Elogiu latinității: Țările Române, „populate de coloniile romane din timpul lui Traian”

În secolul al XVI-lea ajung să fie la modă printre savanți cosmografiile, adică descrierile geografico-istorice și etnografice ale lumii, ale țărilor lumii. Se mai scrie încă mult în latinește, limba comună a savanților, dar se trece tot mai mult la limbile vernaculare.

Sebastian Münster (1489–1552), umanist ebraizant și cosmograf german, călugăr franciscan, a predat la Heidelberg și Basel, a aderat la Reformă. A scris o Cosmografie, publicată inițial la 1544, în latină și germană. El spune că, în sprijinul originii romane a românilor, „se invocă graiul roman care se mai păstrează până și acum la acest neam, dar totuși atât de corupt în întregime, încât abia mai este înțeles de un roman”. De asemenea, adaugă: „Aceasta este provincia Dacia, despre care am amintit mai sus, numită de către antici colonia romanilor. Din care cauză și în vremea noastră băștinașii se folosesc pretutindeni de graiul latin”. Se inspiră copios din Enea Silvio Piccolomini. Acești autori de lucrări erudite nu mergeau întotdeauna în țările descrise de ei, dar se informau cu rigurozitate, comparând lucrări mai vechi, căutând mărturii, corectând clișee și emițând opinii proprii sau formulând ipoteze îndrăznețe.

Leunclavius sau Johannes Löwenklau (1533–1593), și el german, istoric al Imperiului Otoman, în lucrarea „Analele sultanilor otomani”, arată corect etimologia termenului de „vlah”, comparat cu „Welscher”. Spune că, după numele de vlah și după limba romanică vorbită, românii sunt considerați urmașii romanilor: „Numele vlahilor nu vine de la romanul Flaccus, origine legendară, care totuși le-a plăcut mai multora, ci eu sunt de părere că provine de la germanii noștri… Și într-adevăr cei mai mulți germani obișnuiesc să-i numească atât pe italici (italieni), cât și pe galici (francezi) Walchi și Walischi, a căror limbă provincială, deoarece limba Daciei, care și ea a fost cândva provincie romană, este înrudită cu a lor; același nume l-au primit de la ai noștri și vlahii, doar că pronunțarea lui s-a mlădiat în walachi. Această părere a mea este susținută și de numele galic de altădată, frecvent în vechile titluri (intitulații) ale regilor Ungariei, prin care se înțelegea Valahia, așa cum, folosind aceeași limbă împreună cu galii și italicii, ei (românii) păstrează și acum anumite asemănări cu limba lor provincială…”. Leunclavius lărgește orizontul demonstrației latinității românilor, arătând că nu doar italienii, ci și francezii sunt numiți în germană aproape la fel ca românii, semn al înrudirii acestor neamuri.

Pierre Sergent, într-o Cosmografie tipărită la Paris, în 1543, zice despre români: „Chiar și acum, ei folosesc limbajul roman în această țară, deși este așa de stricat, încât romanii înșiși îl pot înțelege doar cu mare efort. Ei folosesc literele romane, cu toate că sunt câteva litere modificate”. Este vorba, din câte se cunoaște până în prezent, despre primul francez care, deși se inspiră din autorii italieni (de la Enea Silvio Piccolomini până la M.A. Coccio), arată, în limba sa maternă, originea romană a românilor. Pierre Sergent scrie în franceză, adică pentru un cerc larg de cititori, despre romanitatea românilor. Folosirea „literelor romane” de către români în secolul al XVI-lea nu este departe de adevăr, întrucât ― în ciuda slavonei (scrise, natural, cu chirilice) care predomina ― se cunosc câteva texte românești din acea vreme, elaborate cu alfabet latin.

Pierre Lescalopier este primul francez care a fost în măsură să furnizeze informații despre limba română pe baza observațiilor personale. El, care a călătorit la 1574 în Țara Românească și în Transilvania, afirmă că românii înșiși se consideră adevărați urmași ai romanilor, iar limba lor o numesc „romanechte, c’est a dire romain”. Limba românilor îi pare călătorului francez un amestec egal între italiană și latină, presărată cu grecisme și cu un fel de păsărească: „Toată Țara (Românească) și Moldova și cea mai mare parte a Transilvaniei au fost populate de coloniile romane din timpurile lui Traian împăratul… Cei ai locului se consideră adevărați succesori ai romanilor și își numesc graiul lor românește, adică roman; cea mai mare parte a vorbelor lor sunt jumătate italiene și jumătate latine, amestecate cu grecește și cu păsărească”.

Kaspar Peucer (1525–1602) a continuat cronica lui Melanchton și a afirmat originea romană a românilor, bazându-se pe trei elemente: colonizarea Daciei de către romani, limba latină vorbită de români și numele de „vlah” (care desemnează o populație italică). Astfel, el arată: „Între aceștia, cei mai mulți au fost romani, iar limba, care este derivată din latină, este un argument în acest sens. Este demn de crezare faptul că de la acești romani le vine numele românilor, după autorii goți, vecini în Transilvania, care îi numesc pe italici, după obiceiul germanic, Wali”. Peucer este un alt german instruit care subliniază obiceiul germanilor de a-i numi aproape la fel pe italieni și pe români.

Acești savanți de departe, ca și sașii și maghiarii sau ca și italienii (situați mai aproape), recurg tot mai mult, din secolul al XVI-lea începând, la detaliate observații personale sau la informații de primă mână, luate din lucrări credibile sau/și verificate de martori oculari. Se vede acest lucru nu numai din susținerea cu argumente a latinității românilor, ci și din preluarea și transcrierea unor termeni în limba română (începând cu numele poporului și al limbii), din comparația limbii române cu celelalte limbi romanice și din constatările unora că anumiți români știau, în forme adesea vagi și neprecizate (precum „povestea descălecatului dintâi”), că se trag din romani. Francezii și, mai ales, germanii răspândesc vestea latinității românilor dincolo de Italia, spre vest și spre nord, stârnind un interes al savanților exotici în legătură cu soarta „enclavei latine de la porțile Orientului”. Europa răsăriteană începe să intre în sistemul de „vase comunicante” al bătrânului continent, contribuind mult ― prin integrarea în noua mobilitate a lumii ― la lărgirea sferei de cunoștințe a elitei savante și a oamenilor de rând.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române

Elogiu latinității: Românii „spun despre sine că sunt militarii de odinioară ai romanilor”

Secolul al XVI-lea a fost, între altele, datorită umanismului, unul al erudiției, mai exact al erudiției individuale. De la călugării medievali ne-a rămas expresia „muncă de benedictin”, dar ea își relevă cu adevărat conținutul în epoca modernă (după 1500), când savanții despoaie textele antice, le analizează, compară manuscrisele și dau la iveală ediții critice de primă mână. În această muncă au excelat nu doar italienii, ci și germanii și francezii. Aceștia din urmă s-au pronunțat și asupra identității românilor.

Cronicarul german Sebastian Franck (1499–1543), într-o „Carte-oglindă a lumii…” („Weltbuch Spiegel…”), publicată în 1534, reia teoria lui Pius al II-lea și zice că „limba acestui popor (român) este și astăzi în mare parte romană”. Umanistul austriac Georg Rithyamer (mort în 1563) nu pare însă să se inspire din Pius al II-lea. El spune despre români că sunt neam italic și că „nu păstrează nimic din originea lor antică, cu excepția limbii, pe care o vorbesc în mod barbar și stricat. În același secol, la Conciliul de la Lateran (1514), participă și Jan Laski, arhiepiscopul de Gnezno (Polonia), care afirmă despre români: „Căci spun despre sine a fi militarii de odinioară ai romanilor, și pentru apărarea Panoniei contra sciților. De unde se vede că, de drept, au în mare parte limbă italică, dar rit slav”. Tot dintr-o mărturie polonă din secolul al XVI-lea, aflăm că Despot-Vodă (1561–1563) ― adică Iacob Heraclide, poreclit Despotul ― deși era un aventurier grec și protestant, a fost învățat să-i stimuleze pe oștenii moldoveni în luptă prin invocarea originii lor romane, a faptului că descindeau din valoroșii romani, care fuseseră stăpânii lumii. Se vede că românii erau sensibili la astfel de încurajări, ceea ce arată că aveau conștiința romanității.

Joachim Vadian (1484–1551) este un umanist elvețian, editorul, la 1518, al operei lui Pomponius Mela, cu interesante comentarii proprii. La descrierea Daciei, spune: „I se zice, mai sus de cataracte, Dunăre, iar mai jos Istru și sunt acolo, între munții dacilor lui Strabon, foarte mulți dintre cei pe care, supuși azi iazigilor și transilvanilor, îi numesc cu un cuvânt valahi, în limba boemilor și sarmaților, care se vede că de aici s-a născut, căci vlasschi îi numesc și pe italieni…, deși azi limba lor este mult distonantă față de italică”. Într-o lucrare proprie de data aceasta, Vadian scrie: „Astăzi (așa de mare este schimbarea în treburile trecătoare), o parte a Daciei o dețin ungurii, altă parte turcii, iar rămășițele muntene, unde se văd goții și vechii coloni [romani], pe care îi numesc în mod obișnuit valahi și ținutul lor îl numesc Valahia, a căror limbă păstrează până în prezent vestigiile vechii limbi romane provinciale…”. Umanistul elvețian susține romanitatea românilor bazându-se pe trecutul lor roman, pe limba lor provenită din latină și pe numele dat lor de străini, care ar fi de origine slavă, dar identic cu acela dat și italienilor.

Johann Boemus (sau Beham?) a publicat în 1520 o lucrare despre obiceiurile, legile și riturile popoarelor. Pentru români, copiază ceea ce spun Pius al II-lea și Sabellicus, adăugând și opinii proprii: „Se cade de acord asupra acestei păreri că limba romană care până acum se păstrează la acest popor, pe bună dreptate așa de stricată peste tot, încât cu greu poate fi înțeasă de un om roman…”.

Veit Gail (Vitus Geilel), secretar regal venit în Transilvania cu trupele lui J. B. Castaldo, face relatări prin anii 1551-1552 și vorbește despre romanitatea românilor. Spune (în germană) că românii vorbesc limba italiană, dar așa de coruptă, încât abia poate fi înțeleasă. După cum a constatat, cu mult timp în urmă, istoricul maghiar Gyula Szekfü, italianul Ascanio Centorio a luat informațiile sale despre români de la Gail: „Valahia, ai cărei locuitori se cheamă valahi, și fură din vechime colonie a romanilor… din care și Moldova face parte, care în această unitate se cheamă toată cu un nume Flacia sau Valahia… vorbesc limba italiană, dar așa de stricată că abia se poate înțelege”. Claudiu Iosipescu, după cum spune Adolf Armbruster, nu știa în 1929, când s-a ocupat de Ascanio Centorio, despre acest împrumut. Profesorul clujean Constantin Marinescu, în 1931, nota că și francezul Martin Fumée a luat, în 1594, același text din Ascanio Centorio.

Francezul Francois de la Pavie, seigneur de Fourquevaux (1563–1611), trecea în 1585 prin Moldova și nota faptul că „poporul acesta a fost altădată o colonie a romanilor și păstrează încă ceva de la ei în limbă, care este formată din italiană, slavonă, greacă, turcă și multe altele”.

Petrus Albinius Nivemontius (1534-1598), umanist german, publică la Wittenberg, în 1587, primul tratat umanist dedicat exclusiv originii romane a poporului român. Este vorba despre lucrarea „Commentatiuncula de Walachia eiusque partibus et synopsis rerum Walachicarum”, în care trece în revistă opiniile emise de umaniști (Enea Silvio Piccolomini, Antonio Bonfini, Paolo Giovio, Martin Cromer, Kaspar Peucer) despre originea românilor. Aduce și el limba ca argument al romanității. Autorul german motivează latinitatea românilor prin argumentul istoric (colonizarea Daciei cu romani, din care se trag românii), lingvistic și prin etnonimul „Valacchus”, dat de străini românilor, aproape identice cu numele date italienilor și altor latinofoni.

Jacques Bongars (1554–1612), umanist francez, i-a cunoscut nemijlocit pe români prin călătoriile sale în Europa de Est și de Sud-Est. În 1600, publică la Frankfurt pe Main o colecție de izvoare privind istoria ungurilor. În anexă, are o epistolă dedicatorie, scrisă la 1 martie 1597, unde vorbește despre etnonimul „Valachus”. Zice că a trecut munții pe la Brașov, pe unde a intrat în Valahia: „Iar pe oameni, cu totul barbari, i-am auzit bâiguind în mod obișnuit toate vorbele latinești”. Mai spune că, după limba și trecutul lor, românii sunt de origine romană, ei fiind în ochii germanilor, ca și galii (francezii) și valonii, unul și același popor.

Prin urmare, latinitatea românilor este remarcată nu numai de italieni, cărora le dădea ușor mâna s-o facă, ci și de alții, mai ales de cei care erau cărturari, obișnuiți cu limbile străine, cu studiul și cu desele comparații dintre idiomuri.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române

Elogiu latinității: Românii și italienii erau numiți la fel de către străini

În epoca lui Mihai Viteazul, știrile despre români se înmulțesc, pe măsură ce crește faima domnului român în Europa. Giovanni Francesco Baviera, din familia Della Rovere și a ducilor de Urbino, a venit în Transilvania ca gentilom la curtea lui Sigismund Báthory și a rămas până în 1594. A scris „Ragguaglio di Transilvania”, inspirându-se din unii predecesori. Arată că în această provincie sunt răspândiți mulți români, care spun că sunt urmași ai acelor vechi colonii romane, lucru ușor explicabil prin limba lor plină de cuvinte latine și italiene corupte.

Giovanni Botero (1533–1617) era diplomat și savant și nu a fost personal în Țările Române. A scris „Relazioni universali”, un tratat de geografie politică, elaborat prin anii 1580–1590 și publicat în 1591. Prin numele de Dacia, el înțelege Transilvania, Moldova și Țara Românească. Despre locuitori scrie: „Românii sunt de origine italiană… Românii arată că-și trag originea din romani prin felul de a vorbi, pentru că păstrează limba latină, dar mai stricată decât la noi, la italieni. Cheamă «il cavallo» «calo», «l’acqua» «apa», «il pane» «pa», «le legne» «lemne», «l’occhio» «occel», «la donna» «mugier», «il vino» «vin», «la case» «casa», «l’huomo» «huomen»…”. După cum se vede, Giovanni Botero s-a informat din surse sigure și a obținut informații exacte.

Giovanni Antonio Magini (1555–1617), matematician, geograf și astronom, profesor la universitatea din Bologna, a scris „Geographiae universae tum veteris, tum novae, absolutissimus opus”, redactată prin 1595, publicată la Veneția în 1596. Are informații corecte despre Țările Române de la un student sas transilvănean de la Padova, Johannes Hertel. De aceea, scrie despre români că sunt descendenții vechilor locuitori aduși de Traian și că acești coloniști, după două secole de conviețuire cu dacii, au devenit un nou popor, care păstrează numele de romani între membrii săi, dar care este numit „valah” de către străini. Continuă, scriind că dintre toate popoarele vechi din Transilvania au supraviețuit, în ordine, doar românii (numiți „Romani”), secuii (numiți „Scythae”), sașii (numiți „Saxones”) și ungurii (numiți „Hungari”). Despre români mai afirmă că au conștiința romanității lor. Numele de „valah” ― spune ― nu vine de la Flaccus, ci de la cel dat în general de către străini popoarelor romanice. Pentru a dovedi aceasta, arată că germanii, polonezii și maghiarii îi numesc aproape la fel pe italieni și pe români. Prin Hertel, Magini dă și el o explicație corectă a etnonimului „vlah” (după ce Lebelius și, parțial, Reicherstorffer făcuseră același lucru). Indirect, și la Magini limba română (prin conservarea etnonimului de „roman/român”) este un argument al romanității românilor.

Călugărul franciscan Francesco Pastis din Candia, stând, la finele secolului al XVI-lea, șapte ani printre români, și-a format anumite impresii despre aceștia, reunite în lucrarea „Informatione della Valachia” (redactată prin 1596). Fiind cleric, autorul este sensibil la confesiune și notează că românii utilizau limba slavonă în biserici, în timp ce: „limba lor cea veche era latina, dar acum au stricat-o așa de tare, încât abia se disting câteva cuvinte, însă sigur se trage din latină”.

Friulanul Marcantonio Nicoletti da Cividale (1536–1596) a rezervat, în vasta sa operă, o pagină și românilor: „Oameni pastorali, cu aspect frumos, cu corpul drept și bine clădit […], care, deși așa de nenobili, așază prima lor origine în nobilimea romană. Amestecă multe cuvinte slave cu vorbe romane, dar abătute de la rostirea adevărată”. Și în acest caz, în ciuda influenței slave, latinitatea iese la lumină, fiind remarcată.

Pietro Luccari, raguzan, își scrie cronica la 1601 și folosește ce spune Mauro Orbini, dar adaugă și observații originale: „Valahia este așezată dincolo de Dunăre […] are animale mari și mici, cu care alimentează toată Romania. Lumea (românii) urmează ceremoniile grecilor și vorbește cu o limbă latină stricată și modificată de cuvinte străine. A fost făcută de împăratul Traian ca provincie a poporului roman și trimise acolo multe colonii ale sale; care, alungat fiind graiul goților, introduseră latina, pe care barbarii o numiră valahă, de unde se născu numele provinciei respective”.

Giorgio Tomasi (? – după 1621), venețian, a fost protonotar al nunțiului apostolic Alfonso Visconti, pe care l-a însoțit în Transilvania, ajungând secretar al lui Sigismund Báthory. A stat în Transilvania între 1596 și 1599 și a scris lucrarea „Delle guerre et rivolgimenti del regno d’Ungaria et della Transilvania…” (inspirată din Botero și Reicherstorffer, publicată la Veneția în 1621). El notează romanitatea românilor și caracterul lor unitar în cele trei țări: „Limba, mai ales din Țara Românească, unde trăiesc puțini alții decât valahii, este latina și italiana stricată, semn că au fost colonii ale romanilor. Zicând «Zieo» lui «Dio», «domniata» pentru «dominatio tua», «callo» pentru «cavallo»… Socotesc de ocară numele de «valah», nevoind să fie chemați cu alt cuvânt decât românești și mândrindu-se că-și au originea în romani”. Astfel, Tomasi explică romanitatea românilor prin trecutul lor antic, prin limbă, prin veșminte și prin numele de roman, de care românii erau mândri.

Lazaro Soranzo a scris „avvisi” („știri”) pe vremea lui Mihai Viteazul, când Europa era avidă de noutăți din regiune. O astfel de „știre” este „L’Ottomano”, apărută la Ferrara în 1598. Autorul zice că „aceștia (transilvănenii), împreună cu moldovenii și cu muntenii sunt anticii daci, atât de temuți de romani…”. Soranzo evocă și originea italică a românilor, legându-le numele de italieni și explicând astfel semnificația cuvântului „valah”. El vorbește și despre „morlaci” (români de pe coastele Dalmației, mult influențați de slavi; despre ei a scris Silviu Dragomir) și leagă romanitatea nord-dunăreană de cea balcanică.

Aceste mărturii îi cuprind uneori, cum se vede, și pe românii de la sud de Dunăre, unii situați în vecinătatea marelui fluviu, dar cei mai mulți răzlețiți prin Peninsula Balcanică, în urma presiunii slavilor revărsați dinspre nord (în primul mileniu), dar și a acțiunilor Imperiilor Bizantin și apoi Otoman (mai ales în mileniul al doilea). Mulți dintre acești români aveau să se desprindă din masa poporului lor și să îngroașe rândurile slavilor sudici, grecilor și chiar dalmațienilor.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române

Elogiu latinității: Ce credeau străinii de demult despre latinitatea românilor

Străinii trecuți pe la noi în Evul Mediu erau surprinși de latinitatea noastră, de supraviețuirea Romei la Dunăre și la Carpați. Un autor născut în secolul al XIV-lea, umanistul florentin Poggio Bracciolini (1380–1459), afirmă că limba latină era răspândită pe vremea sa printre români și era vorbită de aceștia: „La sarmații de sus (din nord) este o colonie rămasă, după cum se spune, de la Traian, care și acum, în atâta barbarie, păstrează limba latină de la italieni, care au ajuns acolo; ei spun oculum, digitum, manum, panem și multe altele, din care rezultă că toți coloniștii lăsați acolo coboară din latini și că acea colonie vorbește limba latină”. Bracciolini este, probabil, primul umanist care vorbește despre originea latină a coloniei romane lăsate departe, în nord, de împăratul Traian, în lucrarea „Historia tripartita disceptativa convivalis” (scrisă în 1451), cuprinzând referințe importante și despre români. Adolf Armbruster a observat că atunci, la jumătatea secolului al XV-lea, se argumentează pentru prima oară (din câte se cunoaște în acest moment) latinitatea limbii române prin probe de vocabular.

Înainte de Poggio Bracciolini, în anul 1426, Rinaldo degli Albizzi (1370–1442), diplomat, ambasador florentin la curtea regelui Ungariei, scriind despre popoarele din „Slavonia” ― adică din întreg răsăritul Europei ― care aveau ținuturi proprii, arată: „Limbile din Slavonia, care au țări și orașe proprii, mai întâi ungurii, germanii, slavii, românii, [care] au limba aproape romană…”. Termenul de „limbă” avea atunci ― ca și în textele biblice ― inclusiv sensul de popor, neam, etnie. Este de presupus că diplomatul florentin, dacă nu va fi fost el însuși, în drumurile sale, printre români, a aflat despre latinitatea românei la curtea regală ungară, unde erau, desigur, cunoscători direcți ai acestui fapt.

Un cunoscut umanist a fost Flavio Biondo (1392–1463), secretar apostolic, care scria (prin 1452–1453) apeluri către capetele încoronate ale Europei pentru o acțiune creștină comună, prezentându-i Europei pe români: „Iar dacii ripensi (dacii de pe mal) sau valahii din regiunea Dunării, care, de asemenea, se află în vecinătate, dovedesc prin vorbire originea lor romană ca pe un lucru de cinste, [origine] pe care o pun în evidență și o invocă; pe aceștia, venind anual la Roma și la pragurile apostolilor în calitate de creștini catolici, ne-am bucurat cândva de a fi auzit că vorbesc astfel încât cele ce spun, potrivit tradiției populare și comune a neamului lor, sunt o gramatică rustică cu savoare de latinitate”. În alt discurs, Flavio Biondo enumeră popoarele care ar putea lupta cu occidentalii contra turcilor și îi pomenește, în acest context, pe „românii născuți din sânge roman”. După cum se vede, în discurile sale către suveranii europeni, italianul susține romanitatea românilor cu argumente lingvistice, fiindcă el însuși ― din câte se pare ― i-a auzit pe pelerinii români la Roma vorbind românește.

Mai vestit decât toți antecesorii a fost Enea Silvio Piccolomini (1405–1463). El a avut cel mai mare rol, prin autoritatea sa de papă (cu numele de Pius al II-lea), în răspândirea ideii romanității românilor în Occident. El spune despre Valahia că este o țară foarte întinsă, care începe din Transilvania și se întinde până la Marea Neagră. Despre locuitori arată că au fost chemați vlahi de la numele generalului Flaccus și adaugă: „Graiul acestui popor este latin, deși schimbat în mare parte, fiind abia inteligibil pentru un om din Italia”. Celebrul umanist spune aproape același lucru, în altă parte, în limba italiană: „Acest neam a păstrat până acum limba romană, care, deși alterată în mare parte, poate să fie încă înțeleasă de un italic”. Lucrarea de mare anvergură este „Cosmographia”, scrisă în vremea pontificatului său, derulat între anii 1458 și 1463 (cartea a fost publicată pentru prima oară în 1501). În această operă, în capitolul al doilea, intitulat „Despre regiunea Transilvaniei, «despre sași», secui și români, popoare ce locuiesc în ea”, mai scrie: „Acest pământ a fost locuit odinioară de geți, care l-au pus pe fugă rușinoasă pe Darius, fiul lui Histaspe… Și a fost dusă acolo o colonie de romani, care să-i țină în frâu pe daci, sub conducerea unui oarecare Flaccus, după care a fost numită Flacchia. Apoi, după o lungă bucată de timp, alterându-se numele, așa cum se întâmplă, a fost numită Valahia, și în loc de flacci au fost numiți valahi”. Explicația despre derivarea numelui vlahilor ― adică a numelui prin care erau numiți românii de străini ― de la numele generalului roman Flaccus este fantezistă (referința se găsește, între primii, la Ovidius), dar a făcut epocă, fiind preluată timp îndelungat de către foarte mulți autori occidentali.

Un alt italian, născut la Salerno și numit în manieră latinizantă G. Pomponius Laetus (1425–1498), cutreiera în secolul al XV-lea Europa răsăriteană, trimis, se pare, de papa Sixt al IV-lea și lăsa notițe despre români: „Dacia, provincie care era așezată dincoace și dincolo de Istru, se cheamă în vremea noastră Volohia, iar locuitorii sunt numiți Volohi. Volohia înseamnă Italia, deoarece ei vorbesc în mod italic. […] Sunt unii care cred că aceasta ar fi regiunea numită azi Volohia, situată dincolo și dincoace de Istru: și i se spune Italia, fiindcă folosesc limba italică”.

Românii sunt, prin urmare, romanii orientului european, acei romani care au păstrat vie amintirea Romei, după mai mult de un mileniu. Străinii îi văd pe români drept romani, nu au nicio îndoială în legătură cu originea lor, cu limba vorbită de aceștia și nici chiar cu soarta lor neprielnică. Latinitatea românilor este remarcată, în primul rând, de italieni, cei mai îndreptățiți să observe asemănarea românei cu latina și cu italiana. O fac cu multă dezinvoltură și, uneori, cu preciziune. Numele dublu al românilor, acela dat de ei înșiși și acela dat de străini, iese mereu la iveală și ajunge să fie cunoscut în Europa. Prilejul acestei conștientizări este cruciada târzie, adică lupta europenilor, deopotrivă a celor din prima linie și a celor occidentali, contra otomanilor, care amenințau cu disoluția civilizației creștine. Românii au fost parte integrantă a acestui efort de apărare a esenței continentului nostru, au dobândit, ca și vecinii lor, conștiința de „poartă a Creștinătății”, dar s-au revendicat și din marea moștenire romană.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române