La 8 ianuarie 2018, președinta Coaliției pentru educație trăgea iarăși,
prin mijloacele de difuzare în masă, un semnal de alarmă: „40% din generațiile
viitoare, din cei care vin din urmă și trebuie să susțină România din punct de
vedere economic, social, cultural și politic, sunt analfabeți social și
funcțional, adică vor fi un balast în viitor și nu un activ, ca acum, pentru
piața muncii, pentru afaceri, pentru economie, pentru România. Ce
înseamnă analfabet social și funcțional? Nu pot înțelege, nu pot exprima, nu
pot explica ceea ce citesc, nu pot face mai mult decât operațiuni simple,
mecanice, fizice.” Oare este posibil ca România contemporană să se afle tocmai
într-o astfel de situație? Și dacă este așa sau aproape așa, cum se va fi ajuns
aici? În ce raport se află acest „analfabetism social și funcțional” cu ceea ce
numim îndeobște cultură?
S-au dat, de-a lungul timpului, numeroase definiții ale culturii, fără să
se cadă de acord asupra uneia general acceptate. Sub aspect etimologic,
cuvântul cultură este latinesc.
Verbul latin colo, -ere, colui,
cultum are accepțiuni destul de
variate: a cultiva (pământul), a locui, a împodobi, a îngriji, a ocroti, a
îndrăgi, a-i cinsti pe zei, etc. Cultura spirituală
(intelectuală) de grup, însă, este un concept mai bine circumscris și acesta se
referă, cred, la ansamblul manifestărilor spirituale ale unei comunități,
concretizate în creații și realizate, de regulă, în instituții. Cultura aceasta
spirituală s-a făurit de-a lungul istoriei și se făurește și acum, sub ochii
noștri. Ea este, prin urmare, o moștenire, transmisă deopotrivă prin memoria
individuală și prin memoria colectivă, dezvoltată mereu. Nimeni nu poate
elabora o creație spirituală ― oricât talent ar avea ― dacă nu este depozitarul
acestei moșteniri, dacă nu a asimilat valorile culturale anterioare, dacă nu
are o anumită forma mentis alcătuită
prin educație, transmisă dinspre trecut. Dar nu este menirea mea aici să
vorbesc despre cultura individuală, ci despre cultura acelei comunități umane
care se cheamă națiune și, în primul rând, despre cultura națională românească.
Această cultură a românilor ca națiune nu are niciun înțeles fără componenta sa
istorică, iar lipsirea ei de dimensiune istorică este un act iresponsabil.
De regulă, azi există o reticență bine întreținută față de trecut (și,
implicit, față de istorie), repudiat prin mijlocirea a cel puțin două
motivații:
- Trecutul este mort și, prin urmare, el nu prezintă nicio importanță în „competiția” sa cu prezentul și, mai ales, cu viitorul; oamenii și grupurile de oameni trebuie să se ocupe, așadar, de ceea ce este și de ceea ce va fi.
- Trecutul este incognoscibil, fiind definitiv îngropat în uitare. Trecutul nu poate fi reconstituit în funcție de criteriul adevărului, fiindcă adevărul nu există. Trăim în epoca post-adevărului și suntem, astfel, liberi să ne construim/inventăm fiecare propriile „adevăruri”, în funcție de nevoi, sensibilități, gusturi, interese, comenzi sociale, pregătire, etc.
Repudierea componentei istorice din societățile contemporane, inclusiv din
România, este vizibilă în toate domeniile, dar ceea ce ne interesează aici este
consecința acestui fenomen asupra culturii.
Primele noțiuni de cultură națională se dobândesc în anii fragezi de viață,
în familie și se sistematizează și desăvârșesc apoi în școală, prin educația
organizată. Una dintre cele mai importante instituții de cultură este școala și
orice capitol important de istoria culturii unui popor începe cu învățământul.
Toate disciplinele școlare contribuie la formarea culturii individuale și a
conceptului de cultură în general, în
mințile tinere. Creațiile care ne-au precedat au fost clasificate ― cel puțin
de la Renaștere încoace ― în filosofice, istorice (istoriografice), teologice
(religioase), beletristice, juridice, științifice, artistice, medicale, etc. Iar de atunci încoace aceste forme de creație s-au tot diversificat
și perfecționat. În lumea contemporană, creația din domeniile științelor
exacte, ale naturii și tehnice este considerată, de către mulți exegeți, drept
cea mai importantă parte a culturii. În timpurile revolute nu a fost însă așa,
de aceea moștenirea culturală a omenirii și a națiunii se transmite, în primul
rând, în școală, prin discipline ca limba și literatura română, limbi și
literaturi străine, istorie, limba și literatura latină, filosofie, religie,
geografie, etc. Niciuna dintre aceste
discipline nu se poate studia și înțelege în afara componentei sale istorice.
Spre exemplu, între primele noțiuni care trebuie însușite la
literatura română se află succesiunea și definirea curentelor
cultural-literare, iar faptul este verificat cel puțin din secolul al XVIII-lea
încoace, secol în care elitele credeau că prin cultură se poate ajunge la
libertate. Am văzut relativ recent că, în programele școlare, aproape orice
referință istorică din studiul literaturii este eliminată, iar creațiile sunt
abordate pe teme mari, generoase, dar neadecvate înțelegerii elevilor. Astfel,
la tema iubirii, se exemplifică prin Iliada,
Dante, Eminescu, Shakespeare, Mircea Cărtărescu, Mircea Eliade și Camil
Petrescu, la romanul social prin „Ciocoii
vechi și noi” și prin „Răscoala”,
la literatura religioasă prin Dosoftei și Arghezi, la literatura istorică prin
Grigore Ureche, Walter Scott, Costache Negruzzi și Maurice Druon etc. Firește, nimeni
nu mai citește operele literare respective în întregime, ci profesorii și
elevii se mulțumesc cu „povestiri” despre aceste opere, cu pastișe, cu
reproducerea unor comentarii ale altora și, rar, cu fragmente din lucrările în
cauză. De aceea, asistând la ore în școli, mi-a fost dat să aud în anii din
urmă întrebări și remarci de genul: „De
ce scrie Nicolae Filimon așa de naiv în comparație cu Mircea Eliade?”, „De ce
să-l mai studiem pe Dimitrie Cantemir din moment ce Nicolae Iorga a scris mai
bine despre aceleași teme?”, „Ce rost mai are azi Alecsandri, care este clar
inferior lui Nichita Stănescu?”,
etc. Disciplina numită „Istorie” ―
atât cât mai există ea în școală, la dimensiunea unei ore pe săptămână ―
abordează tot „teme mari”, reluate la nivel superior (după cum ni se spune) în
fiecare clasă următoare. De exemplu, se compară revoluțiile din epoca modernă
și contemporană, de la Revoluția Engleză din secolul al XVII-lea până la
Revoluția Română de la 1989. La fel se întâmplă cu războaiele sau conflictele
armate, de la Războiul Troian până la Războiul celor Două Roze (într-o primă
etapă) sau de la Războaiele Napoleoniene la Al Doilea Război Mondial (în altă
etapă). Astfel, unii elevi pot învăța câte ceva despre Napoleon Bonaparte
înainte de a ști date despre Marea Revoluție Franceză, care l-a produs pe
Napoleon. În urma unei lecții de acest fel ― de altfel, judicios predate de
profesor ― privind organizarea conflictelor din Antichitate până azi (adică de
la catapultă până la metodele digitale de luptă) am auzit o întrebare
stupefiantă: „Oare Iulius Caesar era un
om deștept, din moment ce nu-și stabilea strategia de luptă la calculator și
din moment ce nu comunica prin e-mail?”. Despre Evul Mediu „întunecat” ce
să mai spun? Mințile tinere se dezorientează complet când află că
universitățile sunt o „invenție” tocmai a „barbariei medievale” sau când văd
că, în scriptoriile mănăstirilor, călugării truditori au copiat manuscrisele
întregii înțelepciuni antice și le-au păstrat ca pe odoare de preț pentru viitorime.
Cum s-a putut ajunge la asemenea aberații educaționale? Evident, prin
eliminarea dimensiunii istorice din studiul moștenirii culturale a umanității
și a națiunii. Elevii nu mai știu și nu mai trebuie să știe ce a fost
clasicismul greco-latin, care a precedat literatura cavalerească a Evului
Mediu, nici ce este umanismul sau raționalismul, nici cărui secol îi aparține
romantismul și nici cum s-a manifestat iluminismul. Am făcut experimentul
neinspirat de a-i pune pe studenții mei din anul I să așeze în ordine
cronologică câteva curente cultural-literare, anume iluminism, romantism,
simbolism (plasate de mine aleatoriu), spunându-le că s-au manifestat în trei
secole succesive. Marea majoritate au fost complet neștiutori, iar unii mi-au
spus că nici nu-și obosesc mintea, fiindcă pot să caute pe telefon dacă au
nevoie. Alții, mai versați în formele de comunicare actuale, au pretins că
împărțirea aceasta vetustă pe curente culturale, literare, de idei este o
convenție umană și că lumea trebuie studiată și cunoscută global, pieptiș, fără
bariere și fără domenii. I-am întrebat atunci despre universalismul titanilor
Renașterii sau despre enciclopedismul din Secolul Luminilor și mi-au cerut voie
să caute pe „Google”. În aceste condiții, cum să mai îndrăznești să întrebi ceva despre lipsa
de informații din manuale privind umanismul românesc, cronicarii, Dosoftei,
Varlaam, Ienăchiță Văcărescu și Sadoveanu, Coșbuc și Goga și chiar Topârceanu
și Minulescu? Ți se sugerează ori ți se spune clar ― după punerea unor asemenea
întrebări ― că ești depășit de vreme, bătrân, nostalgic sau, mai rău,
naționalist și xenofob. Prin astfel de concepții ale noilor „propagandiști”,
tinerii ajung la un nivel minim de cunoștințe de cultură generală și de cultură
națională, nivel care nu-i ajută deloc să se orienteze în lumea contemporană.
De aceea, se duc, de exemplu, la Roma și te cred dacă le spui că Michelangelo a
făcut Capela Sixtină la 1300, animat de concepții iluministe! Astfel, prin
eliminarea componentei spirituale a educației, ne trezim cu promoții animate
doar de aspectul material, de câștigul bănesc, de competiția după cât mai multe
averi. Campaniile de denigrare a educației (școlii) și a instituției
bisericești conduc în aceeași direcție de repudiere a valorilor culturale.
Să ne înțelegem bine: toate acestea nu înseamnă deloc că acești tineri au
un nivel scăzut de inteligență sau că sunt mai puțin capabili decât alte
generații, din trecut; dimpotrivă, sunt convins că au abilități mult mai bune
și potențial mult mai ridicat decât odinioară. Numai că, fiind unilateral și
nepotrivit educați, după precepte așa-zis moderne, dar falimentare, ajung
victime sigure ale celor care dirijează actualmente comunicarea. Principiul
conform căruia elevii nu trebuie să memoreze totul, adică să-și însușească
mecanic ceea ce-i învață alții, este unul corect, în esență. Dar de aici și
până la a nu memora nimic sau aproape nimic este o mare deosebire! Există
educatori care cred (și aplică în practică această convingere) că dacă elevii
învață azi cum să lucreze la computer, dacă știu (eventual) cum se deschidă o
afacere, cum să mănânce sănătos, cum să-și dezvolte anumite grupuri de mușchi
sau cum să practice metodele contraceptive, atunci ei nu mai trebuie sau nu mai
pot să știe și conjugarea verbelor neregulate, să învețe versuri, să înțeleagă
pictura murală a Voronețului, să explice noțiunile de „horă” și de „doină” sau
să știe „pe de rost” unde se află Pietrosul Călimanilor. Este aceasta,
probabil, o gândire de tip digital: memoria tinerilor, ca și memoria
calculatorului, este limitată (că doar nimic nu este infinit pe lumea asta
pământească!) și atunci de ce să le-o ocupăm cu „vechituri”, cu aspecte
„revolute”, cu „balast” și să-i lăsăm neadaptați la epoca Facebook-ului, a
Instagram-ului sau a WhatsApp-ului? Toate bune și frumoase, dacă
ar fi așa, dar nu este, fiindcă mintea omului nu funcționează pe principii
digitale, mintea omenească nu este un computer. Capacitatea noastră de memorare
este, practic, nelimitată, iar nefolosirea acestei capacități devine, în anii
din urmă, un pericol social. Nedotarea creierului uman cu noțiuni de cultură
istorică precum cele menționate mai sus îl transformă pe om într-un ogor fertil
necultivat. Încă din vechime, câmpurile cultivate intens cu anumite plante erau
lăsate după un timp să „se odihnească”, erau lăsate „în pârloagă” sau „în
moină”, dar numai cu un scop: ca să poată produce apoi mai mult și mai bine
ulterior! Dacă însă noi, în perioada celor 12 ani de studii elementare și
secundare, îi lăsăm pe elevi să „se odihnească” și nu le inoculăm deloc sau
aproape deloc cultură (experiența culturală a națiunii și a omenirii,
moștenirea generațiilor care ne-au precedat) îi lăsăm complet de izbeliște, îi
lăsăm pradă celor mai dureroase și periculoase experiențe și experimente.
Mulți spun că nu știu, fiindcă au uitat. Este cel mai adesea fals: ca să
uiți, trebuie mai întâi să ai din ce uita. Se spune că ― în chip paradoxal ―
cultura generală este ceea ce-ți rămâne în memorie după ce ai uitat
ceea ce ai învățat în școală!
Azi nu sunt ignorate doar domenii de cunoaștere precum istoria, istoria
literară și culturală, istoria dreptului sau etnografia ori geografia, ci și
istoria matematicii, fizicii sau chimiei, istoria medicinei, istoria tehnicii.
Vă rog să întrebați un tânăr care sunt mecanismele simple din fizică, sau când
a trăit Newton, sau ce este un postulat, sau când a fost inventat motorul cu
ardere internă, sau cum, când și de ce s-a ajuns la vaccinuri. Tinerii nu știu
din capul lor dacă pelagra, scorbutul sau poliomielita sunt boli ori nume de
ciuperci exotice (nici cum au fost salvate în lume, în ultimele două secole, să
zicem, prin vaccinare, sute de milioane de oameni). Nu știu ce/cine este „Făt-Frumos din lacrimă”, nu mai știu ce
să creadă despre Mihai Viteazul, despre Bălcescu și Kogălniceanu, dar știu
sigur de Pokemoni, de Harry Potter, de Războiul Stelelor, de Stăpânul Inelelor
ori de felurite droguri. Nu este rău deloc, evident, că știu aceste lucruri
despre lumea care-i înconjoară, dar este greșit să fie privați programatic din
zestrea lor mentală de moștenirea culturală a omenirii. Necultivarea memoriei ―
individuale și colective ― este rețeta sigură pentru limitarea inteligenței
oamenilor. Un om neinformat crede mult mai ușor o știre din mass-media, iar
astăzi se manifestă, în peisajul cotidian, adevărați specialiști în „știri
false” (fake news), adică în
dezinformare. Cum să poți distinge între adevăr și minciună, dacă nu ai
înmagazinate în mintea ta cunoștințele de bază despre lumea aceasta, ca să poți
compara? Ca să compari ce afli cu ce știi, este nevoie să știi! Prin urmare,
nealimentarea memoriei umane cu date culturale pregătește ademenirea ușoară a
publicului spre direcții dorite de comunicatorii interesați. Nu digitalizarea
este cauza acestei orientări contemporane ― despre care am mai scris și am fost
rău înțeles de unii ― ci plonjarea în epoca „Facebook” fără pregătirea necesară, iar pregătirea înseamnă cultură, înseamnă
cunoștințe despre societate, despre experiența de viață a poporului tău și a
omenirii.
Este o mare eroare să credem și să-i convingem și pe tineri că trecutul
este mort. Trecutul este viața noastră în care se concentrează toată viața
celor care ne-au precedat. În noi se sintetizează tot prezentul oamenilor care
au trăit în trecut. Să ne reamintim unul dintre cele mai renumite citate ale
lui Faulkner: „Trecutul nu este mort. Nici măcar nu este trecut”. Prin urmare,
dacă ne propunem să ignorăm trecutul, ne decidem să ignorăm sau să punem între
paranteze viața însăși.
Este drept că noi, oamenii, nu stăpânim adevărul absolut, dar de aici și
până la campania de discreditare a adevărului nostru, omenesc și pământean,
este o mare diferență. Adevărul ― echivalență (acela care tinde să suprapună
perfect discursul nostru cu realitatea descrisă) poate să fie o iluzie, dar
atunci post-adevărul/adevărul-semnificație (adevărul fiecăruia, după
împrejurări și interese) este o iluzie și mai mare, o șarlatanie frumos
ambalată. Nu sunt mai multe adevăruri ― cum încearcă să ne convingă unii
„exegeți” ― ci există doar adevăr relativ, la care ajungem în măsura în care
putem, noi, oamenii, dacă facem eforturi în acest sens. Adevărul nostru, chiar
dacă nu este imuabil, există și este cu atât mai fascinant. Ce poate fi mai
tulburător decât căutarea adevărului omenește posibil și valabil într-o anumită
etapă a cunoașterii?
Prin urmare, chiar dacă adevărul este relativ, dar el rămâne adevăr. Iar
adevărul nostru se află în legătură cu valorile noastre. Avem un creator de
talia lui Eminescu și ne dezicem uneori de el, avem o sărbătoare a culturii
naționale și ne rușinăm de ea, dacă nu de substantivul „cultură”, atunci de
adjectivul „națională”, ca și cum ar fi ciumat. Deocamdată însă ― până la
reușita deplină a globalizării ― un străin venit spre noi nu ne va întreba de
Sofocle, de Rabelais, de Michelangelo sau de George Washington, ci de creatorii
noștri de valori, de Ulpia Traiana, de Densuș și de Șurdești, de „Balada” lui Porumbescu și de Victor
Babeș, de un contemporan român al lui Lamartine sau despre constructorul
Podului de la Cernavodă. Cei mai mulți vor tăcea în fața
unor astfel de întrebări sau vor spune ― în păcătoasa tradiție românească ― că
nu avem nimic, că nu am creat nimic și că nu reprezentăm nimic. Ne complăcem
uneori în această ieftină filosofie a nimicniciei, autoflagelându-ne cu
pasiune. Noi nu suntem, firește, creatorii culturii universale, dar fără noi
(ca și fără ceilalți), cu siguranță, cultura lumii ar fi mai săracă.
Cultura românească, învățată la școală din perspectivă istorică ― ca să nu
mai auzim oameni spunând că Eminescu sau Coșbuc nu au scris ca Jacques Prévert
sau ca Edgar Alan Poe ― ar putea fi salvarea noastră, salvarea minților
noastre, dar și calea de a înțelege universalitatea. Cultura lumii ― dacă
există ― este formată din toate culturile naționale și regionale. Ca români,
vorbitori de limbă română, ca să-l receptăm pe Goethe într-o bună traducere
românească, trebuie să-l pătrundem pe Eminescu, fără de care am fi cu toții
mult mai labili sau nici nu am mai fi. De aceea, este bine să veghem aici, la
Academia România, ca noi, românii, să nu uităm niciodată „să ne cuprindem de
acel farmec sfânt”, așa cum ne îndeamnă, din veșnicie, Eminescu.
Las pentru un alt prilej critica acelor opinii care neagă valoarea
culturilor naționale în general și a culturii naționale românești, în special.
Academician Ioan Aurel-Pop, Președintele Academiei Române
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu