Există azi mulţi iubitori de istorie care ― în lipsa unor studii de
specialitate, care se dobândesc greu, ca orice meserie ― judecă lumea veche de
acum 2.000 sau 1.500 de ani în acord cu ideile contemporane, cu valorile
noastre, cu dimensiunile de-acum. Astfel, daco-geţii ― buni, drepţi, harnici şi
viteji ― apar drept victime ale romanilor orgolioşi şi expansionişti şi sunt
socotiţi demni de a fi compătimiţi, apăraţi, proslăviţi. Dotaţi ― în imaginaţia
populară ― cu atâtea calităţi, ei nu aveau cum să fi dispărut striviţi de
tăvălugul roman. Este aici ceva din tendinţa modernă de compătimire a victimei,
care se cuvine mereu apărată. De asemenea, după mintea noastră de azi, procesul
de romanizare este pentru mulţi de neînţeles şi de neacceptat. Cum să dispară un
imens popor, după numai 170 de ani de ocupaţie romană, când, de fapt,
majoritatea acestui numeros popor nici măcar nu a fost cucerită de romani?
Mai întâi, trebuie să vedem dimensiunile reale ale fenomenului, iar fără
demografie acest lucru este imposibil. La începutul erei creştine, densitatea
populaţiei în Imperiul Roman era de 15-20 de locuitori pe kilometru pătrat, iar
în Barbaricum (în afara lumii romane) de până la 5 locuitori în
zonele de câmpie şi de 1-2 locuitori pe kilometru pătrat, în regiunile cu
relief înalt şi foarte împădurite. Dacia făcea parte din această ultimă
categorie.
În plus, după nimicitoarele războaie daco-romane şi după cei circa 20 de
ani de lupte aproape neîntrerupte, Dacia viris exhausta („Dacia a fost
secătuită de bărbaţi”, după mărturia lui Criton, medicul lui Traian).
Într-adevăr, în al doilea război daco-roman, regele Decebal nu a mai găsit
decât greu tineri/adolescenţi care să lupte.
În al treilea rând, cea mai mare parte din regatul lui Decebal, care fusese
cam de întinderea României de azi, era ocupat de romani sau se afla sub control
ferm roman (inclusiv Dobrogea şi Muntenia), ceea ce înseamnă aproape 200.000 de
kilometri pătraţi. Ideea că dacii erau „câtă frunză, câtă iarbă” şi că doar o
mică parte au ajuns sub romani este complet falsă şi ţine tot de prejudecăţile „analizei”
istorice făcute de profani. Fireşte, anumite fragmente de triburi dacice
ajunseseră spre Dunărea Mijlocie (Slovacia), iar altele mult spre răsărit, la
nordul Mării Negre (după cum arată anumite descoperiri arheologice), dar peste
tot, în acest imens spaţiu, erau presărate variate alte populaţii şi triburi.
Chiar pe teritoriul de azi al României, în afară de daco-geţi, trăiau sciţi
agatârşi, greci, sciţi dobrogeni, celţi, bastarni, iliri, sarmaţi iazigi şi
roxolani, cimerieni etc. În acea epocă nu existau popoare compacte, ci doar „pânze
de populaţie”, enclave printre alte enclave, ca şi imense spaţii nelocuite,
slab locuite sau temporar locuite. Ținând seama de aceste considerente
obiective, pe teritoriul dacic cucerit şi controlat de romani se poate să fi
fost cam 100.000-150.000 de daco-geţi, mai ales femei, copii şi bătrâni (foarte
puţinii tineri câţi mai rămăseseră au fost înglobaţi în unităţi auxiliare duse
departe în Imperiu). Să avem în vedere faptul că numai armatele romane
dislocate în Dacia cuprindeau iniţial patru legiuni şi numeroase trupe
auxiliare, până la 40.000 de militari şi că, ulterior, datorită dificultăţilor
apărării zonei, cuantumul soldaţilor a rămas foarte ridicat, cam o zecime din
trupele Imperiului. Colonizarea organizată şi spontană a adus de la sud de
Dunăre şi dinspre apus aşa de mulţi romani (cetăţeni) în primul deceniu de
stăpânire, încât Hadrian a fost îndemnat să nu abandoneze provincia „ca nu
cumva să fie daţi pe mâna barbarilor o mulţime de cetăţeni romani: deoarece
Traian, după cucerirea Daciei, adusese o mulţime foarte mare de oameni din
toate colţurile lumii romane, pentru popularea oraşelor şi cultivarea
ogoarelor: căci Dacia fusese secătuită de bărbaţi în urma lungului război cu
Decebal” (Eutropius).
Este, de aceea, de presupus că romanii şi latinofonii (de la autorităţi
civile şi armată până la mulţimea de colonişti) i-au egalat uşor ca număr pe
daci, dacă nu i-au şi întrecut, încă din primele decenii de stăpânire romană.
Schimbarea profilului etnic al unui teritoriu, dacă sunt întrunite anumite
condiţii, se poate face pe parcursul a 2-3 generaţii, dacă socotim o generaţie
la 30 de ani. Or, romanii au rămas stăpâni în Dacia vreme de 5-6 generaţii (circa
170 de ani), iar în Moesia (unde autohtonii erau tot traco-geţi, în mare măsură)
cu mult mai mult. Modificarea etniei unei familii se poate face chiar după o
singură generaţie. Astfel, o familie de români plecată în America, cu ai săi
copii mici, îşi va vedea copiii la maturitate americanizaţi, iar pe nepoţi
americani de-a dreptul. Dacii rămaşi în provinciile romane au avut tot
interesul să devină romani, să se poarte ca romanii şi să înveţe latineşte, mai
întâi din raţiuni de vieţuire şi de supravieţuire şi apoi cu scopul obţinerii
unor avantaje şi al asigurării viitorului copiilor. După retragerea aureliană (a
armatei, a autorităţilor civile, a celor bogaţi etc.), romanitatea a iradiat
nestânjenită spre est, nord şi vest, comunităţile extinzându-se prin roire în
viitoarea Moldovă, în Maramureş, în Crişana şi chiar mai departe. Mai întâi era
nevoie de hrană pentru turme, de locuri de vărat şi de iernat, iar apoi, din
cauza rapidei secătuiri a pământului lucrat, erau necesare mereu noi suprafeţe,
virgine, numai bune de cultivat. Aşa că daco-romanii şi românii timpurii au
roit mereu, iniţial la câţiva kilometri de vechea vatră, pentru întemeierea
unui nou sat şi aşa mai departe.
De aceea, în loc de ironii şi de judecăţi pripite ― scoase din arsenalul
unei inculturi crase ― mai bine ne-am întoarce la clasici şi le-am citi atent
lucrările. Generaţii întregi de istorici, pe parcursul câtorva secole, au
muncit onest ca să poată extrage aceste concluzii, iar cercetările cele mai
recente, făcute de specialişti şi mai bine puşi la punct, le-au confirmat.
Atunci am vedea cum ― plecând de la cronicari, trecând prin Cantemir şi Școala
Ardeleană ― a ajuns cel mai mare arheolog român, Vasile Pârvan,
să afirme că „îi slăvim pe daci pentru vitejia lor şi îi binecuvântăm pe
romanii cuceritori, căci datorită lor ne-am născut noi, miracolul românesc”.
Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele Academiei Române
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu