Am fost întrebat, relativ recent, de ce fac pledoarii pentru latinitate,
când omenirea este marcată de alte tipuri de civilizație și când, în curând,
civilizația chineză va cuceri întreaga lume. I-am răspuns interlocutorului meu
că, atât timp cât la Facultățile de Drept de pe toate continentele se mai
studiază dreptul roman (și nu dreptul chinez!), nimic nu este pierdut. Voiam să
spun că nu putem abdica de la valorile propriei civilizații de dragul unor
coordonate („trenduri”) care pot fi îndepărtate, nepotrivite sau înșelătoare.
Latinitatea este un concept aproape uitat astăzi, mai ales de când limba
latină a ajuns o rara avis, chiar și la „casele mari”, adică în medii care se
pretind intelectuale, cultivate, deschise moștenirii spirituale. Nu se mai știe
nici ce sunt popoarele romanice, nici limbile neolatine și nici chiar de unde
vine numele de America Latină. În România contemporană, latinitatea și
romanitatea sunt concepte și realități aproape complet ignorate de unii sau
considerate demne de rușine de alții. În acest sens, evoc un episod din anii
mei de liceu de la Brașov ― este vorba de prima parte a deceniului 1971-1980,
când se înregistra o mare deschidere spre valorile culturale autentice,
naționale și universale ― un episod în care profesorul nostru de latină (un
mare intelectual, traducător din Ovidiu, Catul, Terențiu, Marțial) ne vorbea
despre statul roman și despre faza sa finală, anume Imperiul Roman. Nu era o
lecție, de fapt, ci un elogiu adus latinității și valorilor sale. În acest
context, profesorul Spiru Hoidas ― căci despre el este vorba ― și-a amintit de
perioada „obsedantului deceniu” (1948-1960), când un comisar cultural sovietic
le-a cerut profesorilor de română și de latină români să nu mai vorbească de
romanizare și de Imperiul Roman, pe de o parte, fiindcă românii erau un popor
slav și datorau asta „marelui vecin de la Răsărit”, iar, pe de alta, pentru că „învățătura
marxist-leninistă și stalinistă” nu permitea proslăvirea „imperialiștilor”; în
mintea acelui politruc, romanii, creatori de imperiu, ce puteau fi altceva
decât „imperialiști”!? Ar fi
de râs dacă nu ar fi tragic! Azi am ajuns, în alte împrejurări și în anumite
cazuri, tot acolo, la concepția acelor comisari-cenzori care huleau
latinitatea.
Ce este latinitatea si cum s-a născut ea? Nu este ușor de răspuns, pe
înțeles cât mai larg, la o asemenea întrebare, dar un dascăl poate și trebuie
s-o facă. Latinii au fost un obscur trib dintr-o câmpie mică, uscată și
mlăștinoasă în același timp, din centrul cizmei italice, au fost un grup de
oameni energici și răzbătători care au fondat, după tradiție la 753 î. Hr.,
cetatea mirifică numită Roma. De la acești latini și de la Roma au ajuns până
la noi, după aproape trei milenii, numele de latinitate și, respectiv,
romanitate, cu toate realitățile adiacente lor. Legenda ― transpusă în scris de
Titus Livius ― spune că erau atunci doi frați gemeni, Romulus și Remus, fiii
zeului Marte și ai unei preotese, crescuți de o lupoaică (devenită apoi simbol
ca Lupa Capitolina), dintre care primul a avut inițiativa fondării orașului
care avea să-i poarte numele. Remus s-a opus, a avut loc o luptă, din care
Romulus a ieșit biruitor și și-a ucis fratele. Așa s-ar fi fondat Roma Quadrata
(Roma Pătrată), în urma brazdei trase de Romulus. Apoi, treptat, s-au desecat
mlaștinile, s-au făcut canalizarea, îndiguirile, zidul, clădirile, s-au
organizat armata, religia, justiția, instituțiile politice etc. După tradiție,
în prima etapă de existență a satului roman (de organizare a sa), au fost șapte
regi vreme de circa 250 de ani (753-509 î. Hr.), cel dintâi fiind chiar
Romulus. Apoi, nemulțumiți de ultimii regi (de origine etruscă), romanii,
conduși de Brutus, au organizat o lovitură de stat la 509 î. Hr., instaurând
republica, în frunte cu câte doi consuli aleși pentru mandate unice, de un an
fiecare. Fondarea republicii romane a fost dificilă, întrucât cei doi fii ai
lui Brutus, implicați într-un complot de restaurare a vechiului regim, sunt
condamnați de propriul tată și executați. Întrebat cum a putut să-și sacrifice
propriii fii, Brutus, îndurerat, ar fi răspuns: Dura lex, sed lex! („Legea este dură, dar este lege!”). Republica a
durat circa cinci secole (509-27 î. Hr.) și a însemnat apogeul statului roman.
Spre finalul republicii, a trăit marele om de stat Iulius Caesar, ucis în
senat, în anul 44 î. Hr.,
pe motiv că ar fi vrut să refacă monarhia, ca rege sau împărat. Se spune că
Iulius Caesar l-ar fi văzut între cei care și-au înfipt pumnalele în el, în
ultimele clipe de viață, și pe Brutus, fiul lui (nelegitim sau adoptat), și că
atunci ar fi rostit ultimele sale cuvinte: Et tu, mi fili, Brute! („Și tu, fiul
meu, Brutus!”). La scurt timp, s-a instaurat imperiul, care a mai durat circa o
jumătate de mileniu (27 î. Hr.-476 d. Hr.).
Roma s-a fondat pe râul Tibru, fiind plasată pe șapte coline. Numele lor
aproape s-au uitat, de aceea, este bine să fie reamintite: Capitoliul, pe malul
estic al Tibrului, unde au fost o primă cetățuie, Câmpul lui Marte, Forul
Roman, precum și templele închinate marilor zei; Palatinul, colina centrală, cu
locul unde lupoaica i-ar fi găsit pe cei doi gemeni, cu palatele înalților
demnitari și apoi ale împăraților, cu Circus Maximus și cu faimosul Colosseum;
Aventinul, cea mai sudică dintre coline, unde se întrunea cenaclul poeților;
Vaticanul, unde a fost înmormântat Sfântul Petru și unde s-a stabilit, în era
creștină, reședința episcopului Romei (a papei); Viminalul, cea mai mică dintre
coline, cu băile lui Dioclețian; Qurirnalul, cuibul triburilor sabine și locul
faimoasei grădini a lui Sallustius; Esquilinul, vechiul cimitir al săracilor
Romei, loc de supliciu al răufăcătorilor, unde s-au construit apoi succesiv
grădinile lui Mecena, Domus Aurea a lui Nero și Băile lui Traian. Se mai
pomenește și dealul Caelius, care ar fi a opta colină, traversată de Via
Claudia, zonă rezidențială și exclusivistă a bogaților Romei de odinioară.
Strămoșii noștri din Transilvania, sub influența Școlii Ardelene, învățau la
școlile românești susținute de biserică (nu de stat) istoria românilor cu începere
„de la fondarea Romei”, de la Romulus și Remus și de la colinele Cetății
Eterne.
Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu