Elogiu latinității: Românii „spun despre sine că sunt militarii de odinioară ai romanilor”

Secolul al XVI-lea a fost, între altele, datorită umanismului, unul al erudiției, mai exact al erudiției individuale. De la călugării medievali ne-a rămas expresia „muncă de benedictin”, dar ea își relevă cu adevărat conținutul în epoca modernă (după 1500), când savanții despoaie textele antice, le analizează, compară manuscrisele și dau la iveală ediții critice de primă mână. În această muncă au excelat nu doar italienii, ci și germanii și francezii. Aceștia din urmă s-au pronunțat și asupra identității românilor.

Cronicarul german Sebastian Franck (1499–1543), într-o „Carte-oglindă a lumii…” („Weltbuch Spiegel…”), publicată în 1534, reia teoria lui Pius al II-lea și zice că „limba acestui popor (român) este și astăzi în mare parte romană”. Umanistul austriac Georg Rithyamer (mort în 1563) nu pare însă să se inspire din Pius al II-lea. El spune despre români că sunt neam italic și că „nu păstrează nimic din originea lor antică, cu excepția limbii, pe care o vorbesc în mod barbar și stricat. În același secol, la Conciliul de la Lateran (1514), participă și Jan Laski, arhiepiscopul de Gnezno (Polonia), care afirmă despre români: „Căci spun despre sine a fi militarii de odinioară ai romanilor, și pentru apărarea Panoniei contra sciților. De unde se vede că, de drept, au în mare parte limbă italică, dar rit slav”. Tot dintr-o mărturie polonă din secolul al XVI-lea, aflăm că Despot-Vodă (1561–1563) ― adică Iacob Heraclide, poreclit Despotul ― deși era un aventurier grec și protestant, a fost învățat să-i stimuleze pe oștenii moldoveni în luptă prin invocarea originii lor romane, a faptului că descindeau din valoroșii romani, care fuseseră stăpânii lumii. Se vede că românii erau sensibili la astfel de încurajări, ceea ce arată că aveau conștiința romanității.

Joachim Vadian (1484–1551) este un umanist elvețian, editorul, la 1518, al operei lui Pomponius Mela, cu interesante comentarii proprii. La descrierea Daciei, spune: „I se zice, mai sus de cataracte, Dunăre, iar mai jos Istru și sunt acolo, între munții dacilor lui Strabon, foarte mulți dintre cei pe care, supuși azi iazigilor și transilvanilor, îi numesc cu un cuvânt valahi, în limba boemilor și sarmaților, care se vede că de aici s-a născut, căci vlasschi îi numesc și pe italieni…, deși azi limba lor este mult distonantă față de italică”. Într-o lucrare proprie de data aceasta, Vadian scrie: „Astăzi (așa de mare este schimbarea în treburile trecătoare), o parte a Daciei o dețin ungurii, altă parte turcii, iar rămășițele muntene, unde se văd goții și vechii coloni [romani], pe care îi numesc în mod obișnuit valahi și ținutul lor îl numesc Valahia, a căror limbă păstrează până în prezent vestigiile vechii limbi romane provinciale…”. Umanistul elvețian susține romanitatea românilor bazându-se pe trecutul lor roman, pe limba lor provenită din latină și pe numele dat lor de străini, care ar fi de origine slavă, dar identic cu acela dat și italienilor.

Johann Boemus (sau Beham?) a publicat în 1520 o lucrare despre obiceiurile, legile și riturile popoarelor. Pentru români, copiază ceea ce spun Pius al II-lea și Sabellicus, adăugând și opinii proprii: „Se cade de acord asupra acestei păreri că limba romană care până acum se păstrează la acest popor, pe bună dreptate așa de stricată peste tot, încât cu greu poate fi înțeasă de un om roman…”.

Veit Gail (Vitus Geilel), secretar regal venit în Transilvania cu trupele lui J. B. Castaldo, face relatări prin anii 1551-1552 și vorbește despre romanitatea românilor. Spune (în germană) că românii vorbesc limba italiană, dar așa de coruptă, încât abia poate fi înțeleasă. După cum a constatat, cu mult timp în urmă, istoricul maghiar Gyula Szekfü, italianul Ascanio Centorio a luat informațiile sale despre români de la Gail: „Valahia, ai cărei locuitori se cheamă valahi, și fură din vechime colonie a romanilor… din care și Moldova face parte, care în această unitate se cheamă toată cu un nume Flacia sau Valahia… vorbesc limba italiană, dar așa de stricată că abia se poate înțelege”. Claudiu Iosipescu, după cum spune Adolf Armbruster, nu știa în 1929, când s-a ocupat de Ascanio Centorio, despre acest împrumut. Profesorul clujean Constantin Marinescu, în 1931, nota că și francezul Martin Fumée a luat, în 1594, același text din Ascanio Centorio.

Francezul Francois de la Pavie, seigneur de Fourquevaux (1563–1611), trecea în 1585 prin Moldova și nota faptul că „poporul acesta a fost altădată o colonie a romanilor și păstrează încă ceva de la ei în limbă, care este formată din italiană, slavonă, greacă, turcă și multe altele”.

Petrus Albinius Nivemontius (1534-1598), umanist german, publică la Wittenberg, în 1587, primul tratat umanist dedicat exclusiv originii romane a poporului român. Este vorba despre lucrarea „Commentatiuncula de Walachia eiusque partibus et synopsis rerum Walachicarum”, în care trece în revistă opiniile emise de umaniști (Enea Silvio Piccolomini, Antonio Bonfini, Paolo Giovio, Martin Cromer, Kaspar Peucer) despre originea românilor. Aduce și el limba ca argument al romanității. Autorul german motivează latinitatea românilor prin argumentul istoric (colonizarea Daciei cu romani, din care se trag românii), lingvistic și prin etnonimul „Valacchus”, dat de străini românilor, aproape identice cu numele date italienilor și altor latinofoni.

Jacques Bongars (1554–1612), umanist francez, i-a cunoscut nemijlocit pe români prin călătoriile sale în Europa de Est și de Sud-Est. În 1600, publică la Frankfurt pe Main o colecție de izvoare privind istoria ungurilor. În anexă, are o epistolă dedicatorie, scrisă la 1 martie 1597, unde vorbește despre etnonimul „Valachus”. Zice că a trecut munții pe la Brașov, pe unde a intrat în Valahia: „Iar pe oameni, cu totul barbari, i-am auzit bâiguind în mod obișnuit toate vorbele latinești”. Mai spune că, după limba și trecutul lor, românii sunt de origine romană, ei fiind în ochii germanilor, ca și galii (francezii) și valonii, unul și același popor.

Prin urmare, latinitatea românilor este remarcată nu numai de italieni, cărora le dădea ușor mâna s-o facă, ci și de alții, mai ales de cei care erau cărturari, obișnuiți cu limbile străine, cu studiul și cu desele comparații dintre idiomuri.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române

Elogiu latinității: Românii „se socotesc urmași ai coloniștilor romani”

Seria de autori străini care se referă la romanitatea românilor și la latinitatea limbii române a fost reactualizată, cum spuneam, de Adolf Armbruster. Alături de el stau Șerban Papacostea, Nicolae Stoicescu, George Lăzărescu, pe urmele unor mai vechi cercetări ale lui Nicolae Iorga, ale Mariei Holban, ale lui Eugen Coșeriu și ale multor altora. Ea cuprinde astăzi sute de nume de autori, mai ales din Europa, pornind de la finele mileniului I și ajungând până în timpurile moderne.

Secolul al XVI-lea, spre finele Renașterii, a fost favorabil mobilității oamenilor și a condus la înmulțirea știrilor de acest fel. Astfel, Giovan Andrea Gromo (1518–după 1567), militar, era din Bergamo și a slujit în oastea unor principi, între care Ioan Sigismund al Transilvaniei, țară în care a locuit în 1564–1565. A alcătuit o descriere a Transilvaniei în două versiuni, una scurtă, la 1564, dedicată papei, și alta dezvoltată, la 1566-1567, dedicată lui Cosimo de Medici, ducele de Florența și Siena; pentru aceasta, el a luat adesea date din „Chorographia” lui Georg Reicherstorffer. În prima descriere, notează următoarele despre componența etnică a regiunii vizate: „Toate satele sunt locuite de români, și aceasta nu numai în Banat, ci chiar și în Transilvania”. Mai adaugă: „Limba lor se cheamă romană sau romanesca și este aproape o latină macaronească^[1]; se socotesc urmași ai coloniștilor romani”. Este de remarcat că Gromo dă aici numele limbii române în românește. În lucrarea extinsă, Gromo enumeră națiunile recunoscute ale Transilvaniei (ungurii și sașii), iar apoi se referă din nou la supușii români, despre care spune: „Cea de-a treia națiune este cea română, care este răspândită în toate părțile din acea țară (a Transilvaniei)… limba lor este străină și diferită de ungară, dar cum ei fac profesiune de credință de a fi descinși din colonia romană…, astfel încă folosesc o limbă asemănătoare anticei limbi romane, dar barbară, așa cum le sunt și obiceiurile și veșmintele”.

Giulio Ruggiero (? – 1573), om al bisericii, a fost abate, protonotar apostolic și nunțiu apostolic în Polonia. Din această ultimă calitate, s-a interesat și de Moldova, cu principi vasali ai regilor poloni și cu o oarecare populație catolică (de sub 2%). A lăsat un raport din 1568 adresat papei Pius al V-lea, în care vorbește despre Dacia, formată din Moldova, Transilvania și Țara Românească și despre locuitorii săi: „Valahii aceștia sunt, din vechea lor origine, italieni, fiind colonie de romani conduși de Flaccus, care, cu termenul stricat, vor mulți să spună că ar fi zișii valahi, dar eu cred mai degrabă că se cheamă așa fiindcă este același nume comun în Polonia pentru toți italienii, din care ei își trag originea. Fapt pentru care păstrează încă în mare parte limba latina coruptă și nu cu totul neasemănătoare cu a noastră italiană”. Romanitatea românilor se bazează și la Ruggiero pe trecutul antic de colonie romană, pe nume și pe limba numită latină coruptă, asemănătoare cu italiana. Aproape la fel spunea, cu peste un secol și jumătate în urmă, episcopul Ioan de Sultanieh. Ruggiero arată corect că numele de valahi dat românilor de către străini nu provine de la numele imaginarului general Flaccus, ci de la denumirea comună dată latinofonilor (pornind de la observația directă că în Polonia italienii și românii erau numiți la fel).

Giovanni Francesco Commendone (1523–1584) era venețian, cu studii strălucite, devenit cleric, secretar al papei Iuliu al III-lea, apoi episcop și cardinal. Ca nunțiu apostolic în Polonia al papei Grigore al XIII-lea (1572–1585), a cunoscut Moldova. A scris la 1572 o notiță numită „Valachiae, olim Flacciae, Romanorum coloniae, brevis descriptio”, unde vorbește despre originea latină a românilor. Zice că Valahia înseamnă Italia, „căci polonii îi spun veloc italianului, iar valahii păstrează până astăzi nu numai obiceiurile și legile adevărate ale disciplinei romane, ci au primit chiar și cele mai multe cuvinte ale limbii latine în vorbirea lor, care e slavă”. Deși face o confuzie legată, probabil, de prezența la români a limbii slavone ca limbă a bisericii, a cancelariei și a culturii, autorul recunoaște impregnarea limbii române cu foarte multe cuvinte latine. Popoarele sunt numite după maniera renascentistă de arhaizare, fapt pentru care polonezii sunt „sarmați”, iar slavii sunt „iliri”.

Giovanni Lorenzo d’Anania (secolul XVI), umanist, în „Universale fabbrica del mondo ovvero Cosmografia”, publicată la Napoli, în 1573, apoi la Venezia, în 1576, zice că „valahii (moldovenii) sunt foarte instabili și mândri, cu un grai care le demonstrează originea, fiind pe jumătate latin, având și limba slavonă, care e aproape obișnuită în toate aceste părți”.

Antonio Possevino (1533-1611), părinte iezuit, era născut la Mantova, a fost secretarul „Companiei lui Isus”, diplomat în slujba papei, cu misiuni în mai multe țări răsăritene, inclusiv în Transilvania. A scris în 1583 lucrarea „Transilvania”, cu scopul de a susține Contrareforma urmărită de Sfântul Scaun și de Ștefan Báthory, principele Transilvaniei, ajuns, din 1575, și rege al Poloniei. Încă înainte de a ajunge în Transilvania, Possevino îi scrie papei o epistolă, spunând că „toate aceste rămășițe ale vechilor colonii romane” ― adică românii ― „chiar și astăzi conservă limba noastră coruptă”. În lucrarea „Transilvania”, scrie din nou despre specificul românilor: „Și încă aceia care se cheamă valahi, locuitori în aceeași Transilvanie, dovedesc destul că descind din cei veniți din Italia, având ei limba foarte stricată din italiană sau latină și arătând după înfățișare a se trage din noi”. Și aici, limba română este prezentată ca fiind asemănătoare cu latina și italiana.

Însoțitorul anonim (? – după 1583) al lui Possevino ― tot un iezuit ― a elaborat o descriere a călătoriei mantovanului în Transilvania, cu impresii bogate despre români (inclusiv despre cei din Țara Românească și Moldova), prezentați drept „vechiul neam al romanilor, care își zic până astăzi romani și care descind fie din coloniile romanilor, fie din cei care erau osândiți la muncă în minele de metal”. De asemenea ― spune autorul acesta ― ei „vorbesc o limbă stricată”, cu „multe cuvinte italice”.

După cum se vede, în secolul al XVI-lea, începea să pătrundă în conștiința elitei europene numele etnic intern (endonimul) pe care și-l dădeau românii și care nu numai că amintea de Roma, dar era aproape identic cu numele de roman. Pe de altă parte, tot mai mulți străini își dau seama cu numele pe care ei îl dau românilor („valah” cu variante, adică exonimul) este similar numelui dat italienilor, ca dovadă a înrudirii celor două popoare întru latinitate.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române

---

^[1] Limba macaronească este o limbă vulgară (populară) amestecată cu latina cultă.

Elogiu latinității: Românii din secolul al XVI-lea știau povestea descălecatului dintâi, de la Traian

O mare parte dintre aceste mărturii au fost inventariate și puse în valoare de către Adolf Armbruster, într-o admirabilă lucrare intitulată „Romanitatea românilor. Istoria unei idei”, apărută într-o primă ediție în 1972. Ideea de bază care răzbate după lectură este una copleșitoare: „Am rămas români pentru că nu ne-am putut despărți de amintirea Romei” (Nicolae Iorga). Seria de izvoare începută continuă copios și în secolul al XVI-lea.

Diplomatul raguzan Michele Bocignoli (? – după 1534) scria, la 1524, o epistolă adresată lui Gerardo Plania (Gerard des Plaines, seigneur de la Roche), secretar imperial, cu scopul reînceperii unei cruciade antiotomane. În aceste planuri, un loc important revenea românilor, care ― spune el ― „se folosesc de o limbă italiană, dar ceva mai restrânsă”.

Tranquillo Andronico (Andreis) sau Andronicus (1490–1571), dalmat din Trau (Trogir, azi în Croația), ocrotit de episcopul Statilius al Transilvaniei, partizan al aventurierului venețian Aloisio (Alvise) Gritti, într-o epistolă (datată în 1534) către Ian Tarnowski, comandant suprem al armatei Regatului Poloniei, spune că „romanii au încheiat căsătorii cu provincialii și astfel s-a făcut un popor din două popoare, acestea s-au contopit într-un singur corp și acum își zic romani”. Andronico a fost în Transilvania prin 1532 și 1534, alături de Francesco della Valle, auzindu-i pe români vorbind. De aceea, spune că românii „nu mai au nimic roman decât limba, dar și aceasta mult modificată și amestecată cu graiuri barbare”. Astfel, după opinia sa, singura mărturie a latinității românilor rămasă până în acele vremuri ar fi fost doar limba și endonimul de romani.

Padovanul Francesco della Valle (? – după 1545) ― aflat și el în serviciul lui Alvise Gritti ― a scris la Veneția, în 1535, după moartea patronului său, „Una breve narrazione…”, cu impresii din cele două călătorii (prima la 1532, iar a doua la 1534) făcute în Țările Române. El spune că locuitorii Țării Românești vorbesc o limbă romanică: „Limba lor este puțin deosebită de limba noastră italiană, își zic în limba lor romani (romei), fiindcă spun că au venit din vremuri străvechi de la Roma, pentru a se așeza în această țară; și când vreunul întreabă dacă știe cineva să vorbească în limba lor valahă, ei spun în felul acesta: „Știi românește?”, adică știi să vorbești limba română, din cauză că limba lor s-a stricat”. El relatează, în continuare, cum au fost bine primiți la o mănăstire din deal, în fața orașului Târgoviște, de niște călugări „greci” (ortodocși), care le-au făcut italienilor o impresie deosebită și le-au povestit „toată istoria așezării locuitorilor din această țară” și anume „că împăratul Traian, învingând și cucerind această țară, a împărțit-o între soldații săi, prefăcând-o în provincie romană, încât, fiind aceștia descinși din cei antici, păstrează numele de romani. Dar, trecând anii, băștinașii au alterat într-atât numele, ca și obiceiurile și limba, încât acum ei cu greu se mai înțeleg; totuși, în prezent, ei se numesc Romei, și aceasta am aflat noi de la călugării de la mănăstire”. Francesco della Vale vorbește și el, clar și precis, despre conștiința romanității românilor și despre latinitatea limbii române, fiind primul care reproduce o propoziție românească („Știi românește?”), pe care o înțelege fără traducător.

Generalul J.B. Castaldo, într-o scrisoare din Cluj, datată la 20 februarie 1552, spune nunțiului papal de la Viena, Girolamo Martinengo: moldovenii și muntenii, „care fură colonie a romanilor, despre care fac mărturie numeroase antichități și medalii care se văd și găsesc pe la ei, dar mai mult limba lor, care se potrivește încă atât de mult cu a noastră, încât ne înțelegem împreună, care când ne văd pe noi se bucură ca de propriii frați…”.

Antonio Maria Graziani (1537–1611), din Toscana, a fost luat de cardinalul Commendone în Polonia, ca secretar, apoi a ajuns secretar papal și chiar episcop de Amelia (Umbria, în Italia), între 1592–1611. Lucrarea sa este o biografie a lui Despot Vodă (1561–1563), scrisă prin 1566 și urma să fie parte a cărții mai mari, numite „De casibus virorum illustrium”. Zice că Valahia e împărțită în două, una muntoasă și aspră numită Transalpina, alta plană și bogată, numită Moldova. Limba vorbită de moldoveni nu se deosebește prea mult de latină, fiindcă aici au ființat odinioară coloniile romane ale lui Traian. Moldovenii „rostesc cuvintele latine în așa fel, fie schimbând literele, fie cu același sunet, dar mai aspru, încât acestea nu sunt înțelese de ai noștri (de italieni) decât punând sârguință și luare aminte, dar, îndată ce se deprind puțin, urmăresc ușor limba în întregime”. Graziani remarcă deopotrivă romanitatea și unitatea etnică a românilor din cele trei țări române, cea din urmă dovedită prin instituțiile politice, obiceiurile și portul popular.

Alessandro Guagnini (1538–1614), oștean mercenar, a luat parte, la 1563, la luptele din Moldova, însoțind trupele polone. În 1578, s-a publicat prima ediție a operei sale, numite „Sarmatiae Europae Descriptio…”, cu o parte finală numită „Cronaca della Moldavia”. Un pasaj semnificativ despre români, inserat într-o biografie anonimă a lui Despot Vodă, scrisă în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpușneanu (1564–1568), a fost atribuit de către Constantin Marinescu lui Guagnini: „Această națiune a valahilor se numește romană (română) și ei spun că își trag obârșia de la exilații alungați de romani din Italia. Limba lor este o corcitură a limbii latine și a celei italiene, astfel încât un italian îl înțelege ușor pe un român”. Adolf Armbruster a fost de acord cu faptul că Guagnini este autorul acestui text. Se remarcă aici o nouă explicare a romanității românilor prin limba lor asemănătoare cu latina și italiana, prin aducerea de coloniști din Italia și prin conștiința pe care o au românii înșiși. Firește, autorul nu dorește să spună că națiunea valahilor se numește pe sine „romană”, ci „română”, dar nu are cum să redea această particularitate a numelui românesc în latinește.

Acești autori știu că amândouă țările de la sud și est de Carpați sunt Valahii, adică „Țări Românești” și remarcă unitatea românilor din Transilvania (care nu era „țară valahă”, fiindcă elita sa conducătoare nu era românească, precum se întâmpla în țările noastre necucerite de Ungaria) cu a românilor extracarpatici. Ceea ce mai spun italienii ― în chip surprinzător pentru mulți ― este că unii dintre români știau istoria descălecatului dintâi, de la Traian și că povesteau această istorie străinilor. Astfel, autorii italieni ― unii umaniști ― observă singuri latinitatea limbii române, dar află despre romanitatea românilor de la românii înșiși.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române

Elogiu latinității: Ce credeau străinii de demult despre latinitatea românilor

Străinii trecuți pe la noi în Evul Mediu erau surprinși de latinitatea noastră, de supraviețuirea Romei la Dunăre și la Carpați. Un autor născut în secolul al XIV-lea, umanistul florentin Poggio Bracciolini (1380–1459), afirmă că limba latină era răspândită pe vremea sa printre români și era vorbită de aceștia: „La sarmații de sus (din nord) este o colonie rămasă, după cum se spune, de la Traian, care și acum, în atâta barbarie, păstrează limba latină de la italieni, care au ajuns acolo; ei spun oculum, digitum, manum, panem și multe altele, din care rezultă că toți coloniștii lăsați acolo coboară din latini și că acea colonie vorbește limba latină”. Bracciolini este, probabil, primul umanist care vorbește despre originea latină a coloniei romane lăsate departe, în nord, de împăratul Traian, în lucrarea „Historia tripartita disceptativa convivalis” (scrisă în 1451), cuprinzând referințe importante și despre români. Adolf Armbruster a observat că atunci, la jumătatea secolului al XV-lea, se argumentează pentru prima oară (din câte se cunoaște în acest moment) latinitatea limbii române prin probe de vocabular.

Înainte de Poggio Bracciolini, în anul 1426, Rinaldo degli Albizzi (1370–1442), diplomat, ambasador florentin la curtea regelui Ungariei, scriind despre popoarele din „Slavonia” ― adică din întreg răsăritul Europei ― care aveau ținuturi proprii, arată: „Limbile din Slavonia, care au țări și orașe proprii, mai întâi ungurii, germanii, slavii, românii, [care] au limba aproape romană…”. Termenul de „limbă” avea atunci ― ca și în textele biblice ― inclusiv sensul de popor, neam, etnie. Este de presupus că diplomatul florentin, dacă nu va fi fost el însuși, în drumurile sale, printre români, a aflat despre latinitatea românei la curtea regală ungară, unde erau, desigur, cunoscători direcți ai acestui fapt.

Un cunoscut umanist a fost Flavio Biondo (1392–1463), secretar apostolic, care scria (prin 1452–1453) apeluri către capetele încoronate ale Europei pentru o acțiune creștină comună, prezentându-i Europei pe români: „Iar dacii ripensi (dacii de pe mal) sau valahii din regiunea Dunării, care, de asemenea, se află în vecinătate, dovedesc prin vorbire originea lor romană ca pe un lucru de cinste, [origine] pe care o pun în evidență și o invocă; pe aceștia, venind anual la Roma și la pragurile apostolilor în calitate de creștini catolici, ne-am bucurat cândva de a fi auzit că vorbesc astfel încât cele ce spun, potrivit tradiției populare și comune a neamului lor, sunt o gramatică rustică cu savoare de latinitate”. În alt discurs, Flavio Biondo enumeră popoarele care ar putea lupta cu occidentalii contra turcilor și îi pomenește, în acest context, pe „românii născuți din sânge roman”. După cum se vede, în discurile sale către suveranii europeni, italianul susține romanitatea românilor cu argumente lingvistice, fiindcă el însuși ― din câte se pare ― i-a auzit pe pelerinii români la Roma vorbind românește.

Mai vestit decât toți antecesorii a fost Enea Silvio Piccolomini (1405–1463). El a avut cel mai mare rol, prin autoritatea sa de papă (cu numele de Pius al II-lea), în răspândirea ideii romanității românilor în Occident. El spune despre Valahia că este o țară foarte întinsă, care începe din Transilvania și se întinde până la Marea Neagră. Despre locuitori arată că au fost chemați vlahi de la numele generalului Flaccus și adaugă: „Graiul acestui popor este latin, deși schimbat în mare parte, fiind abia inteligibil pentru un om din Italia”. Celebrul umanist spune aproape același lucru, în altă parte, în limba italiană: „Acest neam a păstrat până acum limba romană, care, deși alterată în mare parte, poate să fie încă înțeleasă de un italic”. Lucrarea de mare anvergură este „Cosmographia”, scrisă în vremea pontificatului său, derulat între anii 1458 și 1463 (cartea a fost publicată pentru prima oară în 1501). În această operă, în capitolul al doilea, intitulat „Despre regiunea Transilvaniei, «despre sași», secui și români, popoare ce locuiesc în ea”, mai scrie: „Acest pământ a fost locuit odinioară de geți, care l-au pus pe fugă rușinoasă pe Darius, fiul lui Histaspe… Și a fost dusă acolo o colonie de romani, care să-i țină în frâu pe daci, sub conducerea unui oarecare Flaccus, după care a fost numită Flacchia. Apoi, după o lungă bucată de timp, alterându-se numele, așa cum se întâmplă, a fost numită Valahia, și în loc de flacci au fost numiți valahi”. Explicația despre derivarea numelui vlahilor ― adică a numelui prin care erau numiți românii de străini ― de la numele generalului roman Flaccus este fantezistă (referința se găsește, între primii, la Ovidius), dar a făcut epocă, fiind preluată timp îndelungat de către foarte mulți autori occidentali.

Un alt italian, născut la Salerno și numit în manieră latinizantă G. Pomponius Laetus (1425–1498), cutreiera în secolul al XV-lea Europa răsăriteană, trimis, se pare, de papa Sixt al IV-lea și lăsa notițe despre români: „Dacia, provincie care era așezată dincoace și dincolo de Istru, se cheamă în vremea noastră Volohia, iar locuitorii sunt numiți Volohi. Volohia înseamnă Italia, deoarece ei vorbesc în mod italic. […] Sunt unii care cred că aceasta ar fi regiunea numită azi Volohia, situată dincolo și dincoace de Istru: și i se spune Italia, fiindcă folosesc limba italică”.

Românii sunt, prin urmare, romanii orientului european, acei romani care au păstrat vie amintirea Romei, după mai mult de un mileniu. Străinii îi văd pe români drept romani, nu au nicio îndoială în legătură cu originea lor, cu limba vorbită de aceștia și nici chiar cu soarta lor neprielnică. Latinitatea românilor este remarcată, în primul rând, de italieni, cei mai îndreptățiți să observe asemănarea românei cu latina și cu italiana. O fac cu multă dezinvoltură și, uneori, cu preciziune. Numele dublu al românilor, acela dat de ei înșiși și acela dat de străini, iese mereu la iveală și ajunge să fie cunoscut în Europa. Prilejul acestei conștientizări este cruciada târzie, adică lupta europenilor, deopotrivă a celor din prima linie și a celor occidentali, contra otomanilor, care amenințau cu disoluția civilizației creștine. Românii au fost parte integrantă a acestui efort de apărare a esenței continentului nostru, au dobândit, ca și vecinii lor, conștiința de „poartă a Creștinătății”, dar s-au revendicat și din marea moștenire romană.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române