Titlul de mai sus conține două sintagme care nu se bucură de o receptare
prea bună în lumea contemporană în general și în cea românească în special.
Evul Mediu este, de regulă, o epocă disprețuită, privită de sus astăzi și
devenită reper pentru mai toate relele din prezent, de la comportamentul
necivilizat al unora până la ignoranța crasă și la lipsa de cultură. Pe de altă
parte, pentru mulți contemporani, rolul militar al românilor din secolele
revolute este ca și inexistent, susținându-se chiar că înaintașii sunt doar
niște figuri mitizate, care, lași fiind, nu au obținut nicio victorie pe
câmpurile de bătălie. Societatea medievală a avut, însă, rosturile sale adânci,
elaborate de oameni care nu erau cu nimic mai prejos decât noi și care, dacă nu
aveau multe dintre abilitățile noastre, aveau altele, pe care, între timp, noi
le-am pierdut, le-am obturat sau le-am repudiat pe nedrept. Dar nu voi insista
aici asupra luminilor Evului Mediu, ci asupra aspectelor militare ale oamenilor
din acele vremuri, ale românilor în particular.
Conform mentalității dominate a elitei de la cumpăna mileniilor I și II,
lumea medievală era formată din trei stări sau grupuri privilegiate: rugătorii
(oratores), adică cei care se rugau
pentru mântuirea lor și a celorlalți oameni; luptătorii/ războinicii (bellatores), adică aceia care se băteau
pentru apărarea și propășirea lor și a celorlalți oameni; lucrătorii (laboratores), adică aceia care munceau
ca să producă hrana pentru sine și pentru ceilalți oameni. În consecință,
societatea umană era imaginată ca un corp viu în cadrul căruia cele trei
grupuri se întrețineau pe sine individual, dar și interferau în fiecare clipă
pentru binele întregului. Niciunul dintre grupuri nu putea funcționa de sine
stătător, ci doar în angrenajul acesta de trei. Societatea românească medievală
nu a cunoscut tocmai caracteristicile lumii feudale occidentale, dar a avut,
fără îndoială, trăsături comune destule cu aceasta. Sistemul de apărare al
celor două voievodate românești libere sau semilibere de la sud și est de
Carpați exprimă, prin oaste, nevoia „corpului” menționat de a fi protejat, de a
răspunde provocărilor venite din afară și, uneori, de a provoca pe unii dintre
vecini. Datorită exagerărilor produse mai ales în partea finală a regimului
comunist românesc, dar și celor în perioadele de avânt romantic și de apogeu al
mișcării de emancipare națională din vremea formării statului național modern
unitar (1848-1918), s-a căzut azi, în anumite cercuri, în extrema cealaltă.
Astfel, mulți români cred că principatele românești nu au avut armate adevărate
în Evul Mediu, ci doar niște pâlcuri de strânsură, incapabile să facă față
unităților bine instruite și organizate ale atacatorilor, mai ales ale
regatelor din jur și ale Imperiului Otoman și care au fost puse pe fugă de
fiecare dată de inamici.
Vă propun să vedem, prin sursele de epocă, dacă lucrurile au stat chiar
așa. Ne vom plasa în epoca de mare presiune a otomanilor asupra Europei
Centrale, după ce aproape toate entitățile politice din Peninsula Balcanică
erau cucerite, supuse și integrate Porții. Este vorba despre a doua jumătate a
secolului al XV-lea, când Occidentul creștin, sub egida papalității, organiza
periodic (cam la fiecare patru ani) cruciade pentru apărarea Republicii
Creștine. În acest efort, țările din prima linie ― catolice și ortodoxe ―
rămase necucerite aveau să joace un rol esențial. Un document florentin (un
raport diplomatic scris de Sebastiano
Baduario) din 1475-1476, reproducând ordinea de bătaie a armatelor care ar
fi putut fi puse sub comanda regelui Ungariei, Matia Corvin, contra otomanilor,
arată dimensiunea oștirii și proveniența oștenilor: 14.000 de oameni din Regatul Ungariei, 28.000
de luptători din Transilvania, 32.000
de oșteni din Moldova și 38.000 pedestrași și călăreți din Țara
Românească. Rezultă ― cu toată precauția legată de exactitatea acestor numere ―
că cele trei voievodate suportau 87,5% din efortul antiotoman, iar Ungaria
propriu-zisă restul de 12,5%. Din rândul oștilor Transilvaniei, sunt
individualizați românii (Valachi), mai exact nobilii români (în număr de 2.000), „care sunt lăudați mai presus de toți [pentru luptele] contra
turcilor, [români] care sunt din neamul amintitului prealuminat rege [Matia
Corvin] și care au luptat întotdeauna alături și de părintele său [Iancu de
Hunedoara] și de maiestatea sa”.
Chiar dacă aceste numere nu sunt exacte (sunt, probabil, mult augmentate),
nu ele contează, ci proporțiile. Secretarul (solul) italian putea să aibă
motive să supraevalueze efectivele militare ale țărilor creștine din această
regiune, dar nu avea de ce să schimbe proporțiile și, mai ales, ca un bun
catolic, nu avea cum să crească efectivele militare ale țărilor ortodoxe în detrimentul
celor ale Ungariei catolice.
Această forță militară a Țărilor Române măsurată în date exacte (deși
relative) se poate corela cu mărturia unei scrieri a lui Filippo Buonacorsi Callimachus, pe care o voi evoca mai jos. Să vedem cine era acest autor.
Filippo Buonaccorsi da Gemignano, zis și Callimachus (1438-1496), italian ajuns consilier al regelui
Poloniei, i-a cunoscut direct pe români. El constată că polonii îi numesc pe
români cu același termen ca și pe italieni (primul istoric italian care a remarcat
aceasta), doar cu o mică schimbare de accent, ceea ce dovedește originea comună
― spune el ― a celor două popoare. Pe Callimachus (care nota acest lucru prin
1479-1480), îl precedă menționatul Nicolae
de Modrussa, care scria înainte de 1473 și care observa că numele de vlahi este dat de popoarele vecine
(slavii și ungurii) nu doar românilor, ci și italienilor. Se făcea astfel un
pas important spre semantica reală a etnonimului vlah, derivat în epocă, în general, de la numele de Flaccus. Autorul italiano-polon afirmă
descendența romană a românilor, atestată prin limbă: Sed utcunque immensus vel infinitus potius, eadem ubique lingua et
praeter Romanorum coloniam Valachiam gentes omnes eadem primordia profitentes.
Cele mai multe detalii despre români apar la Buonacorsi Callimachus în lucrarea
Vita et mores Sbignei Cardinalis,
scrisă în 1479-1480. În această biografie închinată cardinalului Zbigniew
Olésnicki, episcop de Cracovia, Callimachus îi asociază pe români italienilor:
„Căci polonii, care îi știau pe aceștia ca fiind italici, i-au numit în limba
lor cu același nume cu care îi numeau pe ceilalți locuitori indigeni ai
Italiei, dar cu un alt accent” (Nam
Poloni, qui eos Italos scirent, lingua sua appellarunt eodem nomine, quo
ceteros Italiae indigenas vocant, sed rudi admodum accentu).
Menționatul Callimachus încerca, pe la 1490, să convingă puterile europene
că o nouă cruciadă ar avea șanse reale de reușită. Callimachus oferea puterilor
europene exemplul țărilor și popoarelor din sud-estul Europei, care rezistaseră
timp îndelungat în fața agresorului. Era invocată îndeosebi pilda Țării
Românești și Moldovei care, prin lupte grele, reușiseră să-și salveze
existența: „Adaugă aici ― îi scria umanistul papei ― expedițiile de atâtea ori
ineficace [ale turcilor] împotriva românilor, popor care este azi divizat în
două părți, dintre care niciuna, când a cunoscut cea mai mare înflorire, nu
trimitea la război mai mult de 16.000
de oșteni. Și, totuși, aceia dintre ei care se numesc Basserabi nu numai că au
rezistat timp foarte îndelungat cu forțe atât de mici împotriva întregii puteri
a turcilor, dar foarte adesea chiar i-au atacat, înainte de a-l pierde […] pe
acel mare comandant și principe al lor Vladislav Dracula, de care fiind lipsiți
este de mirare că nu au sucombat pe dată, cu totul. Mult timp după aceasta, au
ajuns, totuși, la supunere, astfel încât să-și păstreze toate legile lor,
împreună cu avuțiile și până aproape și libertatea. Iar moldovenii, deși au
pierdut pe țărmul Mării Negre orașele Moncastro și Licostomo […], își mențin și
păzesc și acum restul țării lor și au provocat adesea, în anii precedenți,
pierderi atât de mari turcului încât acesta a fost silit, în cele din urmă,
să-l numească aliat și prieten pe Ștefan, principele moldovenilor […], care a
cedat nu sub presiunea armelor, ci condiționat. O, iată marea putere atât de
temută de mulțimea spaniolilor, de armata francezilor, de virtutea italienilor,
de forțele germanilor, dar cu care s-au luptat mult timp primitivii epiroți,
s-au înfruntat adesea bulgarii cu forțe egale, au purtat război ani îndelungați
sârbii, aproape fără ostași și arme, cu care, în fine, bosniacii și rascii
izolați au luptat cu rezultate indecise în locuri variate, pe când românii,
după ce au respins armele și sforțările ei, s-au învoit prin tratate, nu ca
învinși, ci ca învingători”. Textul lui Callimachus ― coroborat cu alte știri
de epocă ― este o mărturie clară a faptului că rezistența antiotomană a
românilor era cunoscută și apreciată în cercurile „Republicii creștine”
europene. Umanistul italian îi așază pe români în fruntea popoarelor care s-au
opus Semilunii și explică în chip realist rezultatele acestei rezistențe: după
un lung șir de victorii, românii au acceptat suzeranitatea otomană pe bază de
negocieri concretizate în tratate bilaterale. Însuși conținutul acestor tratate
este evocat, în aspectele lor esențiale, pentru Țara Românească: menținerea
intactă a tuturor instituțiilor și legilor (omnes
leges), respectarea resurselor economice (simulcum rebus), și „aproape a libertății” sau a autonomiei
politice (et paene libertatem).
Excelent cunoscător al situației Europei Sud-Estice, autorul știe să
deosebească statutul Moldovei și Țării Românești ― care și-au conservat
existența statală și toate instituțiile lor creștine ― de situația monarhiilor
balcanice subjugate de puterea otomană, în ciuda rezistenței pe care i-au
opus-o. În consecință, între factorii care au împiedicat transformarea Țărilor
Române în pașalâcuri, trebuie să fie plasată și rezistența armată a locuitorilor.
După mai bine de două secole de la aceste consemnări ale italianului,
principele Dimitrie Cantemir invocă avantajele neobișnuite obținute de
„supușii” români din partea Porții, anume menținerea statelor lor, a puterii, a
hotarelor lor celor vechi, a instituțiilor lor laice, a bisericii. Beneficiind
de o asemenea poziție privilegiată, românii s-au apărat de toți inamicii care
i-au atacat: „Aceaste a noastre doaî țări, cu agiutoriul lui Dumnezeu, măcar că
supuse și ascultătoare sunt monarhii turcești, însă nici stăpânirea, nici
slobozeniia gios ș-au lăsat, ce după multe sângeroase și românești războaie cu
tătarii, cu căzacii, cu ungurii, cu leașii și mai apoi cu turcii și cu cei de o
fire cu dânșii, tătarii, niciodată piciorul din hotarăle sale afară nu ș-au
scos, ce înfipți și nezmulși au rămas. Besearicile, leage, giudecățile,
obiceaele nesmentite și nebetejite și le-au păzit”. În acest fel, drepturile
suverane au rămas domnilor tributari, chiar dacă alegerea acestor domni sta mai
mult în voia Porții; însă și aceasta s-a făcut ― spune Cantemir ― numai prin
voia românilor. Până și în continua vărsare de bani către Poartă, autorul vede
un titlu de glorie pentru poporul său: secătuirea averii neamului este un
perpetuu sacrificiu de aur, după cel de sânge; prin aurul și prin sângele
românilor s-a răscumpărat de la turci libertatea Europei. Este exprimat aici un
adevărat mesianism românesc, cu un veac înainte de afirmarea celui polonez.
Românii și, mai recent, România au avut de-a lungul secolelor de apărat
valori, idealuri, țări locale, poziții, resurse etc., vânate, dorite, furate,
confiscate de alții. Așa a fost mereu și așa au pățit toate popoarele și
națiunile. Lupta pentru existență dintre indivizi a avut un pandant și pentru
grupurile de toate felurile, aflate mereu în rivalitate. Se spune că ne-am
apărat patria, dar acest lucru s-a întâmplat, în mod conștient, mai mult în
vremurile moderne. În trecut, ne-am apărat mai ales „moșia” și „țara”. Moșia
trebuie luată aici în sens literal, adică moșia mică a fiecăruia, aceea de unde
venea „pâinea cea de toate zilele”, ogorul, pășunea, pădurea, iazul, moara.
Moșia venea din moși, era lăsată din tată în fiu și era lucru sfânt. La fel era
și țara, adică pământul (din latinescul terra,
noi avem și diminutivele „țarină” și „țărână”, care s-au păstrat mai aproape de
sensul genuin al latinului terra).
Când s-a diminuat mult pătura solidă a țărănimii libere și a boierimii
pământene, românii nu au mai prea avut ce să apere, fiindcă moșiile lor
(pământurile venite de la moși), țările lor mici, universurile lor de viață
fuseseră acaparate de alții. Zadarnic au chemat domnii oamenii la luptă, căci
nu a mai avut cine să răspundă, din moment ce ideal fără real nu există. Apoi,
de la finalul secolului al XVIII-lea mai ales, ne-am adunat din nou energiile
și ne-am recâștigat țara, moșia cea mare. Între 1848 și 1918, am format România
și am trăit împreună „Poemele luminii”
(Lucian Blaga). Al Doilea Război Mondial ne-a ferecat din nou, ne-a ciuntit
țara, ne-a afundat în „lumina Răsăritului” stalinist, adusă pe tancurile
sovietice, cu complicitatea Occidentului, prea puțin sensibil la „mizeria
micilor state din est” (István Bibó). O speranță a venit prin anii ’60,
înăbușită repede prin anii ’80 ai secolului trecut, sub dictatura ceaușistă.
După 1989, ni s-au revigorat speranțele, potolite repede de realitatea dură a
anilor din urmă, de criza pornită în 2008, de euroscepticism, de retrezirea
naționalismelor egoiste ale occidentalilor, de xenofobie, de disprețul față de
noi și de alții, de incapacitățile și stângăciile noastre, de dezorganizare și
de marasm.
Și așa ― prin corsi e ricorsi
(Giovanni Battista Vico) repetate ― am trecut prin lume stingheri și triști,
visând mereu la mai bine, uitând adesea că „mai binele” este inamicul
„binelui”. Foarte puțini știu și și mai puțini vor să știe cum a fost viața
noastră prin lume, ca să poată avea perspectiva necesară pentru rânduirea
prezentului și pregătirea viitorului. Trăirea clipei (Carpe diem!) pare cuvântul de ordine al majorității, dornice de
viață lejeră și iresponsabilă, clădită pe iluzii. Studiul ― fie și de suprafață
― al istoriei ne-ar putea arăta ușor cum am trăit, cum am viețuit, cum am
conviețuit și cum am supraviețuit. Secretul nu este însă al nostru, ci al
tuturor popoarelor mici și strânse sau strangulate între imperii și regate
orgolioase, este secretul lui Polichinelle: existența noastră a putut continua
datorită compromisurilor istețe și luptelor bine dozate sau, în limbaj
diplomatic, datorită alternării potrivite a concilierii cu rezistența. Cine crede că am răbdat des și mult jugul stăpânilor străini nu
știe sau nu vrea să știe istoria românilor. Am răbdat când nu am avut ce să
facem, așa cum au făcut și alții. Când ne-au cerut turcii prima oară tribut nu
am plătit nimic, sperând în îndreptarea lucrurilor în numele Crucii. Când
presiunile au crescut, am dat o sumă modică în chip de răscumpărare a păcii,
dar apoi nu am mai plătit și ne-am revoltat. Revolta nu putea dura la
nesfârșit, căci forțele otomane ne copleșeau, ne potopeau, ne jefuiau, ne
înfrângeau. Nu se mai puteau lucra ogoarele, riscau să nu se mai primenească
nici câmpurile și, fără arat, semănat, prășit și cules, nu ne mai puteam
câștiga pâinea noastră cea de toate zilele. Amenințați de spectrul întreruperii
ciclului vieții, boierii se duceau cu jalba la domn, cerându-i să oprească
lupta și să ceară pace, înainte de înfrângerea evidentă, plătind tributul și
punând oarecare condiții. Condițiile vizau conservarea autonomiei țării, a domniei
creștine și pământene, a instituțiilor statului, a bisericii, adică a tuturor
rânduielilor din veac. Turcul, de regulă, accepta, fiindcă era mai avantajat de
câștigarea pașnică a unor beneficii pe seama „ghiaurilor valahi”. După o vreme,
padișahul, vizirii, pașalele de la Dunăre, din raiale și din vilaietele vecine
se obrăzniceau, creșteau pretențiile, atacau mișelește, cereau tribut mărit
etc. Atunci, tot boierii (dacă nu era vreun domn cu personalitate și
inițiativă) îl capacitau pe voievod să pornească lupta și să nu se lase călcat
în picioare. De exemplu, puțină lume realizează că nepotul lui Ștefan cel Mare,
Ștefan al V-lea ― poreclit „Lăcustă” (1538-1540) și prezentat de unii cronicari grăbiți drept „păpușă
turcească” ― a pornit răscoala de eliberare a Tighinei (pierdute de Petru
Rareș, la finele primei sale domnii) în colaborare cu boierii Țării Moldovei,
gândind și acționând la unison. Și tot așa, cu revolte și cu păci, cu
răzvrătiri și cu acorduri inegale (ca de la stăpân la supus), ne-am construit
viața de grup. Erau vremuri de ticăloșire a țării, de lupte interne între
partidele boierești, dar nu într-atâta încât să fie sacrificată țara
intereselor personale ori străine. Și așa, alternând rezistența cu înțelegerea
(concilierea), românii au rezistat și au existat (uneori la limita
supraviețuirii), fără victorii zdrobitoare și memorabile, dar și fără trădări
capitale și umilințe iremediabile pentru țară.
De aceea, viziunile catastrofice, disprețul față de înaintași,
transformarea victoriilor în înfrângeri și augmentarea nenorocirilor noastre ―
făcute cu pasiune de unii după 1989 ― nu-și au reflectare în realitate.
Adevărul nostru este unul simplu și ușor de înțeles, chiar și dincolo de
izvoarele relevate și comentate mai sus: dacă înfrângerile ar fi copleșit
victoriile și dacă lașitățile și trădările ar fi fost mai multe decât bravurile
și loialitățile noastre, am fi dispărut demult de pe fața pământului ca popor
și ca stat, s-ar fi topit în ființa altor popoare și state. Faptul că suntem
dovedește că am depus un efort ca să fim, fiindcă ființarea unui neam ― dincolo
de Dumnezeu ― depinde de el însuși, de energiile sale, de voința sa colectivă.
Românii au trecut prin istorie și au trăit în istorie fiindcă și-au păstrat
statele lor proprii, iar în cadrul acestor state și-au ocrotit instituțiile
esențiale: domnia, adunările țării sau ale stărilor (ale grupurilor
privilegiate), sfatul domnesc, oastea, biserica, școala și altele. Între
acestea, armata și sistemul de apărare au avut un rol esențial, deopotrivă în
ocrotirea țării și în păstrarea conștiinței libertății naționale. Încrederea în
instituții este un element fundamental al existenței oricărui popor și mai ales
în coeziunea acelor popoare ajunse la stadiul superior de națiune.
Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu