Polonezii i-au cunoscut de timpuriu, în mod direct, pe români, cel puțin
din două motive: vecinătatea Regatului Polono-Lituanian cu Moldova, pe de o
parte, și existența a zeci de sate românești, organizare după „ius
valachicum” (dreptul românesc), în sudul Poloniei, pe de altă parte.
Acestea făcuseră parte din vechea „țară a românilor” sau a Volohovenilor (Bolohovenilor)
― poate Țara Șipenițului de odinioară ― rezultată prin roiri de populație din
nordul Moldovei și al Maramureșului, în căutarea unor terenuri fertile pentru
agricultură și a unor pășuni bogate pentru turme. Ca urmare a acestei
cunoașteri directe, Moldova a fost numită de polonezi în întreg Evul Mediu „Țara
Românească” (Valahia), iar țara românească de la sud de Carpați a fost chemată „Multana”,
probabil o formă coruptă de la „Muntenia”. Autorii polonezi, fiind catolici și
folosind în scris limba latină, au putut răspândi ușor în Apus date despre
romanitatea românilor și latinitatea limbii române.
Astfel, într-o descriere anonimă a Moldovei, de inspirație polonă, scrisă
pentru uzul papal, „Ignotus ad rei memoriam brevis historia Dacorum usque ad
Stepahnum III (voievodam Moldaviae…)”,
de la finele secolului al XVI-lea, se spune despre locuitorii Țării
Moldovei: „Sunt daci născuți din italici și romani…, care în limba lor se
cheamă romani din romană, în a noastră valahi, în același fel în care sunt
chemați în italiană. Iar valahii în polonă sunt același lucru ca italicii în
latină… Ei, prin firea lor, obiceiuri și limbă, nu sunt mult diferiți de
poporul Italiei”. Aici, după maniera umaniștilor de a arhaiza, moldovenii sunt
numiți „daci”, sunt prezentați ca fiind de origine italo-romană și drept
vorbitori de limbă romanică, încadrați între celelalte popoare romanice.
Autorul știe că moldovenii se numesc pe sine români și că polonezii îi numesc
valahi, ca și pe italieni. Polonezii au fost primii străini care i-au zis lui
Ștefan al III-lea ― marele suveran trecut în nemurire la 1504 ― „Stephanus ille Magnus”, adică
„Ștefan acela Mare”, supranume intrat apoi în legendă și în
istorie.
Stanislaw Orzechowski (1513–1566), în „Analele” sale (1554), scrie: „Ei
― dacii, adică românii ― sunt născuți din italici și romani… Pe daci… care se
numesc în limba lor români, iar în a noastră, de la italieni, valahi.
Cuvântul Wloszy este la polonezi exact cum este la latini
cuvântul italici; a căror țară este Moldova… Ei, prin fire, obiceiuri și limbă,
nu se deosebesc cu mult de civilizația Italiei și sunt oameni cruzi și de mare
virtute”. Autorul polon afirmă
și el că românii (cei din Moldova, pe care i-a cunoscut direct) se numesc pe
limba lor „romini”, de la romani, că
limba polonă subliniază și ea originea lor latino-italiană, că „dacii” își
dovedesc originea romană prin nume, fire, limbă, fel de viață și virtutea
romană.
Martin Cromer (1512–1589), autorul unei istorii naționale polone,
publicate la 1555, scrie: „Românii… folosind din bătrâni o limbă a lor nouă,
barbară și romană, amestecată și stricată…”. Cromer afirmă romanitatea
românilor și pe baza limbii, care le trădează originea. Acest autor zice că
numele de „valah” este acela dat tuturor italicilor, ceea ce demonstrează că
românii sunt tot romani.
Krzystoff Warszewiecki sau Varsevicius (1543–1603), rector
al colegiului iezuit din Liov (Lvov, Lviv, Lemberg, azi în Ucraina), scrie că
originea romană a românilor se confirmă prin limba lor, felul de viață și firea
asemănătoare cu a italicilor. El este cel care spune că regele Matia Corvin,
fiul lui Iancu de Hunedoara, înțelegea limba solilor lui Ștefan cel Mare: „Limba
românilor este stricată, dar totuși nu cu mult diferită de latină; în așa
măsură încât regele Ungariei Matia, când solii români (moldoveni) au început astfel
să-și facă vorbirea prin interpret, «Spune, zise, domnului nostru», răspunse
că, dacă folosesc această limbă, îi putea înțelege pe ei chiar și fără
interpret” („Idioma valachicum est corruptum, nec tamen latinitati admodum
absimile; adeo ut rex Mathias Hungariae, cum legati valahici per interpretem
apud eum verba facere sic incepissent, «Expone, inquit, domino nostro», se, si
hac lingua uterentur, etiam sine interprete intelligere eos posse responderit”).
Este posibil ca regele Ungariei să fi înțeles limba română nu numai din cauza
marii sale asemănări cu limba latină, ci și fiindcă era limba înaintașilor săi
pe linie paternă. La suirea sa pe tronul Ungariei, o grupare nobiliară ostilă
l-a numit pe Matia Corvin „Valachorum regulus”, adică „regișorul
românilor”, iar ulterior, spre finele domniei și vieții, când intenționa să
devină împărat romano-german, primea aceeași ofensă, de a fi „crăișorul
românilor”.
Astăzi este clar că regele Matia, născut la Cluj, în 24 februarie 1443 (de
ziua apostolului Matei), avea origine românească pe linie paternă, dar tot atât
de clar este că făcea parte din marea nobilime ungară (dintre baroni, din
aristocrație), că a acționat politic în întreaga viață ca un „Hungarus”,
dar și ca un spirit european. În perioada de avânt național și naționalist de
după Marea Unire, Nicolae Iorga a pus să se scrie pe faimoasa sa statuie din
Cluj (așezată acolo la 1902, sub impulsul naționalismului ungar): „Mereu și
pretutindeni biruitor, o singură dată învins, de propriul său neam”. Firește,
zicerea nu a plăcut elitei naționaliste ungare, fiindcă făcea aluzie la
românitatea celui mai mare regele al Ungariei, ca și la înfrângerea sa din
1467, de la Baia, din Moldova lui Ștefan cel Mare. Până la urmă spiritele ―
agitate din nou după 1989 ― s-au mai liniștit, dar nu de tot, deși figura
marelui suveran umanist ar putea deveni cu uşurinţă un simbol comun
româno-ungar. Este drept că în secolul al XV-lea era mult mai importantă
credința decât etnia, deși nu peste multe decenii, în secolul următor,
națiunile medievale vor da semne de modernitate, pe fondul trecerii de la
solidaritatea etnică pasivă la cea dinamică și activă. Va fi vremea în care, pe
hărțile europene, peste teritoriul Țărilor Române, se va scrie tot mai des
numele de Dacia, după maniera umaniștilor de a arhaiza numele geografice și
etnice. Este încă o modalitate prin care românii aveau să fie cunoscuți peste
hotare ca „daci”, în sens de locuitori ai „Daciei” și urmași ai romanilor.
Academician Ioan-Aurel Pop, Președintele
Academiei Române
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu