorginte latină), cu hore și strigături, cu descântece și cântece, cu ornamentele vaselor de lut ars și cu scrijelirile în lemnul pridvoarelor. Românii sunt singurul popor romanic care a avut ca limbă a culturii medievale slavona și care a folosit alfabetul chirilic (pentru o limbă romanică) până în secolul al XIX-lea. De aceea, ei nu au putut beneficia ― precum confrații lor din Europa Apuseană ― de îmbogățirea limbii române prin latinisme livrești, luate din limba cultului și a culturii. În româna medievală, dimpotrivă, au pătruns slavisme arhaice și bisericești, folosite în biserică, în lucrări scrise și în documentele de cancelarie. Și totuși, savoarea de latinitate a limbii noastre nu s-a pierdut nicio clipă, fiind remarcată îndată de către toți cunoscătorii.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române

Elogiu latinității: Conservarea etnonimului „roman” numai la români

Azi trăiesc mai mulți vorbitori de limbi neolatine în afara Europei decât în Europa, iar aceștia s-au născut în urma expansiunii europene a romanicilor. Ei sunt concentrați în acea parte a lumii numită America Latină. Dacă nu ar fi adjectivul „latină”, nimic nu ar aminti formal de romanitatea de odinioară. Dar și în Europa se întâmplă la fel: italienii își au numele de la o noțiune geografică, spaniolii tot de la o denumire geografică (de sorginte feniciană), francezii de la triburile germanice ale francilor, provensalii de la un substantiv comun (lat. „provincia”), catalanii de numele unor populații germanice și sarmatice (Got-Alania) etc. Astfel, este evident că etnonimele popoarelor romanice de astăzi, deopotrivă europene și extraeuropene, nu mai amintesc deloc de Roma, de statul roman sau de poporul roman. Cu o mare ― cel puțin pentru noi ― excepție, românii! Este o excepție așa de neobișnuită, încât cei mai mulți contemporani nu și-o explică ori o explică rău. Pentru unii, poporul român se cheamă astfel datorită elitei noastre studioase din secolul al XVIII-lea, reprezentate în special de Școala Ardeleană, obsedată de latinitate. Pentru alții, mai buni cunoscători ai istoriei, numele ar veni de la generația renascentistă și mai ales postrenascentistă (din secolele al XVI-lea și al XVII-lea), adică de la umaniștii care studiaseră în școli occidentale și polone, în colegiile bune iezuite, unde învățaseră despre Dacia romană, despre acvilele Romei ajunse până la Carpați și la Pontul Euxin. Pentru cei mai inculți și mai ignoranți, numele românilor ar fi sinonim cu cel al romilor, mai ales în lumina mișcărilor de populație de la noi spre vest, din ultimele decenii.

Și totuși, de când se numesc românii „români” și de ce? Cercetătorii serioși știu demult răspunsurile corecte sau aproape corecte la aceste întrebări, dar vocile lor sunt obturate de altele, mult mai gălăgioase și mai penetrante. Azi este însă și mai clar decât altădată că românii s-au numit întotdeauna români sau/și rumâni, de când există ei ca popor, adică de la începuturile lor. Dar numele de „vlah”, cu toate variantele sale, de unde vine? „Vlah” este numele dat românilor de străini, iar această situație a celor două nume ― unul intern și altul extern ― este departe de a fi una singulară. Să ne amintim că grecii își spun „eleni”, germanii ― „Deutschen”, finlandezii ― „suomi”, albanezii ― „schipetari”, ungurii ― „magyarok” etc. Interesant este iarăși faptul că ambele denumiri date românilor amintesc de Roma și de latinitate: termenul de „român” vine de la Cetatea Eternă și de la numele poporului roman, iar termenul de „vlah” ― provenit, se pare, din numele primului trib celtic romanizat, Volcae ― ne duce cu gândul la limba latină, la cei care vorbesc latinește. De altminteri, multe dintre popoarele din jurul românilor îi numeau în Evul Mediu pe italieni „vlasi”/„olaszok”, adică printr-un etnonim aproape identic cu acela dat românilor („vlahi”/„oláhok”). Mult mai laborioasă este explicația păstrării numelui de roman ca nume al poporului român.

Primul motiv ar fi izolarea de celelalte popoare romanice, care aveau interesul practic să se diferențieze între ele; românii s-au putut numi mereu romani, fiindcă nu puteau fi confundați cu nimeni. Al doilea motiv este nevoia populației romanizate de la Dunărea de Jos de a se delimita prin numele ei de barbarii înconjurători, de care se ținea, cu mândrie, atunci când putea, la o anumită distanță; numele de roman era unul de glorie față de migratori. Alt motiv este apartenența romanicilor și a românilor timpurii, într-un fel sau altul, la Imperiul Roman (de Răsărit sau Bizantin); numele de Imperiul Roman a fost cel oficial al statului cu reședința la Constantinopol până la 1453, iar cetățenii săi s-au numit romani (romei); vag și mitic, romanicii și românii au avut și au păstrat conștiința acestei apartenențe de prestigiu. O dovadă este faptul că, dintre toate limbile romanice, numai în română s-a păstrat neîntrerupt cuvântul „împărat” (din lat. „imperator”); pentru străromâni și români, șeful pământesc suprem a fost mereu împăratul de la Constantinopol. Altă cauză este dată de legăturile permanente cu acest „imperiu roman”, de la creștinismul de tip răsăritean și dependența ierarhică bisericească până la originea puterii domnești, cam în sensul în care Nicolae Iorga vorbea despre preluarea misiunii bizantine de noi („Bizanț după Bizanț”); numai că acest lucru se va fi făcut, în conștiințe și în sentimente, mult mai repede decât teoretiza Iorga. În fine, pe teritoriul fostelor Dacii, au lipsit state barbare durabile care să fi putut crea etnonime noi, ca în Apus, etnonime pe care să le preia populația băștinașă romanizată (cum au făcut francezii, burgunzii, catalanii, lombarzii etc.); în sud-estul european, „regatele” barbare au fost de suprafață, și-au avut centrele lor, de regulă, în afara regiunii carpatice și au creat dinastii cu elite statornice, capabile să impună nume noi; cu alte cuvinte, denumirile de Gotia, Hunia, Gepidia, Avaria etc. Nu au făcut carieră la noi, au rămas livrești, cu ecouri mai mult în Occident; sub pojghița lor subțire, populația romanizată și românii timpurii și-au urmat viața lor reală, instituțională, pe baze romane.

Perpetuarea romanității, inclusiv în planul numelui dat poporului, s-a făcut prin limbă, prin latina populară care s-a chemat peste tot, în epoca târzie, „lingua romana”. La noi, spre deosebire de Occident, această „limbă romană” vorbită nu s-a mai putut compara și contrapune limbii culte/literare, numite „lingua latina”. Evident, mai rămân încă anumite necunoscute în tot acest edificiu, inclusiv sensul social al numelui de „rumân” în Țara Românească. Cu alte cuvinte, rumânul era în vechime nu doar etnicul român, ci și „cel legat de glie”, fapt care pledează, în esență, pentru vechimea și continuitatea elementului roman la nord de Dunăre. Dacă „rumânii” erau supușii sau „oamenii pământului”, înseamnă că aceia veniți vremelnic peste ei le recunoșteau întâietatea și latinitatea.

În consecință, românii sunt urmașii romanității orientale, iar mărturia supremă a acestui fapt este chiar limba lor, din care face parte și numele lor, purtător în sine al amintirii Romei.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române

Elogiu latinității: Dacii şi romanii

Există azi mulţi iubitori de istorie care ― în lipsa unor studii de specialitate, care se dobândesc greu, ca orice meserie ― judecă lumea veche de acum 2.000 sau 1.500 de ani în acord cu ideile contemporane, cu valorile noastre, cu dimensiunile de-acum. Astfel, daco-geţii ― buni, drepţi, harnici şi viteji ― apar drept victime ale romanilor orgolioşi şi expansionişti şi sunt socotiţi demni de a fi compătimiţi, apăraţi, proslăviţi. Dotaţi ― în imaginaţia populară ― cu atâtea calităţi, ei nu aveau cum să fi dispărut striviţi de tăvălugul roman. Este aici ceva din tendinţa modernă de compătimire a victimei, care se cuvine mereu apărată. De asemenea, după mintea noastră de azi, procesul de romanizare este pentru mulţi de neînţeles şi de neacceptat. Cum să dispară un imens popor, după numai 170 de ani de ocupaţie romană, când, de fapt, majoritatea acestui numeros popor nici măcar nu a fost cucerită de romani?

Mai întâi, trebuie să vedem dimensiunile reale ale fenomenului, iar fără demografie acest lucru este imposibil. La începutul erei creştine, densitatea populaţiei în Imperiul Roman era de 15-20 de locuitori pe kilometru pătrat, iar în Barbaricum (în afara lumii romane) de până la 5 locuitori în zonele de câmpie şi de 1-2 locuitori pe kilometru pătrat, în regiunile cu relief înalt şi foarte împădurite. Dacia făcea parte din această ultimă categorie.

În plus, după nimicitoarele războaie daco-romane şi după cei circa 20 de ani de lupte aproape neîntrerupte, Dacia viris exhausta („Dacia a fost secătuită de bărbaţi”, după mărturia lui Criton, medicul lui Traian). Într-adevăr, în al doilea război daco-roman, regele Decebal nu a mai găsit decât greu tineri/adolescenţi care să lupte.

În al treilea rând, cea mai mare parte din regatul lui Decebal, care fusese cam de întinderea României de azi, era ocupat de romani sau se afla sub control ferm roman (inclusiv Dobrogea şi Muntenia), ceea ce înseamnă aproape 200.000 de kilometri pătraţi. Ideea că dacii erau „câtă frunză, câtă iarbă” şi că doar o mică parte au ajuns sub romani este complet falsă şi ţine tot de prejudecăţile „analizei” istorice făcute de profani. Fireşte, anumite fragmente de triburi dacice ajunseseră spre Dunărea Mijlocie (Slovacia), iar altele mult spre răsărit, la nordul Mării Negre (după cum arată anumite descoperiri arheologice), dar peste tot, în acest imens spaţiu, erau presărate variate alte populaţii şi triburi. Chiar pe teritoriul de azi al României, în afară de daco-geţi, trăiau sciţi agatârşi, greci, sciţi dobrogeni, celţi, bastarni, iliri, sarmaţi iazigi şi roxolani, cimerieni etc. În acea epocă nu existau popoare compacte, ci doar „pânze de populaţie”, enclave printre alte enclave, ca şi imense spaţii nelocuite, slab locuite sau temporar locuite. Ținând seama de aceste considerente obiective, pe teritoriul dacic cucerit şi controlat de romani se poate să fi fost cam 100.000-150.000 de daco-geţi, mai ales femei, copii şi bătrâni (foarte puţinii tineri câţi mai rămăseseră au fost înglobaţi în unităţi auxiliare duse departe în Imperiu). Să avem în vedere faptul că numai armatele romane dislocate în Dacia cuprindeau iniţial patru legiuni şi numeroase trupe auxiliare, până la 40.000 de militari şi că, ulterior, datorită dificultăţilor apărării zonei, cuantumul soldaţilor a rămas foarte ridicat, cam o zecime din trupele Imperiului. Colonizarea organizată şi spontană a adus de la sud de Dunăre şi dinspre apus aşa de mulţi romani (cetăţeni) în primul deceniu de stăpânire, încât Hadrian a fost îndemnat să nu abandoneze provincia „ca nu cumva să fie daţi pe mâna barbarilor o mulţime de cetăţeni romani: deoarece Traian, după cucerirea Daciei, adusese o mulţime foarte mare de oameni din toate colţurile lumii romane, pentru popularea oraşelor şi cultivarea ogoarelor: căci Dacia fusese secătuită de bărbaţi în urma lungului război cu Decebal” (Eutropius).

Este, de aceea, de presupus că romanii şi latinofonii (de la autorităţi civile şi armată până la mulţimea de colonişti) i-au egalat uşor ca număr pe daci, dacă nu i-au şi întrecut, încă din primele decenii de stăpânire romană. Schimbarea profilului etnic al unui teritoriu, dacă sunt întrunite anumite condiţii, se poate face pe parcursul a 2-3 generaţii, dacă socotim o generaţie la 30 de ani. Or, romanii au rămas stăpâni în Dacia vreme de 5-6 generaţii (circa 170 de ani), iar în Moesia (unde autohtonii erau tot traco-geţi, în mare măsură) cu mult mai mult. Modificarea etniei unei familii se poate face chiar după o singură generaţie. Astfel, o familie de români plecată în America, cu ai săi copii mici, îşi va vedea copiii la maturitate americanizaţi, iar pe nepoţi americani de-a dreptul. Dacii rămaşi în provinciile romane au avut tot interesul să devină romani, să se poarte ca romanii şi să înveţe latineşte, mai întâi din raţiuni de vieţuire şi de supravieţuire şi apoi cu scopul obţinerii unor avantaje şi al asigurării viitorului copiilor. După retragerea aureliană (a armatei, a autorităţilor civile, a celor bogaţi etc.), romanitatea a iradiat nestânjenită spre est, nord şi vest, comunităţile extinzându-se prin roire în viitoarea Moldovă, în Maramureş, în Crişana şi chiar mai departe. Mai întâi era nevoie de hrană pentru turme, de locuri de vărat şi de iernat, iar apoi, din cauza rapidei secătuiri a pământului lucrat, erau necesare mereu noi suprafeţe, virgine, numai bune de cultivat. Aşa că daco-romanii şi românii timpurii au roit mereu, iniţial la câţiva kilometri de vechea vatră, pentru întemeierea unui nou sat şi aşa mai departe.

De aceea, în loc de ironii şi de judecăţi pripite ― scoase din arsenalul unei inculturi crase ― mai bine ne-am întoarce la clasici şi le-am citi atent lucrările. Generaţii întregi de istorici, pe parcursul câtorva secole, au muncit onest ca să poată extrage aceste concluzii, iar cercetările cele mai recente, făcute de specialişti şi mai bine puşi la punct, le-au confirmat. Atunci am vedea cum ― plecând de la cronicari, trecând prin Cantemir şi Școala Ardeleană ― a ajuns cel mai mare arheolog român, Vasile Pârvan, să afirme că „îi slăvim pe daci pentru vitejia lor şi îi binecuvântăm pe romanii cuceritori, căci datorită lor ne-am născut noi, miracolul românesc”.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române

Elogiu latinității: Condiţiile romanizării

Ca să se poată produce romanizarea esenţială şi profundă, despre care scriam anterior, a fost nevoie de îndeplinirea unor condiţii concomitente, în acelaşi loc. Romanizarea esenţială înseamnă deprinderea limbii latine şi abandonarea propriei limbi, înseamnă adoptarea credinţelor romane şi a viziunii romane despre viaţă şi renunţarea la propriii zei, la propria filosofie de viaţă. Or, o astfel de transformare fundamentală nu se poate face prin imitare de la distanţă, ci doar prin contacte vii, cotidiene, puternice. Prin urmare, o condiţie a romanizării este colonizarea teritoriului cucerit cu populaţie latinofonă sau cu oameni vorbitori de limbă latină. Comunicarea cea mai intensă cu lumea romană s-a făcut prin colonişti, iar colonizarea în Dacia a fost de două feluri: o colonizare directă, masivă şi organizată, făcută de statul roman, şi alta spontană şi haotică, făcută individual, de către privaţi. Colonizarea organizată avea în vedere exploatarea cât mai eficientă a pământurilor, a sării, a metalelor, adică funcţionarea optimă a economiei. De aceea, au fost aduşi din alte provincii în Dacia agricultori experimentaţi, mineri, meşteşugari, prin translatarea unor grupuri sau aşezări întregi de oameni. Dincolo de aceasta, însă, Dacia apărea în ochii opiniei publice din Imperiul Roman drept un „pământ al făgăduinţei”, un adevărat „El Dorado”. După înfrângerea lui Decebal, romanii au plecat la Roma cu o adevărată „comoară” (cantităţile sunt probabil exagerate), care a aprins imaginaţia oamenilor sărmani. Aşa că au fost aduse de autorităţi şi au pornit spre Dacia din proprie iniţiativă mulţimi nesfârşite ex toto orbe romano („din toată lumea romană”) ― după cum scrie Eutropius ― cu speranţa unei îmbogăţiri rapide. Chiar dacă aceştia nu erau decât în mică măsură italici, cu toţii, spre a se înţelege, vorbeau latineşte mai bine ori mai rău.

O a doua condiţie necesară romanizării este convieţuirea dintre băştinaşi şi colonişti, iar în Dacia această convieţuire poate fi caracterizată drept strânsă, în acord cu mulţimea de mărturii rămase, de la cele arheologice la cele literare. Oraşele ― colonii şi municipii ― au fost întemeiate, cu excepţia capitalei Ulpia Traiana Sarmizegetusa, pe locurile vechilor aşezări dacice, cu populaţie dacică în preajmă sau cu populaţie dacică amestecată cu nou-veniţii. Satele dacice au rămas iniţial mai izolate şi mai reticente faţă de noua administraţie, dar, treptat, s-au adaptat şi s-au integrat. S-au descoperit nu doar aşezări mixte, ci şi cimitire în care se vede că romanicii (latinofonii) trăiau şi mureau împreună cu autohtonii.

A treia condiţie, fără de care romanizarea nu ar fi putut avea loc, este superioritatea culturii şi civilizaţiei romane faţă de realităţile localnicilor. Arheologii şi istoricii au comparat de cel puţin un secol încoace ― cu metodele cele mai avansate cunoscute ― aceste două lumi şi au constatat că civilizaţia daco-geţilor era pe o treaptă net inferioară de dezvoltare în raport cu Roma şi lumea romană. Mai întâi, dacii nu au avut oraşe, ci doar cetăţi de piatră şi un fel de sate mai mari numite de romani oppida (târguri). De asemenea, daco-geţii nu au avut o categorie cultă reprezentativă, ştiutoare de carte şi creatoare de valori spirituale, cu excepţia preoţilor. În plus, de la daco-geţi nu ne-a rămas nicio creaţie scrisă şi nu avem nici dovezi să se fi scris vreuna, cu excepţia „cărţuliei” cu litere latine date de Ovidiu şi pierdute. Facilităţile vieţii cotidiene din Imperiu erau de mare rafinament în raport cu viaţa dură din Dacia şi constituiau permanente ispite, motive de atracţie şi de imitare. Totuşi, aceste deosebiri între cele două moduri de viaţă nu erau enorme, în sensul că dacii erau în măsură să perceapă valorile romane, să le recepteze şi să ne înţeleagă.

Astfel, se constată că în Dacia (şi în Moesia) toate aceste condiţii, adică şi colonizarea, şi convieţuirea, şi superioritatea Romei, erau prezenţe vii şi concomitente, încât procesul romanizării autohtonilor s-a putut desfăşura nestingherit. Sunt regiuni cucerite de romani şi integrate în Imperiu în care sunt atestate doar una sau două dintre aceste condiţii. Astfel, în ţări îndepărtate, exotice, cu clime neprimitoare pentru cei obişnuiţi cu zona temperată, cu deşerturi sau cu ierni prelungite ― ca în Egipt, alte zone din nordul Africii, Germania, Noricum, Raetia etc. ― colonizarea a fost foarte slabă, sporadică, neconcludentă. În alte părţi, ca, de exemplu, pe locul vechii stăpâniri punice din zona Cartaginei, a fost colonizare intensă, dar coloniştii au locuit pe litoral, complet separaţi de localnicii berberi, care trăiau în oazele deşertice şi care comunicau rar cu romanicii, doar când făceau numite schimburi comerciale. Tot aici, civilizaţia romană era la un nivel atât de ridicat în raport cu viaţa rudimentară a băştinaşilor, încât aceştia din urmă nu puteau recepta mai nimic de la romani. Au fost locuri în care s-a făcut şi colonizare şi a existat şi convieţuire strânsă, dar romanizarea nu s-a produs. Este cazul Greciei, unde autohtonii aveau conştiinţa superiorităţii lor şi unde romanii priveau cu admiraţie creaţia locală şi învăţau ei înşişi greceşte. În Italia, Galia (Franţa de azi şi sudul Belgiei), Hispania (Spania şi Portugalia), Dacia, Moesia (Bulgaria şi Serbia), Dalmaţia (Croaţia), Britannia (Anglia), Pannonia (Ungaria), părţi mici din Raetia (Elveţia) şi alte zone, procesul de romanizare a putut avea loc şi acolo s-au plămădit (măcar în faţă incipientă) popoare romanice.

Romanizarea însă nu este suficientă spre a explica şi justifica prezenţa popoarelor romanice în Europa de mai târziu. În Moesia, Pannonia, Britannia, Dalmaţia etc., deşi romanizarea s-a produs, nu există azi acolo popoare romanice. Prin urmare, pentru perpetuarea şi afirmarea latinităţii a fost nevoie de condiţii istorice favorabile, care s-au semnalat numai în anumite locuri. Unul dintre aceste locuri a fost Dacia, unde s-a format poporul român, numit de unii istorici „un miracol” sau „o enigmă”, nu atât pentru felul în care s-a format şi care este tipic oricărui popor romanic, cât pentru modul în care s-a conservat într-o lume neromanică.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române

Elogiu latinităţii: Ce este romanizarea?

Popoarele s-au transformat mereu şi s-au topit unele în altele, lăsând în urmă doar anumite constante, pe care istoricii le recunosc şi le evidenţiază. În studenţie, aveam de citit la bibliografia obligatorie din anul I o carte intitulată „Istoria începe la Sumer”, de Samuel Noah Kramer, în care se demonstra cum au pornit din Mesopotamia (regiunea dintre Tigru şi Eufrat) cele mai semnificative inovaţii care au schimbat viaţa oamenilor, cu mii de ani înainte de Hristos. Între timp, prin acea regiune s-au perindat multe comunităţi şi popoare, iar în Mesopotamia, numită acum Irak, trăiesc astăzi islamici, fără nicio legătură cu sumerienii. La fel, în Egiptul antic s-au pus bazele unei trainice civilizaţii, care a construit Sfinxul şi piramidele, dar azi, în ţara cu nume omonim, sălăşluieşte o ramură a arabilor. În secolul al VI-lea d. Hr., tribul germanic al longobarzilor a cucerit nordul Italiei (regiunea dintre Alpi şi Pad) şi şi-a stabilit reşedinţa la Pavia. De atunci a trecut aproape un mileniu şi jumătate, iar din longobarzi nu a mai rămas decât denumirea de Lombardia (odinioară Longobardia) şi provincia omonimă, locuită de italieni, nu de germanici. Pe teritoriul de azi al României, au trăit cândva grupuri mai mari ori mai mici de goţi, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari, pecenegi, cumani etc., care au fondat chiar vremelnice alcătuiri politice, consemnate în chip pretenţios drept imperii. Unde sunt toate aceste populaţii şi popoare? Nu au putut dispărea în neant, ci s-au mutat ori s-au transformat, s-au amestecat cu altele.

La fel s-a întâmplat şi cu Roma, când şi-a extins fruntariile în Italia şi apoi tot mai departe de obârşie, pe trei continente. În Italia, sunt consemnaţi după 753 î. Hr. (fondarea Romei), etrusci, gali, greci, sabini, samniţi, peste Alpi, pe locul actualei Franţe, apar gali, în Peninsula Iberică sunt celtiberi, în nordul Africii triburi berbere etc. Odată cu extinderea Romei în aceste regiuni, s-au impus peste tot şi modele de viaţă romane, instituţii noi, credinţe, veşminte, mâncăruri, mode şi, mai ales, limba latină. Cuceritorii din toate timpurile au venit cu propriile cutume, cu propriul fel de viaţă, cu valorile consacrate. Astfel, s-a ajuns la romanizare, adică la un proces istoric îndelungat prin care populaţiile cucerite de romani au început să se poarte, să se manifeste ca romanii, să-i imite pe romani, să le copieze felul de viaţă. Istoricii vorbesc, de regulă, despre două tipuri de romanizare, una superficială şi vizibilă, iar alta profundă şi mai discretă, mai greu de observat la prima vedere. Romanizarea ca fenomen (aparenţă) se referă mai ales la viaţa materială, la obiecte, la veşminte, la case etc. Romanii, după secole de acumulări, trăiau bine, în case arătoase, cu atrium şi peristil, cu dormitoare (cubicula), foloseau ceramică de calitate, uneori în relief (terra sigillata), veşminte bine croite, farduri, oglinzi etc. Viaţa lor economică era foarte bine organizată, iar în cadrul ei schimburile erau ca un sistem vascular, care asigura circulaţia sevei vitale. Cea mai mare parte a elitelor popoarelor menţionate mai sus privea cu admiraţie spre Roma, spre facilităţile sale, spre nivelul de trai ridicat, spre luxul exhibat chiar şi de clasa de mijloc. Astfel, între primele lucruri pe care le făceau „barbarii” avuţi se situau procurarea de obiecte romane, imitarea stilului de viaţă roman, adoptarea facilităţilor traiului roman, de la confortul casnic la canalizare şi de la moda vestimentară la mâncăruri şi băuturi. Acest fel de romanizare pătrundea în sânul anumitor populaţii chiar înainte de cucerirea propriu-zisă, prin influenţă, prin comerţ, prin contactele cotidiene.

Cealaltă romanizare este însă mult mai greu de realizat şi chiar de explicat. Este vorba despre romanizarea profundă, cea de tip spiritual, prin care se schimbă felul de a comunica şi de a percepe lumea, de a crede, de a vorbi şi de a gândi. Cu adevărat romanizat nu este acela care îşi face casa ca romanii, care se îmbracă precum romanii sau care mănâncă delicatese romane la mese. Înainte de 1989, românii erau muţi de admiraţie în faţa stilului de viaţă american, a caselor şi maşinilor de peste Ocean, a puterii de cumpărare a dolarului american etc., iar unii dintre aceşti români chiar aveau resurse ca să poarte jeanşi Levi Strauss, să vadă filme americane, să fumeze ţigări Kent şi să aibă dolari, dar nu deveneau deloc americani, adică nu se americanizau în profunzime. Este drept că SUA nu au cucerit România, ca să poată impune modul de viaţă american printre români. Romanii, după cucerirea şi organizarea unor teritorii transformate în provincii romane, au reuşit acest tulburător fapt, anume să-i facă, în timp, pe locuitorii acelor provincii să devină romani, să aibă credinţele religioase ale romanilor şi să vorbească limba romanilor, limba latină. Se spune că un mare specialist în istorie romană, întrebat odată cum de s-a putut întâmpla această imensă transformare a unor întregi popoare şi populaţii, ar fi răspuns: „Romanii au fost mari cuceritori, dar şi mai mari decât cuceritori au fost organizatori şi şi mai mari decât organizatori au fost legislatori”. Astfel, romanii au cucerit, dar mai presus de aceasta au organizat şi mai presus de aceasta au legiferat, adică au introdus reguli de conduită, de menţinere a ordinii, de vieţuire în comunitate. Și nu numai atât: au ştiut şi cum să facă respectate acele reguli. Astfel, prin procesul de romanizare, aproape peste tot unde s-au implantat acvilele Romei, s-au creat popoare romanice. Și, totuşi, concluzia aceasta este mult prea generală şi nivelatoare, fiindcă romanii au cucerit şi Grecia, şi Britannia, şi Egiptul, şi Pannonia etc., fără ca în aceste locuri să existe astăzi popoare romanice. În unele locuri au fost cândva astfel de popoare, în altele, în ciuda stăpânirii romane chiar îndelungate, nu s-au format deloc astfel de popoare.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române

Elogiu latinităţii: Ovidiu și limba geților

Poetul nu s-a resemnat niciodată, în adâncul sufletului său, cu soarta sa de proscris, de exilat, de exclus din sânul lumii civilizate. Se simte permanent mistuit de un sfâșietor dor de casă, încât nici timpul nu mai are dimensiunile sale firești: „De când mă aflu în Pont, de trei ori înghețul a țintuit pe loc Istrul, / De trei ori valurile Mării Euxine au încremenit. / Dar mie mi se pare că sunt departe de patrie de atâția ani/ Câți a stat Troia dardanică sub amenințarea dușmanului grec.”^[1]. Sau, aceleași versuri în traducere cu rimă: „De când mă aflu-în Pont însingurat/ De trei ori Istrul a-înlemnit de ger/ Și undele de mare-au înghețat. / Dar mie mi se pare că-s stingher, / De patrie departe mă petrec/ De-atâția ani câți Troia s-a ținut, / Amenințată de dușmanul grec, / Călcată de teribilul său cnut”. Cu alte cuvinte, Ovidiu se afla printre barbari și printre grecii barbarizați doar de trei ani, dar timpul trecea așa de greu, încât avea impresia că este înstrăinat de zece ani, adică de tot atâția câți a stat Troia sub apăsarea grecilor. Pericolele cotidiene erau dublate de neputința comunicării, menționată mereu și mereu, ca un laitmotiv: „Ei vorbesc între ei o limbă pe care o înțeleg; / Dar eu trebuie să mă înțeleg prin semne. / Eu sunt aici barbarul, căci nu sunt înțeles de nimeni: / Când aud cuvinte latinești, geții râd prostește; / Cu siguranță că deseori vorbesc rău despre mine pe față; / Poate îmi reproșează că sunt un surghiunit; / Și dacă, așa cum se întâmplă, eu fac vreun gest de dezaprobare sau de aprobare/ Când vorbesc ei ceva, îl răstălmăcesc împotriva mea.”^[2]. Prin expresia „eu sunt aici barbarul”, poetul dovedește că dă noțiunii înțelesul său primar, acela de om neînțeles, vorbitor de idiom necunoscut interlocutorilor. Îi mai lipsește exilatului munca intelectuală, cartea, mlădierea limbii latine, ușurința comunicării, încât începe să învețe limba localnicilor: „Nu-i nicio carte pe aici, nu-i cine să-și aplece urechea/ Și să înțeleagă cuvintele mele. / Peste tot, numai barbari cu glasul lor sălbatic, / Toate locurile sunt pline de teama glasului dușman. / Eu însumi am impresia că m-am dezvățat de limba latină; / Căci am învățat să vorbesc limba getică și sarmatică.”^[3]. Prin urmare, după trei ani (care păreau zece!) de ședere printre barbari, Ovidiu mărturisește că, greu, începuse să vorbească limba getică.

Situația poetului nu s-a schimbat prea mult în urma dobândirii acestei capacități de comunicare, încât, în al patrulea an de ședere în exil, marele creator spune că se află „în luptă cu frigul, cu săgețile și cu soarta”^[4]. Totuși, dialogul era de-acum înfiripat: „Aici vă cunosc acum sarmații și geții, / Iar gloata lor barbară aprobă o astfel de atitudine. / Când, odată, le vorbeam despre cinstea voastră, / Căci am învățat să vorbesc limba getică și sarmatică.”^[5]. Poetul scrie Romei și împăratului că îi făcuse cunoscuți pe ai săi între barbari și că le vorbea acelor oameni rudimentari despre romani și despre principe, că, în ciuda amărăciunii sale, îi vorbea numai de bine. După șase ani, era la fel de deznădăjduit: „Iată a șasea iarnă care trece și pe care trebuie s-o petrec pe țărmul/ cimerian, între geții îmbrăcați în piei de animale.”^[6]. Timpul trecea repede și fără întoarcere (Fugit iremediabile tempus), astfel că artistul devenise „poet get”: „Nu trebuie să te miri, dacă versurile mele sunt cumva rele: / Eu, care le scriu, am devenit aproape un poet get. / Ah! Mi-e rușine: am scris o cărțulie în limba getică, / În care cuvintele barbare au fost așezate după ritmul versurilor noastre.”^[7].

Astfel, marele poet al triadei de aur a literaturii latine, Ovidiu, avea să-și încheie viața pământească pe țărmul Pontului Euxin, între geți, la începutul erei creștine, acum două milenii, cu dorul de Roma sa eternă, fără să știe că Roma se transplantase pentru vecie la Dunăre și la Carpați, că el urma să devină un simbol al latinității în noua Romanie (Românie). Poetul a fost silit să rămână aproape un deceniu printre „barbari”. Grecii aproape că nu mai existau, fiind getizați, încât interlocutorii lui Ovidiu erau geții dobrogeni. Aspri și necizelați, cu bărbile înghețate de ger iarna, cu arcurile încordate vara, geții nu erau interlocutori prea confortabili pentru poet. Înspăimântat de conflictele permanente, de pericolele care-i pândeau viața, de frigul pătrunzător, de vântul șfichiuitor dinspre est, dar mai ales de lipsa de comunicare și de viața intelectuală inexistentă, Ovidiu mărturisește că, după trei ani de ședere în Pont, începuse să învețe limba getică. După șase ani de chin, spune că scrisese chiar o „cărțulie” în limba aceasta barbară a geților. Firește, stins de dorul Romei, al vieții romane și al prietenilor, poetul exagerează, aduce mereu vorba de iertare, îl preamărește pe împăratul neînduplecat, aduce elogii unor înalți demnitari, cu speranța revenirii în patrie. Dar, dincolo de sentimente, de speranțe și visuri, de imaginile artistice și de realitatea recreată în versuri de Ovidiu, un fapt este de necontestat: limba daco-getică era așa de îndepărtată de latină, încât neînțelegerea dintre scriitorul roman și „barbari” era totală. Și era firesc să fie așa, din moment ce și laborioasele cercetări lingvistice ulterioare au confirmat diferența: limba latină și limba daco-geților, deși erau ambele indo-europene, se plasau în grupuri diferite, cea dintâi fiind centum, iar cea de-a doua satem (denumiri convenționale, după modul de pronunțare a numeralului „sută”). Pentru înțelegerea acestei situații, sunt deosebit de utile încă lucrările celui mai mare cunoscător român al acestor chestiuni, istoricul, arheologul și filologul clasicist clujean Ioan Iosif Rusu (1911-1985).

Se înțelege, astfel, de ce poetul a învățat cu greu ― pe parcursul unui timp îndelungat ― limba geților și de ce, abia după șase ani de exil, a fost capabil să scrie o carte mică de versuri în acea limbă. Din păcate, acea insolită încercare poetică, prin care marele artist roman și-a „trădat” propria limbă, nu a ajuns până la noi. Cu toate acestea, limba lui Ovidiu avea să se impună în provinciile romane Moesia și Dacia, biruind pentru vecie la nord de Dunăre și lăsând sigiliul Romei prin intermediul acestei „enclave latine situate la porțile Orientului” ― poporul român.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române

---

^[1] „Tristele”, V.10.1-4.

^[2] „Tristele”, V.10.35-42.

^[3] „Tristele”, V.12.53-58.

^[4] „Ponticele”, I.2.27-28.

^[5] „Ponticele”, III.2.37-40.

^[6] „Ponticele”, IV, 10.1-2.

^[7] „Ponticele”, IV. 13.17-20.

Elogiu latinităţii: Roma și „barbarii” sau Ovidius în Pont

Termenul de „barbar” are azi sens peiorativ și eram chiar sfătuiți ― până nu demult ― să vorbim mai degrabă de „străini”, de „migratori”, de „inamici” decât de „barbari”. Așa era corect din punct de vedere politic! Probabil că acest termen a avut înțeles depreciativ și în Antichitate, deși, inițial, el semnifica pur și simplu „neînțelesul”, „bâlbâitul”, „mutul”, fiindcă nu putea conversa cu mine, romanul, latinul, latinofonul. În epoca de aur a literaturii latine ― când s-a afirmat triada poetică Ovidiu, Horațiu, Vergiliu ― Imperiul Roman se afla aproape la apogeu, „pax romana” părea să se statornicească, iar muzele erau gata să se dezlănțuie în dialogul cu lumea, inclusiv cu „barbarii”.

Era evident că romanii îi admirau pe greci pentru marea lor cultură, pentru filosofia greacă a lui Socrate, Platon și Aristotel, pentru poemele lui Hesiod, pentru tragediile lui Eschil, Sofocle și Euripide, pentru comediile lui Aristofan, pentru istoriile lui Herodot și Tucidide, pentru sculpturile lui Fidias și Praxiteles; de asemenea, îi priveau cu fascinație pe egipteni, din moment ce doi mari oameni de stat romani (Marcus Antonius și Iulius Caesar) s-au lăsat amăgiți de regina Cleopatra, dar universul se împărțea pentru ei în Roma și restul lumii, în Imperiu și „barbari”. Singuri grecii erau privilegiați, datorită civilizației lor superioare. Grecii nu erau „barbari” pentru că graiul lor era înțeles de elita educată romană, era limba cultă a vremii, limba culturii, a literaturii și a filosofiei, limba învățată în școli la Roma ca limbă de dialog intelectual. Nu întâmplător, Horațiu a ajuns să scrie faimosul vers „Grecia ferum victorem cepit” („Grecia cucerită l-a cucerit pe sălbaticul ei cuceritor”), cu referire la transformarea țării lui Pericle în provincie romană, dar niciodată romanizată. Grecia a fost cucerită de Roma, romanii au venit în Grecia și au trăit împreună cu grecii, dar nu i-au putut romaniza. Cum să-i înveți pe greci o limbă care era pentru ei „barbară”, limba latină? Fenomenul a fost chiar invers, pentru că, după cucerirea Greciei, demnitarii romani au venit din Grecia la Roma însoțiți de pedagogi, de filosofi, de profesori, de literați greci, care să fie capabili să le învețe copiii rafinamentul unei lumi. Cu timpul însă, romanii, imitând uneori grecitatea sau devenind originali alteori, au dobândit morbul creației proprii și orgoliul de fi producători de cultură și civilizație. Astfel, restul lumii a ajuns să se compună și pentru ei din „barbari”. Tocmai între acești „barbari” a ajuns să fie exilat unul dintre cei mai mari poeți ai Romei, Publius Ovidius Naso (43 î. Hr. ―17 d. Hr.). A avut noroc de viață lungă ― în raport cu ai săi contemporani ― dar plină de nefericire. Din favorit al curții princiare, din răsfățat al tinerilor și din protagonist al cenaclului poeților de pe Aventin, Ovidiu ajunge în anul 8 d. Hr. Exilat pe țărmul Pontului Euxin, murind după aproape un deceniu, cu dorul de casă. Sunt acum două mii de ani de la moartea marelui creator, deși datele de care dispunem nu sunt foarte sigure. Mormântul, din păcate, după atâta amar de ani trecuți, nu i se mai cunoaște, dar spiritul său este încă prezent la Constanța, unde, atunci, în primul secol al erei creștine, s-a pus pentru vecie.

Cum a suportat Ovidiu șederea forțată în ținutul boreal și neprimitor în care a fost trimis? Rău, deși acesta este un cuvânt prea blând pentru drama trăită de educatul, gracilul și rafinatul poet. Ajuns la Tomis, exilatul constată că acolo erau „coloni” greci veniți odinioară din Milet, făuritori de „locuințe grecești printre geți”^[1]. Le scrie prietenilor și împăratului despre oamenii locului: „Deși în acest loc sunt amestecați grecii cu geții, / Țărmul ține mai mult de geții nedomoliți. / Sarmații și geții sunt mai numeroși.”^[2]. Este copleșit de neputința comunicării și, mai ales, de nesiguranța vieții, de conflictele amenințătoare: „Nu mă chinuiește atât clima mereu friguroasă/ Și pământul veșnic ars din pricina gerului alb, / Nici faptul că barbarii nu cunosc limba latină, / Iar limba greacă a fost învinsă de limba getică, / Dar mă îngrozește faptul că sunt amenințat din toate părțile/ De Marte, care se află foarte aproape de mine, / Iar zidul mic cu greu ne poate apăra de inamic.”^[3]. Firește, Ovidiu știa grecește dar, pe de o parte, chiar și grecii vorbeau getica sau o grecească foarte coruptă, iar, pe de alta, îi lipsea latina, limba sa iubită („La puțini dintre ei se mai păstrează urme ale limbii grecești, / Iar aceasta a devenit și ea barbară din pricina accentului ei getic. / În această mulțime nu-i nimeni care întâmplător să știe latinește/ Și care să poată rosti măcar câteva cuvinte.”^[4]. Zona era, cum se vede, amestecată sub aspect etnic, dar obsesia cu care revin geții în aceste versuri arată neta predominare numerică a acestor triburi de sorginte tracică, din ramura tracilor septentrionali.

Ovidiu își exagerează, în versurile sale, starea mizeră, vrea să stârnească neapărat compasiunea și, în ultimă instanță, să obțină iertarea. Dar câteva împrejurări semnalate în mesajul său poetic sunt absolut verosimile: lipsa de influență reală și de putere a Romei în Scythia Minor (regiunea Dobrogei), înglobată în provincia romană Moesia încă din 28 î. Hr.; stagnarea procesului de romanizare, dacă nu chiar regresul acestuia, din moment ce chiar și grecii din colonii se getizau treptat; lipsa coloniștilor romani sau latinofoni, care ar fi putut deveni vectorul romanizării. Și totuși, după moartea lui Ovidiu, lucrurile aveau să se schimbe treptat, mai ales în secolele I-III d. Hr., când Roma și-a desfășurat și aici forța integratoare și civilizatoare, nu atât printre puținii greci rămași (și plasați doar pe țărm, în vechile colonii), cât printre geți. Prin acest proces de impunere parțială a modelului roman în Dobrogea, chinul poetului din triada de aur a literaturii latine a fost răzbunat, deși epopeea sa pontică nu s-a sfârșit deloc simplu și banal.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române

---

^[1] „Tristele”, III. 9. 3-4.

^[2] „Tristele”, V. 7. 11-13.

^[3] „Tristele”, V. 2. 65-71.

^[4] „Tristele”, V. 7. 51-54.

Elogiu latinităţii: Minunea numită Roma

Am fost întrebat, relativ recent, de ce fac pledoarii pentru latinitate, când omenirea este marcată de alte tipuri de civilizație și când, în curând, civilizația chineză va cuceri întreaga lume. I-am răspuns interlocutorului meu că, atât timp cât la Facultățile de Drept de pe toate continentele se mai studiază dreptul roman (și nu dreptul chinez!), nimic nu este pierdut. Voiam să spun că nu putem abdica de la valorile propriei civilizații de dragul unor coordonate („trenduri”) care pot fi îndepărtate, nepotrivite sau înșelătoare.

Latinitatea este un concept aproape uitat astăzi, mai ales de când limba latină a ajuns o rara avis, chiar și la „casele mari”, adică în medii care se pretind intelectuale, cultivate, deschise moștenirii spirituale. Nu se mai știe nici ce sunt popoarele romanice, nici limbile neolatine și nici chiar de unde vine numele de America Latină. În România contemporană, latinitatea și romanitatea sunt concepte și realități aproape complet ignorate de unii sau considerate demne de rușine de alții. În acest sens, evoc un episod din anii mei de liceu de la Brașov ― este vorba de prima parte a deceniului 1971-1980, când se înregistra o mare deschidere spre valorile culturale autentice, naționale și universale ― un episod în care profesorul nostru de latină (un mare intelectual, traducător din Ovidiu, Catul, Terențiu, Marțial) ne vorbea despre statul roman și despre faza sa finală, anume Imperiul Roman. Nu era o lecție, de fapt, ci un elogiu adus latinității și valorilor sale. În acest context, profesorul Spiru Hoidas ― căci despre el este vorba ― și-a amintit de perioada „obsedantului deceniu” (1948-1960), când un comisar cultural sovietic le-a cerut profesorilor de română și de latină români să nu mai vorbească de romanizare și de Imperiul Roman, pe de o parte, fiindcă românii erau un popor slav și datorau asta „marelui vecin de la Răsărit”, iar, pe de alta, pentru că „învățătura marxist-leninistă și stalinistă” nu permitea proslăvirea „imperialiștilor”; în mintea acelui politruc, romanii, creatori de imperiu, ce puteau fi altceva decât „imperialiști”!? Ar fi de râs dacă nu ar fi tragic! Azi am ajuns, în alte împrejurări și în anumite cazuri, tot acolo, la concepția acelor comisari-cenzori care huleau latinitatea.

Ce este latinitatea si cum s-a născut ea? Nu este ușor de răspuns, pe înțeles cât mai larg, la o asemenea întrebare, dar un dascăl poate și trebuie s-o facă. Latinii au fost un obscur trib dintr-o câmpie mică, uscată și mlăștinoasă în același timp, din centrul cizmei italice, au fost un grup de oameni energici și răzbătători care au fondat, după tradiție la 753 î. Hr., cetatea mirifică numită Roma. De la acești latini și de la Roma au ajuns până la noi, după aproape trei milenii, numele de latinitate și, respectiv, romanitate, cu toate realitățile adiacente lor. Legenda ― transpusă în scris de Titus Livius ― spune că erau atunci doi frați gemeni, Romulus și Remus, fiii zeului Marte și ai unei preotese, crescuți de o lupoaică (devenită apoi simbol ca Lupa Capitolina), dintre care primul a avut inițiativa fondării orașului care avea să-i poarte numele. Remus s-a opus, a avut loc o luptă, din care Romulus a ieșit biruitor și și-a ucis fratele. Așa s-ar fi fondat Roma Quadrata (Roma Pătrată), în urma brazdei trase de Romulus. Apoi, treptat, s-au desecat mlaștinile, s-au făcut canalizarea, îndiguirile, zidul, clădirile, s-au organizat armata, religia, justiția, instituțiile politice etc. După tradiție, în prima etapă de existență a satului roman (de organizare a sa), au fost șapte regi vreme de circa 250 de ani (753-509 î. Hr.), cel dintâi fiind chiar Romulus. Apoi, nemulțumiți de ultimii regi (de origine etruscă), romanii, conduși de Brutus, au organizat o lovitură de stat la 509 î. Hr., instaurând republica, în frunte cu câte doi consuli aleși pentru mandate unice, de un an fiecare. Fondarea republicii romane a fost dificilă, întrucât cei doi fii ai lui Brutus, implicați într-un complot de restaurare a vechiului regim, sunt condamnați de propriul tată și executați. Întrebat cum a putut să-și sacrifice propriii fii, Brutus, îndurerat, ar fi răspuns: Dura lex, sed lex! („Legea este dură, dar este lege!”). Republica a durat circa cinci secole (509-27 î. Hr.) și a însemnat apogeul statului roman. Spre finalul republicii, a trăit marele om de stat Iulius Caesar, ucis în senat, în anul 44 î. Hr., pe motiv că ar fi vrut să refacă monarhia, ca rege sau împărat. Se spune că Iulius Caesar l-ar fi văzut între cei care și-au înfipt pumnalele în el, în ultimele clipe de viață, și pe Brutus, fiul lui (nelegitim sau adoptat), și că atunci ar fi rostit ultimele sale cuvinte: Et tu, mi fili, Brute! („Și tu, fiul meu, Brutus!”). La scurt timp, s-a instaurat imperiul, care a mai durat circa o jumătate de mileniu (27 î. Hr.-476 d. Hr.).

Roma s-a fondat pe râul Tibru, fiind plasată pe șapte coline. Numele lor aproape s-au uitat, de aceea, este bine să fie reamintite: Capitoliul, pe malul estic al Tibrului, unde au fost o primă cetățuie, Câmpul lui Marte, Forul Roman, precum și templele închinate marilor zei; Palatinul, colina centrală, cu locul unde lupoaica i-ar fi găsit pe cei doi gemeni, cu palatele înalților demnitari și apoi ale împăraților, cu Circus Maximus și cu faimosul Colosseum; Aventinul, cea mai sudică dintre coline, unde se întrunea cenaclul poeților; Vaticanul, unde a fost înmormântat Sfântul Petru și unde s-a stabilit, în era creștină, reședința episcopului Romei (a papei); Viminalul, cea mai mică dintre coline, cu băile lui Dioclețian; Qurirnalul, cuibul triburilor sabine și locul faimoasei grădini a lui Sallustius; Esquilinul, vechiul cimitir al săracilor Romei, loc de supliciu al răufăcătorilor, unde s-au construit apoi succesiv grădinile lui Mecena, Domus Aurea a lui Nero și Băile lui Traian. Se mai pomenește și dealul Caelius, care ar fi a opta colină, traversată de Via Claudia, zonă rezidențială și exclusivistă a bogaților Romei de odinioară. Strămoșii noștri din Transilvania, sub influența Școlii Ardelene, învățau la școlile românești susținute de biserică (nu de stat) istoria românilor cu începere „de la fondarea Romei”, de la Romulus și Remus și de la colinele Cetății Eterne.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române