Există în istoria popoarelor victorii pe câmpurile de război care nu
valorează nimic, dar există și cedări nepermise în timpuri de pace care
reprezintă prețul a zeci de înfrângeri militare. Poporul român, umilit și
disprețuit adesea de-a lungul istoriei, și-a dobândit cu greu demnitatea din
vremurile moderne, construindu-și, de la 1848–1849 până la 1918, o țară numită
Țara Românească sau România, cu un loc recunoscut între țările lumii.
Sărbătoarea națională a acestei țări ― „binecuvântate între toate de Domnul pre
pământ” (după cum scria Nicolae Bălcescu) ― este ziua de 1
Decembrie, ora noastră astrală, cum ar fi spus Ștefan Zweig. Această zi dragă
nouă, Ziua Națională a României, a fost ignorată în 2016 de către diplomații
maghiari, care au primit ordin de la Budapesta să nu participe la ceremoniile
firești din cercurile oficiale, pe motiv că evenimentul „îi jignește”, că
„maghiarii nu au ce să sărbătorească la 1 decembrie”, când „Transilvania a fost
ruptă din trupul țării-mamă, Ungaria”. În ciuda acestui fapt, fără precedent în
analele diplomației între țări aliate, diplomații români au primit cuvânt de
ordine să participe peste tot la celebrările organizate de misiunile Ungariei
oriunde în lume. A fost gestul civilizat al unei țări europene către o altă
țară europeană, vecină și aliată. Acesta s-a petrecut cu un mare sacrificiu de
mândrie națională românească, fiindcă la 15 martie 1848, la Bratislava (numită
pe atunci, oficial, Pozsony, capitala legislativă a Ungariei multinaționale,
parte a Imperiului Habsburgic), revoluționarii unguri, care visau
reconstituirea „Ungariei Istorice”, a Coroanei Sfântului Ștefan, au decis
„unirea Transilvaniei cu Ungaria”. Cu alte cuvinte, cea mai avansată parte a
elitei ungare de atunci, fără să țină seama de voința majorității românești, reprezentând
două treimi din populația Transilvaniei, a desființat printr-o trăsătură de
condei individualitatea istorică a provinciei în cauză și i-a readus pe români
la situația de supuși ai stăpânilor unguri. Acest fapt s-a petrecut sub lozinca
libertății, egalității și fraternității, adică a „primăverii popoarelor”, când
toate națiunile aveau dreptul la un statut de existență de sine stătătoare. Iar
această elită „avansată” nu înțelegea de ce românii, slovacii sau croații se
arătau recalcitranți față de marile „binefaceri” care li se pregăteau. Atunci,
Avram Iancu, craiul românilor, cu susținătorii lui i-au ridicat pe români la
luptă pentru apărarea existenței lor. La scurtă vreme, Simion Bărnuțiu a rostit
în Catedrala Blajului memorabilele cuvinte: „Împăratul ne-a înșelat, patria
(statul habsburgic) ne-a ferecat și ne-am trezit că numai credința în noi
înșine și în neamul românesc ne poate mântui”.
Oare să fi uitat politicienii români toată această zbatere istorică
salvatoare, care ne-a condus spre deciziile fundamentale de la 1918? Oare să nu
mai existe deloc credință în națiunea română? Oare să fi ajuns noi, românii și
țara noastră, o marfă la masa de negocieri murdare a politicienilor? Noi
respectăm ziua de 15 martie, deși ne jignește sentimentele și demnitatea
națională. De aceea, credem că autoritățile române, înainte de a recunoaște în
România vreun alt privilegiu pentru concetățenii noștri, trebuie să se asigure
de garantarea de către Ungaria și de către minoritatea ungară din România a
respectării Zilei Naționale a României, de recunoașterea oficială a meritului
armatei române care, în 1919, a salvat Europa Centrală de „Republica Sovietică
Ungaria” (mai corect, de pecinginea comunistă), de crearea condițiilor de
conservare a identității naționale a românilor din Ungaria. Ar fi bine ca
politicienii de la București să nu se joace cu demnitatea și cu onoarea
milioanelor de români, fiindcă s-ar putea să vină curând un moment când
„mămăliga va exploda” din nou.
Academician Ioan Aurel-Pop, Președintele
Academiei Române
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu