Elogiu latinităţii: Statul roman

În jurul Romei eterne s-a ridicat cu timpul un edificiu politic impresionant. Statul roman propriu-zis are o existenţă continuă de circa un mileniu şi un sfert, dacă facem abstracţie de Imperiul Roman de Răsărit (476-1453), care a mai dăinuit un mileniu sub acelaşi nume oficial (de Imperiul Roman) şi cu cetăţenii săi numiţi tot romani (romei). Astfel statul roman sau de model roman a trăit, fără întrerupere, circa 2.250 de ani (două milenii şi un sfert), caz unic în istoria lumii.

Vag şi mitic, se spune că secretul acestei longevităţi sunt cumpătarea şi spiritul de sacrificiu, bazate pe credinţa că nimic durabil nu se poate obţine pe lumea asta fără muncă şi fără jertfă. Astfel, de exemplu, se vede cum Roma regală s-a fondat pe sângele fratelui, Remus, Roma republicană pe sângele fiilor lui Brutus, iar Roma imperială pe sângele tatălui, Caesar. Și poporul român a păstrat această credinţă, reflectată în povestea genezei Mănăstirii Argeşului, în legenda meşterului Manole. Statul roman a pornit de la un mic oraş şi a ajuns să domine toată Peninsula Italică, să cucerească întreg Bazinul Mediteranei şi să se întindă apoi, după niciun mileniu de existenţă, pe trei continente. Mai întâi, romanii au purtat războaie de apărare cu etruscii, cu galii, cu grecii şi cu punii (fenicienii de la Cartagina). De războaiele cu etruscii (situaţi cu baza în Toscana de azi, numită atunci Etruria) se leagă numele eroilor romani Horatius Colcles ― care a apărat un pod peste Tibru în faţa întregii armate etrusce conduse de regele Porsenna ― şi Mucius Scaevola ― cel care şi-a ars mâna dreaptă pe o făclie fără să dea vreun semn de durere, spre a-şi dovedi curajul şi demnitatea înaintea aceluiaşi rege. Conflictul cu galii jefuitori ai Romei a scos în prim-plan persoana căpeteniei Brennus, plătit în aur de romani ca să ridice asediul; când romanii au reclamat falsificarea greutăţilor de măsurare a cantităţii de aur, Brennus şi-ar fi aruncat şi sabia pe talgerul cântarului, strigând: „Vae victis!” („Vai de învinşi”). Ofensa a fost însă îndată răzbunată de Marcus Furius Camillus, purtat în triumf de patru ori şi socotit al doilea întemeietor al Romei. De mare impact s-au dovedit războaiele punice, în vremea cărora generalul cartaginez Hannibal a supus o mare parte a Italiei şi a ameninţat Roma („Hannibal ante portas!”, adică „Hannibal înaintea porţilor!”).

Războaiele clasice de cucerire duse de romani au fost cele cu etruscii, sabinii, samniţii şi latinii, pentru înstăpânirea lor asupra centrului peninsulei; apoi cu grecii, pentru ocuparea sudului Italiei, numit atunci „Grecia Mare”; nordul a fost preluat în urma luptelor cu galii, regiunea numindu-se „Galia cisalpină” sau „Galia de dincoace de munţi”; în fine, bazinul Mediteranei a fost înglobat Romei într-un interval de două secole şi jumătate (270-30 î. Hr.), în timpul republicii, când s-a atins şi apogeul dezvoltării statului roman. Fireşte, imperiul a crescut mereu până în secolul al II-lea d. Hr., dar se intrase deja în faza decăderii. Maxima extensiune a statului roman s-a atins în timpul lui Traian (98-117 d. Hr.), când puterea Romei se întindea pe trei continente, de la Oceanul Atlantic în vest până la Tigru şi Eufrat în est şi din nisipurile fierbinţi ale Africii în sud până în ceţurile reci ale Britanniei în nord. Marea Mediterană ajunsese un „lac” al Romei şi era numită „Mare Internum” sau „Mare Nostrum”.

Natural, astăzi, toată această întindere de loc are o cu totul altă configuraţie, dar latinitatea a rămas vie după două milenii şi domină, în multe privinţe, planeta. În ce fel? Nu se ştie exact cât de întinsă a fost romanitatea etnică în momentul căderii Romei, dar unul dintre cele trei mari grupuri de popoare europene de astăzi este marcat de popoarele romanice: italienii, francezii, spaniolii, românii, portughezii, catalanii, provensalii, retoromanii, friulanii, sarzii etc. Mai mult, la finele Evului Mediu, în urma marilor descoperiri geografice, latinitatea s-a extins dincolo de Europa şi a ajuns să domine în America Latină (numită tocmai de aceea aşa!) şi în vaste regiuni din Africa şi Asia. Astăzi, cea mai răspândită limbă maternă din lume nu este engleza şi nici chineza ― cum se crede îndeobşte ―, ci spaniola! În China sunt vreo 60 de naţionalităţi şi se vorbesc numeroase limbi. Iar engleza este înţeleasă şi chiar vorbită de cei mai mulţi oameni, dar nu ca limbă maternă, ci ca limbă de comunicare. Și mai interesant este un alt lucru: circa 60% dintre cuvintele limbii engleze ― cea mai răspândită limbă de comunicare de pe Pământ ― sunt de origine latină (intrate în limba lui Shakespeare prin mijlocirea francezei, care a fost limba curţii Angliei vreme de mai bine de trei secole). Sub aspect artistic, al moştenirii culturale, cele mai multe monumente aflate sub protecţia UNESCO din lume sunt în Italia (51), apoi în China (48), în Spania (44) şi în Franţa (41). Dintre aceste patru ţări, trei sunt romanice şi însumează aproape 150 de monumente dintre cele peste 1.000 protejate de UNESCO în lume. În Uniunea Europeană, principalele destinaţii turistice sunt, în ordine, Spania, Italia, Franţa, adică cele mai importante ţări latine, iar ţara cu cele mai mari venituri nete din turism este Spania (în 2014, 35,4 miliarde de euro).

Cu alte cuvinte, latinitatea a făurit cultură şi civilizaţie în această lume, a construit modele de urmat, a dat măsura lucrurilor. De multe ori, oamenii se lasă mânaţi de aparenţe şi apreciază, în primul rând, aspectele pragmatice, de succes facil şi imediat. De ce nu am accepta să trecem de la aparenţe la esenţe, de la forme la fonduri, de la fenomen la conţinut? Romanii au lăsat în urma lor o civilizaţie perenă, apreciată de mulţi şi, mai ales, de inamicii lor, care i-au copiat şi, astfel, au supravieţuit. De ce s-a întâmplat acest lucru este foarte greu de spus, fiindcă istoricii, ca toţi oamenii, sunt mărginiţi în cunoaşterea lor. Dar o explicaţie există, deşi ea necesită lămuriri ulterioare: romanii au fost mari cuceritori, dar şi mai mari decât cuceritori au fost organizatori şi şi mai mari decât organizatori au fost legislatori! De aceea, pe unde au trecut, au lăsat lege şi ordine şi, împreună cu ele, statornicie. Faptul acesta explică, între altele, de ce latinitatea trăieşte şi astăzi.

Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române