Popoarele s-au transformat mereu şi s-au topit unele în altele, lăsând în
urmă doar anumite constante, pe care istoricii le recunosc şi le evidenţiază.
În studenţie, aveam de citit la bibliografia obligatorie din anul I o carte
intitulată „Istoria începe la Sumer”, de Samuel Noah Kramer, în care se
demonstra cum au pornit din Mesopotamia (regiunea dintre Tigru şi Eufrat) cele
mai semnificative inovaţii care au schimbat viaţa oamenilor, cu mii de ani
înainte de Hristos. Între timp, prin acea regiune s-au perindat multe
comunităţi şi popoare, iar în Mesopotamia, numită acum Irak, trăiesc astăzi
islamici, fără nicio legătură cu sumerienii. La fel, în Egiptul antic s-au pus
bazele unei trainice civilizaţii, care a construit Sfinxul şi piramidele, dar
azi, în ţara cu nume omonim, sălăşluieşte o ramură a arabilor. În secolul al
VI-lea d. Hr., tribul germanic al longobarzilor a cucerit nordul Italiei (regiunea
dintre Alpi şi Pad) şi şi-a stabilit reşedinţa la Pavia. De atunci a trecut
aproape un mileniu şi jumătate, iar din longobarzi nu a mai rămas decât
denumirea de Lombardia (odinioară Longobardia) şi provincia omonimă, locuită de
italieni, nu de germanici. Pe teritoriul de azi al României, au trăit cândva
grupuri mai mari ori mai mici de goţi, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari,
pecenegi, cumani etc., care au fondat chiar vremelnice alcătuiri politice,
consemnate în chip pretenţios drept imperii. Unde sunt toate aceste populaţii
şi popoare? Nu au putut dispărea în neant, ci s-au mutat ori s-au transformat,
s-au amestecat cu altele.
La fel s-a întâmplat şi cu Roma, când şi-a extins fruntariile în Italia şi
apoi tot mai departe de obârşie, pe trei continente. În Italia, sunt consemnaţi
după 753 î. Hr. (fondarea Romei), etrusci, gali, greci, sabini, samniţi, peste
Alpi, pe locul actualei Franţe, apar gali, în Peninsula Iberică sunt celtiberi,
în nordul Africii triburi berbere etc. Odată cu extinderea Romei în aceste
regiuni, s-au impus peste tot şi modele de viaţă romane, instituţii noi,
credinţe, veşminte, mâncăruri, mode şi, mai ales, limba latină. Cuceritorii din
toate timpurile au venit cu propriile cutume, cu propriul fel de viaţă, cu
valorile consacrate. Astfel, s-a ajuns la romanizare, adică la un proces
istoric îndelungat prin care populaţiile cucerite de romani au început să se
poarte, să se manifeste ca romanii, să-i imite pe romani, să le copieze felul
de viaţă. Istoricii vorbesc, de regulă, despre două tipuri de romanizare, una
superficială şi vizibilă, iar alta profundă şi mai discretă, mai greu de
observat la prima vedere. Romanizarea ca fenomen (aparenţă) se referă mai ales
la viaţa materială, la obiecte, la veşminte, la case etc. Romanii, după secole
de acumulări, trăiau bine, în case arătoase, cu atrium şi peristil, cu
dormitoare (cubicula), foloseau ceramică de calitate, uneori în relief (terra
sigillata), veşminte bine croite, farduri, oglinzi etc. Viaţa lor economică
era foarte bine organizată, iar în cadrul ei schimburile erau ca un sistem
vascular, care asigura circulaţia sevei vitale. Cea mai mare parte a elitelor
popoarelor menţionate mai sus privea cu admiraţie spre Roma, spre facilităţile
sale, spre nivelul de trai ridicat, spre luxul exhibat chiar şi de clasa de
mijloc. Astfel, între primele lucruri pe care le făceau „barbarii” avuţi se
situau procurarea de obiecte romane, imitarea stilului de viaţă roman,
adoptarea facilităţilor traiului roman, de la confortul casnic la canalizare şi
de la moda vestimentară la mâncăruri şi băuturi. Acest fel de romanizare
pătrundea în sânul anumitor populaţii chiar înainte de cucerirea propriu-zisă,
prin influenţă, prin comerţ, prin contactele cotidiene.
Cealaltă romanizare este însă mult mai greu de realizat şi chiar de
explicat. Este vorba despre romanizarea profundă, cea de tip spiritual, prin
care se schimbă felul de a comunica şi de a percepe lumea, de a crede, de a
vorbi şi de a gândi. Cu adevărat romanizat nu este acela care îşi face casa ca
romanii, care se îmbracă precum romanii sau care mănâncă delicatese romane la
mese. Înainte de 1989, românii erau muţi de admiraţie în faţa stilului de viaţă
american, a caselor şi maşinilor de peste Ocean, a puterii de cumpărare a
dolarului american etc., iar unii dintre aceşti români chiar aveau resurse ca
să poarte jeanşi Levi Strauss, să vadă filme americane, să fumeze ţigări Kent
şi să aibă dolari, dar nu deveneau deloc americani, adică nu se americanizau în
profunzime. Este drept că SUA nu au cucerit România, ca să poată impune modul
de viaţă american printre români. Romanii, după cucerirea şi organizarea unor
teritorii transformate în provincii romane, au reuşit acest tulburător fapt,
anume să-i facă, în timp, pe locuitorii acelor provincii să devină romani, să
aibă credinţele religioase ale romanilor şi să vorbească limba romanilor, limba
latină. Se spune că un mare specialist în istorie romană, întrebat odată cum de
s-a putut întâmpla această imensă transformare a unor întregi popoare şi
populaţii, ar fi răspuns: „Romanii au fost mari cuceritori, dar şi mai mari
decât cuceritori au fost organizatori şi şi mai mari decât organizatori au fost
legislatori”. Astfel, romanii au cucerit, dar mai presus de aceasta au
organizat şi mai presus de aceasta au legiferat, adică au introdus reguli de
conduită, de menţinere a ordinii, de vieţuire în comunitate. Și nu numai atât:
au ştiut şi cum să facă respectate acele reguli. Astfel, prin procesul de
romanizare, aproape peste tot unde s-au implantat acvilele Romei, s-au creat
popoare romanice. Și, totuşi, concluzia aceasta este mult prea generală şi nivelatoare,
fiindcă romanii au cucerit şi Grecia, şi Britannia, şi Egiptul, şi Pannonia etc., fără ca în aceste locuri
să existe astăzi popoare romanice. În unele locuri au fost cândva astfel de
popoare, în altele, în ciuda stăpânirii romane chiar îndelungate, nu s-au
format deloc astfel de popoare.
Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu