Elogiu latinității: Românii „spun despre sine că sunt militarii de odinioară ai romanilor”

Secolul al XVI-lea a fost, între altele, datorită umanismului, unul al erudiției, mai exact al erudiției individuale. De la călugării medievali ne-a rămas expresia „muncă de benedictin”, dar ea își relevă cu adevărat conținutul în epoca modernă (după 1500), când savanții despoaie textele antice, le analizează, compară manuscrisele și dau la iveală ediții critice de primă mână. În această muncă au excelat nu doar italienii, ci și germanii și francezii. Aceștia din urmă s-au pronunțat și asupra identității românilor.

Cronicarul german Sebastian Franck (1499–1543), într-o „Carte-oglindă a lumii…” („Weltbuch Spiegel…”), publicată în 1534, reia teoria lui Pius al II-lea și zice că „limba acestui popor (român) este și astăzi în mare parte romană”. Umanistul austriac Georg Rithyamer (mort în 1563) nu pare însă să se inspire din Pius al II-lea. El spune despre români că sunt neam italic și că „nu păstrează nimic din originea lor antică, cu excepția limbii, pe care o vorbesc în mod barbar și stricat. În același secol, la Conciliul de la Lateran (1514), participă și Jan Laski, arhiepiscopul de Gnezno (Polonia), care afirmă despre români: „Căci spun despre sine a fi militarii de odinioară ai romanilor, și pentru apărarea Panoniei contra sciților. De unde se vede că, de drept, au în mare parte limbă italică, dar rit slav”. Tot dintr-o mărturie polonă din secolul al XVI-lea, aflăm că Despot-Vodă (1561–1563) ― adică Iacob Heraclide, poreclit Despotul ― deși era un aventurier grec și protestant, a fost învățat să-i stimuleze pe oștenii moldoveni în luptă prin invocarea originii lor romane, a faptului că descindeau din valoroșii romani, care fuseseră stăpânii lumii. Se vede că românii erau sensibili la astfel de încurajări, ceea ce arată că aveau conștiința romanității.

Joachim Vadian (1484–1551) este un umanist elvețian, editorul, la 1518, al operei lui Pomponius Mela, cu interesante comentarii proprii. La descrierea Daciei, spune: „I se zice, mai sus de cataracte, Dunăre, iar mai jos Istru și sunt acolo, între munții dacilor lui Strabon, foarte mulți dintre cei pe care, supuși azi iazigilor și transilvanilor, îi numesc cu un cuvânt valahi, în limba boemilor și sarmaților, care se vede că de aici s-a născut, căci vlasschi îi numesc și pe italieni…, deși azi limba lor este mult distonantă față de italică”. Într-o lucrare proprie de data aceasta, Vadian scrie: „Astăzi (așa de mare este schimbarea în treburile trecătoare), o parte a Daciei o dețin ungurii, altă parte turcii, iar rămășițele muntene, unde se văd goții și vechii coloni [romani], pe care îi numesc în mod obișnuit valahi și ținutul lor îl numesc Valahia, a căror limbă păstrează până în prezent vestigiile vechii limbi romane provinciale…”. Umanistul elvețian susține romanitatea românilor bazându-se pe trecutul lor roman, pe limba lor provenită din latină și pe numele dat lor de străini, care ar fi de origine slavă, dar identic cu acela dat și italienilor.

Johann Boemus (sau Beham?) a publicat în 1520 o lucrare despre obiceiurile, legile și riturile popoarelor. Pentru români, copiază ceea ce spun Pius al II-lea și Sabellicus, adăugând și opinii proprii: „Se cade de acord asupra acestei păreri că limba romană care până acum se păstrează la acest popor, pe bună dreptate așa de stricată peste tot, încât cu greu poate fi înțeasă de un om roman…”.

Veit Gail (Vitus Geilel), secretar regal venit în Transilvania cu trupele lui J. B. Castaldo, face relatări prin anii 1551-1552 și vorbește despre romanitatea românilor. Spune (în germană) că românii vorbesc limba italiană, dar așa de coruptă, încât abia poate fi înțeleasă. După cum a constatat, cu mult timp în urmă, istoricul maghiar Gyula Szekfü, italianul Ascanio Centorio a luat informațiile sale despre români de la Gail: „Valahia, ai cărei locuitori se cheamă valahi, și fură din vechime colonie a romanilor… din care și Moldova face parte, care în această unitate se cheamă toată cu un nume Flacia sau Valahia… vorbesc limba italiană, dar așa de stricată că abia se poate înțelege”. Claudiu Iosipescu, după cum spune Adolf Armbruster, nu știa în 1929, când s-a ocupat de Ascanio Centorio, despre acest împrumut. Profesorul clujean Constantin Marinescu, în 1931, nota că și francezul Martin Fumée a luat, în 1594, același text din Ascanio Centorio.

Francezul Francois de la Pavie, seigneur de Fourquevaux (1563–1611), trecea în 1585 prin Moldova și nota faptul că „poporul acesta a fost altădată o colonie a romanilor și păstrează încă ceva de la ei în limbă, care este formată din italiană, slavonă, greacă, turcă și multe altele”.

Petrus Albinius Nivemontius (1534-1598), umanist german, publică la Wittenberg, în 1587, primul tratat umanist dedicat exclusiv originii romane a poporului român. Este vorba despre lucrarea „Commentatiuncula de Walachia eiusque partibus et synopsis rerum Walachicarum”, în care trece în revistă opiniile emise de umaniști (Enea Silvio Piccolomini, Antonio Bonfini, Paolo Giovio, Martin Cromer, Kaspar Peucer) despre originea românilor. Aduce și el limba ca argument al romanității. Autorul german motivează latinitatea românilor prin argumentul istoric (colonizarea Daciei cu romani, din care se trag românii), lingvistic și prin etnonimul „Valacchus”, dat de străini românilor, aproape identice cu numele date italienilor și altor latinofoni.

Jacques Bongars (1554–1612), umanist francez, i-a cunoscut nemijlocit pe români prin călătoriile sale în Europa de Est și de Sud-Est. În 1600, publică la Frankfurt pe Main o colecție de izvoare privind istoria ungurilor. În anexă, are o epistolă dedicatorie, scrisă la 1 martie 1597, unde vorbește despre etnonimul „Valachus”. Zice că a trecut munții pe la Brașov, pe unde a intrat în Valahia: „Iar pe oameni, cu totul barbari, i-am auzit bâiguind în mod obișnuit toate vorbele latinești”. Mai spune că, după limba și trecutul lor, românii sunt de origine romană, ei fiind în ochii germanilor, ca și galii (francezii) și valonii, unul și același popor.

Prin urmare, latinitatea românilor este remarcată nu numai de italieni, cărora le dădea ușor mâna s-o facă, ci și de alții, mai ales de cei care erau cărturari, obișnuiți cu limbile străine, cu studiul și cu desele comparații dintre idiomuri.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române