Azi trăiesc mai mulți vorbitori de limbi neolatine în afara Europei decât
în Europa, iar aceștia s-au născut în urma expansiunii europene a romanicilor.
Ei sunt concentrați în acea parte a lumii numită America Latină. Dacă nu ar fi
adjectivul „latină”, nimic nu ar aminti formal de romanitatea de odinioară. Dar
și în Europa se întâmplă la fel: italienii își au numele de la o noțiune
geografică, spaniolii tot de la o denumire geografică (de sorginte feniciană),
francezii de la triburile germanice ale francilor, provensalii de la un
substantiv comun (lat. „provincia”), catalanii de numele unor populații
germanice și sarmatice (Got-Alania) etc. Astfel, este evident că etnonimele
popoarelor romanice de astăzi, deopotrivă europene și extraeuropene, nu mai
amintesc deloc de Roma, de statul roman sau de poporul roman. Cu o mare ― cel
puțin pentru noi ― excepție, românii! Este o excepție așa de neobișnuită, încât
cei mai mulți contemporani nu și-o explică ori o explică rău. Pentru unii,
poporul român se cheamă astfel datorită elitei noastre studioase din secolul al
XVIII-lea, reprezentate în special de Școala Ardeleană, obsedată de latinitate.
Pentru alții, mai buni cunoscători ai istoriei, numele ar veni de la generația
renascentistă și mai ales postrenascentistă (din secolele al XVI-lea și al
XVII-lea), adică de la umaniștii care studiaseră în școli occidentale și
polone, în colegiile bune iezuite, unde învățaseră despre Dacia romană, despre
acvilele Romei ajunse până la Carpați și la Pontul Euxin. Pentru cei mai
inculți și mai ignoranți, numele românilor ar fi sinonim cu cel al romilor, mai
ales în lumina mișcărilor de populație de la noi spre vest, din ultimele
decenii.
Și totuși, de când se numesc românii „români” și de ce? Cercetătorii
serioși știu demult răspunsurile corecte sau aproape corecte la aceste
întrebări, dar vocile lor sunt obturate de altele, mult mai gălăgioase și mai
penetrante. Azi este însă și mai clar decât altădată că românii s-au numit
întotdeauna români sau/și rumâni, de când există ei ca popor, adică de la
începuturile lor. Dar numele de „vlah”, cu toate variantele sale, de unde vine?
„Vlah” este numele dat românilor de străini, iar această situație a celor două
nume ― unul intern și altul extern ― este departe de a fi una singulară. Să ne
amintim că grecii își spun „eleni”, germanii ― „Deutschen”, finlandezii ― „suomi”,
albanezii ― „schipetari”, ungurii ― „magyarok” etc. Interesant este iarăși
faptul că ambele denumiri date românilor amintesc de Roma și de latinitate:
termenul de „român” vine de la Cetatea Eternă și de la numele poporului roman,
iar termenul de „vlah” ― provenit, se pare, din numele primului trib celtic
romanizat, Volcae ― ne duce cu gândul la limba latină, la cei care
vorbesc latinește. De altminteri, multe dintre popoarele din jurul românilor îi
numeau în Evul Mediu pe italieni „vlasi”/„olaszok”, adică printr-un etnonim
aproape identic cu acela dat românilor („vlahi”/„oláhok”). Mult mai
laborioasă este explicația păstrării numelui de roman ca nume al poporului
român.
Primul motiv ar fi izolarea de celelalte popoare romanice, care aveau
interesul practic să se diferențieze între ele; românii s-au putut numi mereu
romani, fiindcă nu puteau fi confundați cu nimeni. Al doilea motiv este nevoia
populației romanizate de la Dunărea de Jos de a se delimita prin numele ei de
barbarii înconjurători, de care se ținea, cu mândrie, atunci când putea, la o
anumită distanță; numele de roman era unul de glorie față de migratori. Alt
motiv este apartenența romanicilor și a românilor timpurii, într-un fel sau
altul, la Imperiul Roman (de Răsărit sau Bizantin); numele de Imperiul Roman a
fost cel oficial al statului cu reședința la Constantinopol până la 1453, iar
cetățenii săi s-au numit romani (romei); vag și mitic, romanicii și românii au
avut și au păstrat conștiința acestei apartenențe de prestigiu. O dovadă este
faptul că, dintre toate limbile romanice, numai în română s-a păstrat
neîntrerupt cuvântul „împărat” (din lat. „imperator”); pentru străromâni
și români, șeful pământesc suprem a fost mereu împăratul de la Constantinopol.
Altă cauză este dată de legăturile permanente cu acest „imperiu roman”, de la
creștinismul de tip răsăritean și dependența ierarhică bisericească până la
originea puterii domnești, cam în sensul în care Nicolae Iorga vorbea despre
preluarea misiunii bizantine de noi („Bizanț după Bizanț”); numai că
acest lucru se va fi făcut, în conștiințe și în sentimente, mult mai repede
decât teoretiza Iorga. În fine, pe teritoriul fostelor Dacii, au lipsit state
barbare durabile care să fi putut crea etnonime noi, ca în Apus, etnonime pe
care să le preia populația băștinașă romanizată (cum au făcut francezii,
burgunzii, catalanii, lombarzii etc.); în sud-estul european, „regatele”
barbare au fost de suprafață, și-au avut centrele lor, de regulă, în afara
regiunii carpatice și au creat dinastii cu elite statornice, capabile să impună
nume noi; cu alte cuvinte, denumirile de Gotia, Hunia, Gepidia, Avaria etc. Nu
au făcut carieră la noi, au rămas livrești, cu ecouri mai mult în Occident; sub
pojghița lor subțire, populația romanizată și românii timpurii și-au urmat
viața lor reală, instituțională, pe baze romane.
Perpetuarea romanității, inclusiv în planul numelui dat poporului, s-a
făcut prin limbă, prin latina populară care s-a chemat peste tot, în epoca
târzie, „lingua romana”. La noi, spre deosebire de Occident, această „limbă
romană” vorbită nu s-a mai putut compara și contrapune limbii culte/literare,
numite „lingua latina”. Evident, mai rămân încă anumite necunoscute în
tot acest edificiu, inclusiv sensul social al numelui de „rumân” în Țara
Românească. Cu alte cuvinte, rumânul era în vechime nu doar etnicul român, ci
și „cel legat de glie”, fapt care pledează, în esență, pentru vechimea și
continuitatea elementului roman la nord de Dunăre. Dacă „rumânii” erau supușii
sau „oamenii pământului”, înseamnă că aceia veniți vremelnic peste ei le
recunoșteau întâietatea și latinitatea.
În consecință, românii sunt urmașii romanității orientale, iar mărturia
supremă a acestui fapt este chiar limba lor, din care face parte și numele lor,
purtător în sine al amintirii Romei.
Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele
Academiei Române
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu