Elogiu latinității: Românii „luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieții, cât a limbii”

De mare impact este și mărturia lui Antonio Bonfini (1434–1502), umanist italian care i-a cunoscut direct pe români, în calitatea sa de secretar la curtea regelui Matia Corvin: „Căci românii se trag din romani, ceea ce mărturisește până în vremea de acum limba lor, care, deși se află în mijlocul unor neamuri barbare atât de felurite, nu a putut fi răpusă”. În același sens, umanistul italian spune: „Înecate sub valul de barbari, ele ― coloniile romane din Dacia ― mai exală limba romană și, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieții, cât a limbii. Căci cine nu s-ar minuna ― (dacă ar sta să socotească bine) desele puhoaie ale sarmaților și goților și, de asemenea, ale hunilor, vandalilor, gepizilor și incursiunile germanilor și longobarzilor ― că s-au mai păstrat încă până acum la daci și geți rămășițele limbii romane?”.

Mesajul lui Antonio Bonfini, cel care, știind că regele Ungariei era de spiță sigură românească, i-a dus acestuia genealogia (imaginară) în adâncurile istoriei, până la familia romană Corvina, este tulburător. Pentru el, mărturia de căpetenie a latinității românilor nu este neapărat istoria, nici cucerirea romană, nici fondarea provinciei romane Dacia, ci limba. Firește, împrejurările istorice sunt importante și sunt relatate și de Bonfini, dar limba română rămâne pentru el dovada capitală. Iar a spune că un popor a supraviețuit fiindcă și-a apărat de-a lungul timpului mai mult limba decât viața nu este un simplu compliment, ci o filosofie de viață. Cu alte cuvinte, Bonfini povestește lumii secretul existenței românilor în acest colț îndepărtat al Europei: apărarea, mai presus de toate, a limbii! Limba este marca supremă a identității. Este cel mai frumos elogiu care li s-a adus românilor întru glorificarea limbii române.

Toscanul Raffaello Maffei zis Volterrano (1451–1522), secretar și camerier secret al papei Pius al II-lea (umanistul Enea Silvio Piccolomini), a fost trimis în Ungaria ca legat apostolic. A fost un savant, dedicat studiilor clasice, filosofiei și teologiei, A elaborat la Roma, după 1480, anumite comentarii istorico-geografice, pornind de la Antonio Bonfini și de la Enea Silvio Piccolomini. Scrie în cunoștință de cauză despre români, dând Transilvaniei, Țării Românești și Moldovei numele generic de Valahia: „În aceste regiuni au fost primiți, cum am zis, coloniștii romani, care au făcut ca aici să se vorbească astăzi o limbă semi-italică, iar un argument este numele prin care cheamă Valahia, fiindcă valah îi spun în limba lor italicului”. Astfel, el explică romanitatea românilor prin colonizarea romană a teritoriului românesc, prin limba pe jumătate italică (italiană), prin numele de valah dat poporului și de Valahia dat țării (în limba italică). El renunță printre primii la derivarea termenului de „vlah” de la Flaccus. Aici, Maffei se distanțează de propriul său mentor, papa Pius al II-lea, știind (probabil, din experiență proprie) că ungurii (ca și slavii) îi numeau și pe italieni, și pe români cu aproape același nume (ca marcă a originii comune, a latinității).

Marcantonio Coccio, zis Sabellico (circa 1436–1506), a fost un alt savant italian care a scris despre români, în „Enneadele” sale (o istorie universală în 92 de cărți, mergând până la anul 1504): „Valahii sunt oameni de neam italic; țara lor au deținut-o odinioară dacii; acum o țin germanii, secuii și valahii”. Sunt importante și observațiile sale despre limba română, preluate din alte surse, referitoare la dăinuirea limbii romane printre români, o limbă stricată, care cu greu ar fi fost înțeleasă de un roman. Se vede la el o preluare și o adaptare a teoriei lui Pius al II-lea.

Un document emis la Nicopole, în 16 februarie 1499, redactat de un italian, martor ocular al unor evenimente de la Dunărea de Jos, conține următoarea formulare: „Apoi, după toate acestea, porni la drum și trecui Dunărea în Țara Vlahilor, chemați rumâni, adică romani” („Poi, visto ognj cosa, me misi a camino et passai lo Danubio sul paese de Vlachi, chiamati Rumenj, id est Romanj”). Cu alte cuvinte, observatorul vrea să spună că a trecut Dunărea spre sud, în Țara Românească, ai cărei locuitori se numesc pe sine rumâni, ceea ce înseamnă că se consideră romani. Astfel, se certifică clar, în secolul al XV-lea, că locuitorii Țării Românești, numiți de italieni „vlahi”, se chemau pe sine „rumâni”, nume derivat din romanii, din care descindeau.

Italienii sunt cei mai receptivi observatori, singurii care pot constata în mod direct asemănarea românei cu latina și cu italiana. Auzind, de exemplu, propoziția românească „Sunt român”, ei o asociază imediat cu cea latină analogă „Romanus sum” și consideră cele două expresii identice, cum de altfel și sunt. Interesul italienilor pentru Țările Române și pentru români vine pe mai multe căi. Este, mai întâi, rivalitatea dintre Roma și Noua Romă pentru acest spațiu geografic, pentru arondarea sa la unul dintre cele două centre ale creștinismului. Nu de puține ori, românii au intrat în atenția Occidentului datorită misionarilor papali și călugărilor benedictini, dominicani sau franciscani. În legătură cu lumea creștină, se află și cunoașterea românilor prin cruciadele târzii. Se știe că, după avansarea otomanilor islamici în Europa de Sud-Est, s-au organizat, sub egida papalității, mari acțiuni diplomatice și militare pentru împiedicarea înaintării turcilor și pentru alungarea lor din spațiile cucerite. Românii, alături de alți creștini din regiune, erau un factor militar important, ca forță activă, situată în prima linie a cruciadei. În al treilea rând, genovezii și venețienii aveau mari interese comerciale (economice, în general) la Marea Neagră (numită Mar Maggiore) și la gurile Dunării, intrând astfel direct în contact cu românii. În al patrulea rând, odată cu zorile Renașterii, ale Reformei protestante și ale umanismului, o serie de artiști plastici, muzicieni, scriitori, istorici, teologi etc. Italieni au fost invitați ori au venit singuri la curțile princiare și în centrele bisericești, mai întâi în Transilvania și apoi în Țara Românească și în Moldova. Astfel, preoți, călugări, condotieri, arhitecți, medici, negustori din Peninsula Italică străbat Țările Române și regiunile locuite de români, rămân surprinși de insula de latinitate întâlnită și duc acasă mesaje verbale și scrise despre aceasta. Astfel, latinii Orientului ajung să fie cunoscuți în locurile de origine a latinității.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române

Elogiu latinității: Ce credeau străinii de demult despre latinitatea românilor

Străinii trecuți pe la noi în Evul Mediu erau surprinși de latinitatea noastră, de supraviețuirea Romei la Dunăre și la Carpați. Un autor născut în secolul al XIV-lea, umanistul florentin Poggio Bracciolini (1380–1459), afirmă că limba latină era răspândită pe vremea sa printre români și era vorbită de aceștia: „La sarmații de sus (din nord) este o colonie rămasă, după cum se spune, de la Traian, care și acum, în atâta barbarie, păstrează limba latină de la italieni, care au ajuns acolo; ei spun oculum, digitum, manum, panem și multe altele, din care rezultă că toți coloniștii lăsați acolo coboară din latini și că acea colonie vorbește limba latină”. Bracciolini este, probabil, primul umanist care vorbește despre originea latină a coloniei romane lăsate departe, în nord, de împăratul Traian, în lucrarea „Historia tripartita disceptativa convivalis” (scrisă în 1451), cuprinzând referințe importante și despre români. Adolf Armbruster a observat că atunci, la jumătatea secolului al XV-lea, se argumentează pentru prima oară (din câte se cunoaște în acest moment) latinitatea limbii române prin probe de vocabular.

Înainte de Poggio Bracciolini, în anul 1426, Rinaldo degli Albizzi (1370–1442), diplomat, ambasador florentin la curtea regelui Ungariei, scriind despre popoarele din „Slavonia” ― adică din întreg răsăritul Europei ― care aveau ținuturi proprii, arată: „Limbile din Slavonia, care au țări și orașe proprii, mai întâi ungurii, germanii, slavii, românii, [care] au limba aproape romană…”. Termenul de „limbă” avea atunci ― ca și în textele biblice ― inclusiv sensul de popor, neam, etnie. Este de presupus că diplomatul florentin, dacă nu va fi fost el însuși, în drumurile sale, printre români, a aflat despre latinitatea românei la curtea regală ungară, unde erau, desigur, cunoscători direcți ai acestui fapt.

Un cunoscut umanist a fost Flavio Biondo (1392–1463), secretar apostolic, care scria (prin 1452–1453) apeluri către capetele încoronate ale Europei pentru o acțiune creștină comună, prezentându-i Europei pe români: „Iar dacii ripensi (dacii de pe mal) sau valahii din regiunea Dunării, care, de asemenea, se află în vecinătate, dovedesc prin vorbire originea lor romană ca pe un lucru de cinste, [origine] pe care o pun în evidență și o invocă; pe aceștia, venind anual la Roma și la pragurile apostolilor în calitate de creștini catolici, ne-am bucurat cândva de a fi auzit că vorbesc astfel încât cele ce spun, potrivit tradiției populare și comune a neamului lor, sunt o gramatică rustică cu savoare de latinitate”. În alt discurs, Flavio Biondo enumeră popoarele care ar putea lupta cu occidentalii contra turcilor și îi pomenește, în acest context, pe „românii născuți din sânge roman”. După cum se vede, în discurile sale către suveranii europeni, italianul susține romanitatea românilor cu argumente lingvistice, fiindcă el însuși ― din câte se pare ― i-a auzit pe pelerinii români la Roma vorbind românește.

Mai vestit decât toți antecesorii a fost Enea Silvio Piccolomini (1405–1463). El a avut cel mai mare rol, prin autoritatea sa de papă (cu numele de Pius al II-lea), în răspândirea ideii romanității românilor în Occident. El spune despre Valahia că este o țară foarte întinsă, care începe din Transilvania și se întinde până la Marea Neagră. Despre locuitori arată că au fost chemați vlahi de la numele generalului Flaccus și adaugă: „Graiul acestui popor este latin, deși schimbat în mare parte, fiind abia inteligibil pentru un om din Italia”. Celebrul umanist spune aproape același lucru, în altă parte, în limba italiană: „Acest neam a păstrat până acum limba romană, care, deși alterată în mare parte, poate să fie încă înțeleasă de un italic”. Lucrarea de mare anvergură este „Cosmographia”, scrisă în vremea pontificatului său, derulat între anii 1458 și 1463 (cartea a fost publicată pentru prima oară în 1501). În această operă, în capitolul al doilea, intitulat „Despre regiunea Transilvaniei, «despre sași», secui și români, popoare ce locuiesc în ea”, mai scrie: „Acest pământ a fost locuit odinioară de geți, care l-au pus pe fugă rușinoasă pe Darius, fiul lui Histaspe… Și a fost dusă acolo o colonie de romani, care să-i țină în frâu pe daci, sub conducerea unui oarecare Flaccus, după care a fost numită Flacchia. Apoi, după o lungă bucată de timp, alterându-se numele, așa cum se întâmplă, a fost numită Valahia, și în loc de flacci au fost numiți valahi”. Explicația despre derivarea numelui vlahilor ― adică a numelui prin care erau numiți românii de străini ― de la numele generalului roman Flaccus este fantezistă (referința se găsește, între primii, la Ovidius), dar a făcut epocă, fiind preluată timp îndelungat de către foarte mulți autori occidentali.

Un alt italian, născut la Salerno și numit în manieră latinizantă G. Pomponius Laetus (1425–1498), cutreiera în secolul al XV-lea Europa răsăriteană, trimis, se pare, de papa Sixt al IV-lea și lăsa notițe despre români: „Dacia, provincie care era așezată dincoace și dincolo de Istru, se cheamă în vremea noastră Volohia, iar locuitorii sunt numiți Volohi. Volohia înseamnă Italia, deoarece ei vorbesc în mod italic. […] Sunt unii care cred că aceasta ar fi regiunea numită azi Volohia, situată dincolo și dincoace de Istru: și i se spune Italia, fiindcă folosesc limba italică”.

Românii sunt, prin urmare, romanii orientului european, acei romani care au păstrat vie amintirea Romei, după mai mult de un mileniu. Străinii îi văd pe români drept romani, nu au nicio îndoială în legătură cu originea lor, cu limba vorbită de aceștia și nici chiar cu soarta lor neprielnică. Latinitatea românilor este remarcată, în primul rând, de italieni, cei mai îndreptățiți să observe asemănarea românei cu latina și cu italiana. O fac cu multă dezinvoltură și, uneori, cu preciziune. Numele dublu al românilor, acela dat de ei înșiși și acela dat de străini, iese mereu la iveală și ajunge să fie cunoscut în Europa. Prilejul acestei conștientizări este cruciada târzie, adică lupta europenilor, deopotrivă a celor din prima linie și a celor occidentali, contra otomanilor, care amenințau cu disoluția civilizației creștine. Românii au fost parte integrantă a acestui efort de apărare a esenței continentului nostru, au dobândit, ca și vecinii lor, conștiința de „poartă a Creștinătății”, dar s-au revendicat și din marea moștenire romană.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române