Cea mai eclatantă mărturie a latinității noastre este limba română. Iar
despre ea, în ciuda unei răspândite prejudecăți, avem date destul de
consistente încă din timpurile cele vechi. Sunt mulți intelectuali care cad în
capcana neîncrederii și vorbesc despre „tăcerea de o mie de ani a izvoarelor”
în legătură cu românii. Mileniul acesta numit „întunecat” ar dura din secolul
al IV-lea până în secolul al XIII-lea sau de pe la 300 până la 1300. Mai întâi
că este vorba despre o exagerare făcută și de dragul simetriei și al rotunjimii
numerelor. Ce frumos sună „mileniul întunecat” sau „o mie de ani de tăcere a
izvoarelor”! De fapt, de pe la anii 900 încoace avem date constante despre
români, firește nu din surse românești, ci din mărturii străine, din
instituțiile, imperiile și regatele care aveau cancelarii și scriptorii. Cu
alte cuvinte, „mia de ani” se scurtează de la 300 până 900, adică devine cu
ceva mai mult decât jumătate de mileniu. Este drept că în acele șase secole (IV-IX)
nu sunt pomeniți românii, dar nici nu aveau cum să fie, dintr-un motiv foarte
simplu: românii nu existau atunci, fiindcă nu erau încă formați sau
desăvârșiți! În aceeași situație erau și francezii, și italienii, și
portughezii etc. Atunci se coagulau, se plămădeau, se nășteau cu toții. Noi le
zicem, prin convenție, locuitorilor din spațiul carpato-dunărean de-atunci
daco-romani, romanici, latinofoni, protoromâni etc., dar acești termeni sunt
invenții recente ale savanților aflați în căutare de preciziune acolo unde ea
nu există. Realitățile etnice de-atunci nu aveau încă un nume clar, deși „trebuiau
să poarte un nume”. De altfel, și popoarele sunt în veșnică transformare, deși,
tot prin convenție, le socotim în anumite intervale de timp, stabile.
În intervalul evocat mai sus, nici limba localnicilor nu avea un nume, dar
este uneori menționată. Astfel, grecul Priscus Panites ― ambasador bizantin la
curtea lui Attila în 448 ― vorbește în trei rânduri despre limba ausonilor. La început,
spune că la huni trăiau neamuri eterogene și că fiecare se mulțumea cu limba
lui barbară, fie că era a hunilor, a goților sau a ausonilor, aceasta din urmă
utilizată de cei amestecați cu romanii. Apoi, scriind despre un banchet de la
curtea lui Attila, solul bizantin zice că bufonul Zercon amesteca în graiul
ausonilor vorbe hunice și gotice. În fine, un demnitar „barbar” care vorbea
limba ausonilor i-ar fi destăinuit lui Priscus, în secret, ca să nu înțeleagă
alții (care vorbeau hună și gotică), de ce regele îl iubea mai mult pe fiul său
cel mic. Ausonii erau un trib antic care a populat cea mai mare parte a Italiei
înainte de fondarea Romei și care vorbeau o limbă latină veche. Ulterior, unii
autori bizantini adepți ai manierei de a arhaiza anumite denumiri i-au numit pe
latinofoni ― adică pe cei care vorbeau latina sau variante ale latinei ―
ausoni. Prin urmare, „cei amestecați cu romanii” vorbitori de limbă ausonică nu
pot fi, în spațiile dominate vremelnic de huni, decât daco-romanii. Tot Priscus,
în trecere prin Banat, spune că li se aducea de prin sate hrană, adică mei și
mied, numit în graiul localnicilor „medos”. De asemenea, Iordanes ―
scriitor got romanizat originar din Moesia ― scrie în latina locală din secolul
al VI-lea cu termeni mult transformați față de latina clasică. Este vorba de
latina așa cum evoluase ea în provincia în care se forma treptat și poporul
român. Același fenomen se întâlnește la Procopius din Caesarea (prima jumătate
a secolului al VI-lea) care dă, în „De aedificiis” denumiri de
localități cu semnificative modificări fonetice suferite de limba latină. Așa
cum remarcă George Popa-Lisseanu, Lutzulo (castel în ținutul Remesianei) este
forma articulată a lui Lutzul, provenit din Lucius.
Revenim și la faimoasa expresie Retorna/Torna, torna, fratre!,
amintită în cronicile lui Teophylactus Simocattes (sec. Al VII-lea) și
Theophanes (sec. Al VIII-lea), care înseamnă „Întoarce-te, întoarce-te, frate!”
sau, în limbaj românesc arhaic și regional, „Întoarnă-te/ Toarnă-te, toarnă-te,
frate!”. La un moment dat, armatele romane care se luptau cu avarii în anul 587
în regiunea Dunării de Jos au trăit un moment de dezorientare (undeva între Dunăre
și Balcani), deoarece unui animal de transport (poate catâr) i s-a sucit
sarcina în spate gata să cadă; atunci, un tovarăș i-a strigat stăpânului
animalului să se întoarcă și să îndrepte povara respectivă, folosind cuvintele
din graiul băștinașilor Torna, torna, fratre!. Stăpânul catârului nu
ar fi auzit vorba, dar oamenii din apropiere au auzit-o și s-au speriat,
crezând că trebuie să se întoarcă, adică să se retragă. S-a spus, pe bună
dreptate, că aceste trei cuvinte ar fi prima propoziție atestată în limba
latină târzie devenită chiar română arhaică sau protoromână. Forma fratre nu
este în latină, căci vocativul latin ar fi fost frater, dar este
aproape de vocativul românesc frate. Istoricul Konstantin Josef
Jireček a scris, în preajma anilor 1900, că torna nu este
decât o simplă comandă militară în latină și nu o mărturie de limbă veche
românească, iar Gustav Weigand a întărit această idee, spunând că în românește „a
turna” înseamnă „a vărsa”. Acest din urmă savant este cel mai ușor de
contrazis, fiindcă sensul „a întoarce” pentru „a turna” apare încă în primele
scrieri românești din secolul al XVI-lea: „Când turna-va Domnul prădare
Sionului” („Psaltirea Șcheiană”) sau „Până când te veri turna iar pe
pământ de în care ești luat” („Cartea Facerii”), după cum arată același
George Popa-Lisseanu. De altminteri, „Atlasul lingvistic român pe regiuni”
consemnează în mai multe locuri, deopotrivă la nord și la sud de Dunăre
înțelesul „a întoarce” pentru „a turna” sau „a înturna”. Cât privește valoarea
de comandă militară pentru torna, aceasta nu este atestată
nicăieri, ci doar presupusă, pe de o parte, iar pe de alta, un om tocmit pentru
transport în armată (căci nu este vorba despre soldați propriu-ziși) nu se
adresează unui camarad provenit tot din populația locală printr-o comandă
militară, când vrea să-i spună să se întoarcă fiindcă povara animalului său stă
să cadă. În consecință, întâmplarea relatată nu adeverește ipoteza comenzii
militare, ci ideea că este vorba despre o propoziție în limba tracilor
romanizați din zonă. Autoritatea lui Alexandru Philippide a statornicit până la
urmă interpretarea corectă, marele lingvist fiind convins că torna/retorna și fratre sunt
termeni românești timpurii, dintr-o etapă a evoluției latinei spre limba
noastră română.
Se adeverește faptul că limba română este cel mai evident izvor al istoriei
românilor, al vechimii lor, mărturie vie a evoluției noastre milenare în aceste
locuri „de ispititor belșug și de trecere a oștilor”.
Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele
Academiei Române
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu