Seria de autori străini care se referă la romanitatea românilor și la
latinitatea limbii române a fost reactualizată, cum spuneam, de Adolf
Armbruster. Alături de el stau Șerban Papacostea, Nicolae Stoicescu, George
Lăzărescu, pe urmele unor mai vechi cercetări ale lui Nicolae Iorga, ale Mariei
Holban, ale lui Eugen Coșeriu și ale multor altora. Ea cuprinde astăzi sute de
nume de autori, mai ales din Europa, pornind de la finele mileniului I și
ajungând până în timpurile moderne.
Secolul al XVI-lea, spre finele Renașterii, a fost favorabil mobilității
oamenilor și a condus la înmulțirea știrilor de acest fel. Astfel, Giovan
Andrea Gromo (1518–după 1567), militar, era din Bergamo și a slujit în
oastea unor principi, între care Ioan Sigismund al Transilvaniei, țară în care
a locuit în 1564–1565. A alcătuit o descriere a Transilvaniei în două versiuni,
una scurtă, la 1564, dedicată papei, și alta dezvoltată, la 1566-1567, dedicată
lui Cosimo de Medici, ducele de Florența și Siena; pentru aceasta, el a luat
adesea date din „Chorographia” lui Georg Reicherstorffer. În prima
descriere, notează următoarele despre componența etnică a regiunii vizate: „Toate
satele sunt locuite de români, și aceasta nu numai în Banat, ci chiar și în
Transilvania”. Mai adaugă: „Limba lor se cheamă romană sau romanesca și este aproape
o latină macaronească[1];
se socotesc urmași ai coloniștilor romani”. Este de remarcat că Gromo dă aici
numele limbii române în românește. În lucrarea extinsă, Gromo enumeră națiunile
recunoscute ale Transilvaniei (ungurii și sașii), iar apoi se referă din nou la
supușii români, despre care spune: „Cea de-a treia națiune este cea română,
care este răspândită în toate părțile din acea țară (a Transilvaniei)… limba
lor este străină și diferită de ungară, dar cum ei fac profesiune de credință
de a fi descinși din colonia romană…, astfel încă folosesc o limbă asemănătoare
anticei limbi romane, dar barbară, așa cum le sunt și obiceiurile și veșmintele”.
Giulio Ruggiero (? – 1573), om al bisericii, a fost abate, protonotar
apostolic și nunțiu apostolic în Polonia. Din această ultimă calitate, s-a
interesat și de Moldova, cu principi vasali ai regilor poloni și cu o oarecare
populație catolică (de sub 2%). A lăsat un raport din 1568 adresat papei Pius
al V-lea, în care vorbește despre Dacia, formată din Moldova, Transilvania și
Țara Românească și despre locuitorii săi: „Valahii aceștia sunt, din vechea lor
origine, italieni, fiind colonie de romani conduși de Flaccus, care, cu
termenul stricat, vor mulți să spună că ar fi zișii valahi, dar eu cred mai
degrabă că se cheamă așa fiindcă este același nume comun în Polonia pentru toți
italienii, din care ei își trag originea. Fapt pentru care păstrează încă în
mare parte limba latina coruptă și nu cu totul neasemănătoare cu a noastră
italiană”. Romanitatea românilor se bazează și la Ruggiero pe trecutul antic de
colonie romană, pe nume și pe limba numită latină coruptă, asemănătoare cu
italiana. Aproape la fel spunea, cu peste un secol și jumătate în urmă,
episcopul Ioan de Sultanieh. Ruggiero arată corect că numele de valahi dat
românilor de către străini nu provine de la numele imaginarului general Flaccus,
ci de la denumirea comună dată latinofonilor (pornind de la observația directă
că în Polonia italienii și românii erau numiți la fel).
Giovanni Francesco Commendone (1523–1584) era venețian, cu studii
strălucite, devenit cleric, secretar al papei Iuliu al III-lea, apoi episcop și
cardinal. Ca nunțiu apostolic în Polonia al papei Grigore al XIII-lea (1572–1585),
a cunoscut Moldova. A scris la 1572 o notiță numită „Valachiae, olim
Flacciae, Romanorum coloniae, brevis descriptio”, unde vorbește despre
originea latină a românilor. Zice că Valahia înseamnă Italia, „căci polonii îi
spun veloc italianului, iar valahii păstrează până astăzi nu
numai obiceiurile și legile adevărate ale disciplinei romane, ci au primit
chiar și cele mai multe cuvinte ale limbii latine în vorbirea lor, care e slavă”.
Deși face o confuzie legată, probabil, de prezența la români a limbii slavone
ca limbă a bisericii, a cancelariei și a culturii, autorul recunoaște
impregnarea limbii române cu foarte multe cuvinte latine. Popoarele sunt numite
după maniera renascentistă de arhaizare, fapt pentru care polonezii sunt „sarmați”,
iar slavii sunt „iliri”.
Giovanni Lorenzo d’Anania (secolul XVI), umanist, în „Universale
fabbrica del mondo ovvero Cosmografia”, publicată la Napoli, în 1573, apoi
la Venezia, în 1576, zice că „valahii (moldovenii) sunt foarte instabili și
mândri, cu un grai care le demonstrează originea, fiind pe jumătate latin,
având și limba slavonă, care e aproape obișnuită în toate aceste părți”.
Antonio Possevino (1533-1611), părinte iezuit, era născut la Mantova, a
fost secretarul „Companiei lui Isus”, diplomat în slujba papei, cu misiuni în
mai multe țări răsăritene, inclusiv în Transilvania. A scris în 1583 lucrarea „Transilvania”,
cu scopul de a susține Contrareforma urmărită de Sfântul Scaun și de
Ștefan Báthory, principele Transilvaniei, ajuns, din 1575, și rege al
Poloniei. Încă înainte de a ajunge în Transilvania, Possevino îi scrie papei o
epistolă, spunând că „toate aceste rămășițe ale vechilor colonii romane” ― adică
românii ― „chiar și astăzi conservă limba noastră coruptă”. În lucrarea „Transilvania”,
scrie din nou despre specificul românilor: „Și încă aceia care se cheamă
valahi, locuitori în aceeași Transilvanie, dovedesc destul că descind din cei
veniți din Italia, având ei limba foarte stricată din italiană sau latină și
arătând după înfățișare a se trage din noi”. Și aici, limba română este
prezentată ca fiind asemănătoare cu latina și italiana.
Însoțitorul anonim (? – după 1583) al lui Possevino ― tot un iezuit ― a elaborat o descriere a
călătoriei mantovanului în Transilvania, cu impresii bogate despre români (inclusiv
despre cei din Țara Românească și Moldova), prezentați drept „vechiul neam al
romanilor, care își zic până astăzi romani și care descind fie din coloniile
romanilor, fie din cei care erau osândiți la muncă în minele de metal”. De
asemenea ― spune autorul acesta ― ei „vorbesc o limbă stricată”, cu „multe
cuvinte italice”.
După cum se vede, în secolul al XVI-lea, începea să pătrundă în conștiința
elitei europene numele etnic intern (endonimul) pe care și-l dădeau românii și
care nu numai că amintea de Roma, dar era aproape identic cu numele de roman.
Pe de altă parte, tot mai mulți străini își dau seama cu numele pe care ei îl
dau românilor („valah” cu variante, adică exonimul) este similar numelui dat
italienilor, ca dovadă a înrudirii celor două popoare întru latinitate.
Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele
Academiei Române
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu