Elogiu latinității: Românii și italienii erau numiți la fel de către străini

În epoca lui Mihai Viteazul, știrile despre români se înmulțesc, pe măsură ce crește faima domnului român în Europa. Giovanni Francesco Baviera, din familia Della Rovere și a ducilor de Urbino, a venit în Transilvania ca gentilom la curtea lui Sigismund Báthory și a rămas până în 1594. A scris „Ragguaglio di Transilvania”, inspirându-se din unii predecesori. Arată că în această provincie sunt răspândiți mulți români, care spun că sunt urmași ai acelor vechi colonii romane, lucru ușor explicabil prin limba lor plină de cuvinte latine și italiene corupte.

Giovanni Botero (1533–1617) era diplomat și savant și nu a fost personal în Țările Române. A scris „Relazioni universali”, un tratat de geografie politică, elaborat prin anii 1580–1590 și publicat în 1591. Prin numele de Dacia, el înțelege Transilvania, Moldova și Țara Românească. Despre locuitori scrie: „Românii sunt de origine italiană… Românii arată că-și trag originea din romani prin felul de a vorbi, pentru că păstrează limba latină, dar mai stricată decât la noi, la italieni. Cheamă «il cavallo» «calo», «l’acqua» «apa», «il pane» «pa», «le legne» «lemne», «l’occhio» «occel», «la donna» «mugier», «il vino» «vin», «la case» «casa», «l’huomo» «huomen»…”. După cum se vede, Giovanni Botero s-a informat din surse sigure și a obținut informații exacte.

Giovanni Antonio Magini (1555–1617), matematician, geograf și astronom, profesor la universitatea din Bologna, a scris „Geographiae universae tum veteris, tum novae, absolutissimus opus”, redactată prin 1595, publicată la Veneția în 1596. Are informații corecte despre Țările Române de la un student sas transilvănean de la Padova, Johannes Hertel. De aceea, scrie despre români că sunt descendenții vechilor locuitori aduși de Traian și că acești coloniști, după două secole de conviețuire cu dacii, au devenit un nou popor, care păstrează numele de romani între membrii săi, dar care este numit „valah” de către străini. Continuă, scriind că dintre toate popoarele vechi din Transilvania au supraviețuit, în ordine, doar românii (numiți „Romani”), secuii (numiți „Scythae”), sașii (numiți „Saxones”) și ungurii (numiți „Hungari”). Despre români mai afirmă că au conștiința romanității lor. Numele de „valah” ― spune ― nu vine de la Flaccus, ci de la cel dat în general de către străini popoarelor romanice. Pentru a dovedi aceasta, arată că germanii, polonezii și maghiarii îi numesc aproape la fel pe italieni și pe români. Prin Hertel, Magini dă și el o explicație corectă a etnonimului „vlah” (după ce Lebelius și, parțial, Reicherstorffer făcuseră același lucru). Indirect, și la Magini limba română (prin conservarea etnonimului de „roman/român”) este un argument al romanității românilor.

Călugărul franciscan Francesco Pastis din Candia, stând, la finele secolului al XVI-lea, șapte ani printre români, și-a format anumite impresii despre aceștia, reunite în lucrarea „Informatione della Valachia” (redactată prin 1596). Fiind cleric, autorul este sensibil la confesiune și notează că românii utilizau limba slavonă în biserici, în timp ce: „limba lor cea veche era latina, dar acum au stricat-o așa de tare, încât abia se disting câteva cuvinte, însă sigur se trage din latină”.

Friulanul Marcantonio Nicoletti da Cividale (1536–1596) a rezervat, în vasta sa operă, o pagină și românilor: „Oameni pastorali, cu aspect frumos, cu corpul drept și bine clădit […], care, deși așa de nenobili, așază prima lor origine în nobilimea romană. Amestecă multe cuvinte slave cu vorbe romane, dar abătute de la rostirea adevărată”. Și în acest caz, în ciuda influenței slave, latinitatea iese la lumină, fiind remarcată.

Pietro Luccari, raguzan, își scrie cronica la 1601 și folosește ce spune Mauro Orbini, dar adaugă și observații originale: „Valahia este așezată dincolo de Dunăre […] are animale mari și mici, cu care alimentează toată Romania. Lumea (românii) urmează ceremoniile grecilor și vorbește cu o limbă latină stricată și modificată de cuvinte străine. A fost făcută de împăratul Traian ca provincie a poporului roman și trimise acolo multe colonii ale sale; care, alungat fiind graiul goților, introduseră latina, pe care barbarii o numiră valahă, de unde se născu numele provinciei respective”.

Giorgio Tomasi (? – după 1621), venețian, a fost protonotar al nunțiului apostolic Alfonso Visconti, pe care l-a însoțit în Transilvania, ajungând secretar al lui Sigismund Báthory. A stat în Transilvania între 1596 și 1599 și a scris lucrarea „Delle guerre et rivolgimenti del regno d’Ungaria et della Transilvania…” (inspirată din Botero și Reicherstorffer, publicată la Veneția în 1621). El notează romanitatea românilor și caracterul lor unitar în cele trei țări: „Limba, mai ales din Țara Românească, unde trăiesc puțini alții decât valahii, este latina și italiana stricată, semn că au fost colonii ale romanilor. Zicând «Zieo» lui «Dio», «domniata» pentru «dominatio tua», «callo» pentru «cavallo»… Socotesc de ocară numele de «valah», nevoind să fie chemați cu alt cuvânt decât românești și mândrindu-se că-și au originea în romani”. Astfel, Tomasi explică romanitatea românilor prin trecutul lor antic, prin limbă, prin veșminte și prin numele de roman, de care românii erau mândri.

Lazaro Soranzo a scris „avvisi” („știri”) pe vremea lui Mihai Viteazul, când Europa era avidă de noutăți din regiune. O astfel de „știre” este „L’Ottomano”, apărută la Ferrara în 1598. Autorul zice că „aceștia (transilvănenii), împreună cu moldovenii și cu muntenii sunt anticii daci, atât de temuți de romani…”. Soranzo evocă și originea italică a românilor, legându-le numele de italieni și explicând astfel semnificația cuvântului „valah”. El vorbește și despre „morlaci” (români de pe coastele Dalmației, mult influențați de slavi; despre ei a scris Silviu Dragomir) și leagă romanitatea nord-dunăreană de cea balcanică.

Aceste mărturii îi cuprind uneori, cum se vede, și pe românii de la sud de Dunăre, unii situați în vecinătatea marelui fluviu, dar cei mai mulți răzlețiți prin Peninsula Balcanică, în urma presiunii slavilor revărsați dinspre nord (în primul mileniu), dar și a acțiunilor Imperiilor Bizantin și apoi Otoman (mai ales în mileniul al doilea). Mulți dintre acești români aveau să se desprindă din masa poporului lor și să îngroașe rândurile slavilor sudici, grecilor și chiar dalmațienilor.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române

Elogiu latinității: Românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei și vorbesc latina

În mod categoric italienii sunt cei mai numeroși străini care remarcă și popularizează romanitatea românilor. Ei sunt cei dintâi care au capacitatea să observe și asemănarea limbii române cu latina și cu italiana. Astfel, Paolo Giovio (1483–1552), autor a două volume cu tentă istorică (publicate în 1550–1552), vorbește despre cariera lui Aloisio Gritti în Transilvania și spune că românii au o limbă latină, dar și obiceiuri și legi romane: „Iar la români nu înfloresc doar anumite obiceiuri și legi romane, ci chiar se folosesc de aceste cuvinte ale limbii latine”.

Giulio Mancinelli (1537–1618), născut la Macerata, și el iezuit, a trecut în 1583–1586 prin Țara Românească și Moldova. Mărturia sa este, de asemenea, interesantă: „Aproape toți (catolicii din Moldova) vorbeau limba italiană, iar limba țării și a Valahiei este pe jumătate latină și vulgară, corcită cu unele cuvinte grecești, aduse de călugări, negustori și de principi”. Italienistul Claudiu Isopescu a exprimat opinia că Mancinelli este primul autor italian care susține corect că limba română se trage din latina vulgară.

Ferrante Capeci (1549–1587), iezuit din Napoli, a fost trimis în Transilvania pentru lupta împotriva Reformei. A venit probabil împreună cu Possevino. A fost profesor și rector al Colegiului Major iezuit din Cluj, fondat în 1581, strămoșul Universității clujene de astăzi. A murit de ciumă la Cluj. Au rămas de la el două scrisori din 1584, în care spune că românii „au limba asemănătoare cu italiana, astfel încât se poate învăța în câteva luni, după cum și ei (românii) învață ușor limba italiană; ba chiar ei se și cheamă românești (romaneschi)”. El mai adaugă că românii sunt cei mai vechi locuitori ai Transilvaniei și numește Banatul Valahia (spune că Lugojul și Caransebeșul sunt în „Valahia”), atestând faptul că această provincie, locuită în majoritate de români, era privită ca o țară românească.

Un iezuit anonim italian face, la 1587, o descriere a Moldovei pentru papa Sixt al V-lea (1585–1590), care urmărea crearea unei alianțe antiotomane, cu includerea Țărilor Române: „Acești oameni, deși de rit grec, sunt totuși prieteni ai numelui de roman, și prin limba stricată provenită din latină, și prin opinia pe care o au de a fi descins din romani și se cheamă între ei cu numele de romani”. Părintele iezuit nu subliniază doar latinitatea limbii, ci și alte două lucruri importante: caracterul autohton al conștiinței latinității românilor și faptul că moldovenii se numeau pe sine între ei români, fiind identici ca limbă, veșminte, obiceiuri și rit cu românii din Țara Românească.

Raportul generalului ordinului iezuit, din 1588, menționează, în cadrul primei misiuni în Moldova, că exista în această țară opinia că moldovenii, „după înfățișare, limbă și obiceiuri, fuseseră o colonie a romanilor”. „Opinia” respectivă era exprimată, firește, de unii dintre locuitorii țării, cei veniți în contact cu membrii misiunii, care i-au putut vedea și asculta vorbind pe români.

Franco Sivori (1560? – după 1589) era fiul unui negustor din Genova, ajuns secretar al lui Petru Cercel, domnul Țării Românești (1583-1585). A scris „Memoriale delle cose occorse a me Franco Sivori del Signor Benedetto doppo della mia partenza di Genova l’anno 1581 per andar in Vallachia”, după ce a stat cu domnul menționat în Țara Românească (1583–1585). Izvorul a fost valorificat în secolul trecut prin teza de doctorat a istoricului Ștefan Pascu. Italianul afirmă că limba muntenilor este la fel cu aceea vorbită în Moldova, fiind formată din elemente latine și italiene, dar și grecești și slavone, ceea ce i-ar da un aspect de „limbă barbară”. Spune despre români că sunt oameni viteji și orgolioși, care învață ușor orice limbă și că principele lor vorbea italiană, franceză, greacă, turcă, sârbă, poloneză și română. Este vorba despre același principe ― frate probabil al lui Mihai Viteazul ― care scria versuri în limba italiană și care a creat un atelier de tunuri la Târgoviște.

Pietro Busto din Brescia (? – după 1595) a fost în slujba lui Sigismund Báthory, era muzicant și i-a scris fratelui său o scrisoare, datată la Alba Iulia în 21 ianuarie 1595, despre stările din Transilvania. Spune în text că „valahii […] sunt resturile rămase din romanii alungați de huni și urmează credința greacă” și că „limba lor este un fel de latină stricată cu vorbe barbare, aproape la fel, dar mult mai rău, ca friulana”. Pentru italian, românii transilvani sunt „sclavii ungurilor și sunt obligați să lucreze terenurile patronilor lor fără nicio plată” („schiavi degli Ongari et sono obligati lavorare i terreni degli loro padroni senz’altra spesa”). Remarca acestei mari discriminări este importantă, fiindcă se face cu puțini ani înainte de intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania (la 1599), când românii erau acuzați că s-au răsculat contra nobililor unguri, „mânați de încrederea că aveau acum un domn din neamul lor”.

Giuseppe Rosaccio (1530–1620), medic și cosmograf, scrie (în 1595), între altele, cartea „Mondo elementare et celeste…”, publicată la Treviso, în 1604. Spune, copiindu-l pe Botero, că vecine cu Transilvania sunt „Valahia Minore” (Țara Românească) și „Valahia Maggiore” (Moldova), că toți locuitorii celor trei țări arată că își trag originea din romani, fiindcă vorbesc limba latină, dar mai stricată decât romanii.

Cum se vede, umaniștii, intelectualii, cei care erau preoți, călugări, medici, geografi, cosmografi, istorici notează mai multe detalii despre etnicitate și spun, de regulă, despre limba română că este o latină coruptă, o latină modificată în funcție de trecerea timpului și de particularitățile locului. Ceilalți, adică militarii, condotierii, negustorii, adică persoanele cu educație mai puțină, spun că româna este un fel de italiană stricată. Sunt remarcate și alte detalii, ca veșmintele, obiceiurile, legile, curajul și vitejia, aspectul fizic, dar și discriminarea românilor din Transilvania. Secolul al XVI-lea, al urmărilor marilor descoperiri geografice, este unul al mobilității oamenilor și ideilor. Această împrejurare ― deși contracarată de apogeul puterii otomane sub Suleiman Magnificul ― i-a favorizat și pe români, deschizându-le noi orizonturi europene.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române