Transilvania și Basarabia sunt pentru mine ca două surori, multă vreme
înstrăinate de părinți, de casa lor firească și de frații lor.
Să notăm, mai întâi că amândouă aceste substantive proprii care denumesc
cele două provincii sunt de gen feminin, ca Ana Meșterului Manole, cea
sacrificată pentru ridicarea unei opere nemuritoare. Legenda Mănăstirii
Argeșului este menită să ne amintească mereu că nimic trainic nu se poate obține
fără sacrificii.
Apoi, să reținem, că și Transilvania (nu în sens restrâns medieval, ci în
sens larg și modern, dobândit de la 1541 încoace) și Basarabia sunt situate
spre marginile pământului locuit de români, prima spre Apusul dinamic, catolic
și protestant, a doua spre Răsăritul meditativ, slav și ortodox.
Evul Mediu le-a fost, în ciuda stăpânirii străine din Transilvania,
asemănător în ceea ce privește populația lor de bază, românească. Românii din
ambele extremități menționate au avut ca limbă a bisericii și a culturii scrise
slavona, dar acești români au fost în proporție covârșitoare țărani plugari și
crescători de animale. În fruntea acestor locuitori ai țărilor (= țărani) s-au aflat, deopotrivă spre est și spre vest, juzi sau cnezi și
duci sau voievozi.
Transilvania a fost înstrăinată aproape o mie de ani, iar Basarabia peste o
sută de ani. Cam ceea ce au reușit autoritățile străine (ungare, săsești,
secuiești și austriece) în Transilvania în privința deznaționalizării sau
dezrădăcinării românilor, au reușit și cele tot străine (rusești) în Basarabia,
ba chiar și mai mult.
Românii ardeleni au fost luați cu binișorul și au învățat treptat să-și
făurească mijloace de precauție și de apărare, să se retranșeze în spatele
tradițiilor lor, să se adăpostească în locuri mai ferite, să facă biserici de
lemn în locul celor de piatră sau de zid, să zică precum stăpânii și să facă
așa cum era bine pentru ei. Astfel, învățând să reziste, românii transilvăneni
mai rămăseseră, conform recensământului (tendențios) din 1910, 53%. Ceea ce
reușiseră stăpânii cei înverșunați dinspre Apus să le facă românilor
transilvani în aproape o mie de ani au reușit stăpânii cei „blânzi” dinspre
Răsărit să le facă românilor basarabeni într-o sută de ani, anume să-i reducă
la jumătate. Firește, românii erau pe la 1900 mai mult de jumătate din întreaga
populație, deopotrivă în Transilvania și Basarabia, dar stăpânii austro-ungari
și, respectiv, ruși falsificau copios recensămintele, fiindcă toate erau la
cheremul lor. Pentru comparație, se poate nota și că gradul de alfabetizare
printre români era (cam pe la 1900) în Basarabia de circa 10%, iar în
Transilvania de 41%.
Privind dinspre trecut, vedem, de fapt, că țările românești de la vest de
Carpații Orientali și cele de la est de acești Carpați nu au fost despărțite
niciodată de granițe, oricât de severe și de bine stabilite ar fi fost acestea.
Pe la 1200, aflăm că într-o iluzorie episcopie papală, menită să funcționeze la
curbura Carpaților, în zonele Vrancea, Bacău, Buzău și Țara Bârsei, acolo unde
vechile țări românești încălecau munții, populația de bază era românească. În
acea regiune moldo-transilvană se aflau rânduiți mai mulți episcopi bizantini,
de care ascultau „multe popoare numite românești” și care-i atrăgeau la
credința lor și pe străini. La jumătatea secolului al XIV-lea, un cnez român
înnobilat și un voievod român ― Dragoș și Bogdan, ambii din Maramureșul îngenuncheat ― trec munții și, cu ajutorul cnezilor și
voievozilor români locali, „descalecă”, sunt acceptați de românii moldoveni și fac acolo
țară nouă. Sub Dragoș, țara cea nouă s-a pregătit să existe, iar sub Bogdan,
cum zice un cronicar, din căpitănie s-a lățit în stat (in regnum est dilalata). Această țară a Moldovei a fost întreagă
secole la rând, până când dușmanii au început să rupă din ea mănoase și
strategice pământuri. Cele mai dureroase astfel de frângeri au fost Bucovina
(sau nucleul Țării de Sus), smulsă la 1775 de Habsburgi și Basarabia, desfăcută
din trupul țării la 1812 de ruși. Dar, în ciuda eforturilor mari, Basarabia a
rămas mereu o țară carpatică și dunăreană, cu privirea ațintită spre masa
poporului nostru românesc, adică spre Apus. De altfel, în vreme ce primejdiile
cu misiune dizolvantă au venit mereu dinspre vastele stepe răsăritene,
ajutoarele menite să coaguleze și să dea încredere au venit dinspre
Transilvania intracarpatică, rezervorul etnic românesc, piatra de temelie a
naționalității noastre, singura regiune istorică medievală românească
înconjurată numai de provincii (țări) românești. Salba de cetăți ridicate
și/ori renovate de marii voievozi, de la Alexandru cel Bun până la Ștefan cel
Mare și Sfânt pe Nistru și spre Nistru ― Hotin, Orhei, Soroca, Tighina, Cetatea
Albă
―
ne-a apărat de dușmanii și de jefuitorii veniți călare și pedestru, dar era menită
să ne apere și de un model de civilizație și de cultură care nu era el nostru,
nu ni se potrivea și nu ne stimula spre bine. Poporul român nu a fost situat
mereu peste tot în acest vast teritoriu dintre Tisa și Nistru, dar a cunoscut
un câmp de revărsare politică și etnică dinspre interiorul Carpaților. Cununa
Carpaților a dat Basarabiei și Moldovei întregi nu numai voievozii
descălecători, nu numai pe mitropolitul Gavriil (botezat Grigorie)
Bănulescu-Bodoni (născut la Bistrița ardeleană), nu numai mari profesori la
Universitatea din Iași, ci și mulți oameni de rând, mai ales păstori. Până
târziu, Basarabia a fost mereu întărită și primenită cu elemente mocănești,
care-și mânau oile lor „bârsane” departe, până la Nistru și chiar dincolo de
acest mare râu identitar. Niciodată domnii noștri care au încheiat tratate cu Rusia ― de la Gheorghe Ștefan până la Dimitrie Cantemir— nu
au cedat nimic marelui vecin, Rusia, recunoscând dreptul Moldovei asupra întregii
regiuni până la Nistru, inclusiv asupra cetăților de la Mare și Dunăre,
Bugeacul și Tighina, Hotinul și tot ceea ce turcul uzurpase între timp. De
aceea, Basarabia nu a fost smulsă în 1812 de la turci ― cum s-a pretins uneori tendențios ―, ci
din trupul Moldovei, care, la rândul ei, nu a fost luată niciodată luată de turci cu
sabia (cucerită), ci doar închinată prin tratate. Această „închinare” a fost
înțeleasă de ambele părți drept protecție, apărare și conservare a Moldovei, și
nu drept risipire.
Toată Moldova a păstrat în Evul Mediu pecetea românismului. Cronicarii
Grigore Ureche și Miron Costin, alături de eruditul principe Dimitrie Cantemir ―
prevestitor al iluminismului nostru literar și istoriografic ― au fost cei mai
mari teoreticieni ai unității și latinității românilor. Ei ne-au învățat că cel
mai general, mai curat și mai corect nume pentru poporul nostru este acela de român și românesc, în ciuda numelor regionale, frumoase și necesare și ele.
Cantemir a scris „Hronicon a toată Țara
Românească care apoi s-au despărțit în Moldova, Muntenească și Ardealul”,
aducând în memoria savantă colectivă o unitate ancestrală a Țării Românești,
sălășluind mai întâi în suflete, înainte de a se concretiza pe hartă. De la
cronicari și Cantemir au învățat cărturarii Școlii Ardelene lecția erudită a
unității și latinității românești, pe care ei au ridicat-o la cel mai înalt
grad de argumentare științifică. Unul dintre acești cărturari a fost marele
polihistor Gheorghe Șincai, a cărui lucrare „Hronica românilor și a mai multor neamuri” (publicată în 1811),
copiată la îndemnul lui Petru Maior, era achiziționată de călugărul
maramureșean Gherman Vida și dusă la Iași. Aici, basarabeanul Mihail
Kogălniceanu a fost instruit în adolescență tocmai de către acest călugăr, emul
al Școlii Ardelene și devenit profesor în Moldova. Așa, învățând de la
ardeleni, după cum ardelenii învățaseră de la Cantemir, Mihail Kogălniceanu a
ajuns să-și deschidă cursul de istoria românilor, în 1843, la Academia
Mihăileană din Iași cu faimoasa sa definiție a patriei și a istoriei naționale:
„Eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbește
românește și ca istoria națională, istoria Moldaviei întregi, înainte de
sfâșierea ei, a Valahiei și a fraților din Transilvania”. De ce să mai căutăm
azi, după aproape două secole, alte înțelesuri ale noțiunii de patrie și de istorie națională, din moment ce basarabeanul Mihail Kogălniceanu ― unul dintre cei mai mari arhitecți ai
României
moderne ― ni
le-a arătat așa de clar, de luminos și de adevărat? Aceeași definiție a fost dată,
cu alte cuvinte și în limbaj poetic și de către părintele Alexe Mateevici în
1917, când a scris „Limba noastră”.
Limba noastră era și este patria noastră, iar patria noastră este limba română,
după cum ne-a reamintit și Nichita Stănescu. Cuvântul acela de deschidere din
1843, de la Iași, a făcut epocă și printre românii ardeleni, care tocmai atunci
(1842) își văzuseră limba iarăși exilată și disprețuită de străini, când se
stabilise în Dietă limba oficială a Transilvaniei,
aceasta fiind maghiara. Cuvântul lui Kogălniceanu a fost preluat apoi de un alt
mare savant moldovean, numit Nicolae Iorga ― probabil cel mai învățat dintre toți românii din toate
timpurile. La începutul secolului al XX-lea, ca să-i însuflețească pe românii
deznădăjduiți din Năsăud, Nicolae Iorga le spunea următoarele: „În timpurile
cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe
care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara
Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate
părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau
români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le
locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și
foarte frumos, de Țară Românească”. Și
așa, cuvântul care zidește a trecut dinspre Ardeal spre Basarabia și spre toată
Moldova și dinspre Basarabia spre Ardeal, ducând cu el speranța și convingerea
că „numai credința în neamul nostru românesc ne poate mântui” (Simion Bărnuțiu,
la 3/15 mai 1848, la Marea Adunare Națională de la Blaj).
Cinstim astăzi un secol de la Marea Unire a Basarabiei cu Țara însingurați
politic, dar uniți în inima noastră română, cum ar fi spus alt moldovean, anume
Vasile Alecsandri. În zadar vom căuta să aflăm ― cum fac unii rătăciți ― dacă unirea ne-au făcut-o marile puteri
sau vecinii prea slabi sau norocul. Tot la acest personaj colectiv sublim vom
ajunge, adică la poporul român, care, condus de o elită vrednică, instruită,
puternică și credincioasă, a știut să ridice, aidoma altor neamuri, în secolele
al XIX-lea și al XX-lea, edificiul său național. Noi, epigonii, nu am fost în
stare să-l păstrăm întreg și neprofanat, dar dacă nu ne pierdem speranța și
dacă transmitem măcar lecția de la 1918 mai departe, copiilor noștri și
copiilor copiilor noștri, atunci nimic nu va fi pierdut. Să ducem mesajul
unirii mai departe, ca să trăim mai departe, fiindcă „unirea face puterea”!
Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu