Introducere
Eminescu a lucrat
la „Timpul” între 1877-1883, ani ai apogeului creației sale
gazetărești, dar a scris articole de presă cu mult înainte, aproape din
adolescență și cu mult după, până spre marea sa trecere. A făcut meseria de
jurnalist raportându-se permanent la două ipostaze, aceea de român și aceea de
european. În ipostaza de român, Eminescu a văzut, a perceput și a promovat
România în granițele sale firești, istorice, după principiul formulat concret
peste ani, de un alt mare moldovean, Nicolae Iorga: „În timpurile cele vechi,
românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le
locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească.
Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile
care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români.
N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și
toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte
frumos, de Țară Românească”. Și adaugă, lămuritor, în alt loc: „Țara Românească
a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au
înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români”.
Eminescu a văzut România
în existența sa istorică cu mult înainte de a se concretiza aceasta pe hartă.
Prima poezie i s-a publicat în revista „Familia” (tipărită inițial la Pesta,
apoi la Oradea), iar prima răsplată literară pecuniară tot de acolo i-a venit,
din Transilvania (Crișana). Iată ce-i scria poetul, la un moment dat, lui
Mecena al său (Iosif Vulcan):
„Mult stimate domnule și
amice,
Mulțumesc pentru
onorariul trimis ― cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit
vodată-n viață. În România domnește demagogia, și în politică și în literatură;
precum omul onest rămâne aici necunoscut în viața publică, astfel talentul
adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităților, a acelei școale care crede
a putea înlocui talentul prin impertinență și prin admirație reciprocă.
Iartă-mi, stimate amice,
acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de-a mă
vedea remunerat dintr-un colț atât de depărtat al României, din Oradea-Mare ―
când în țara mea proprie nu voi ajunge nicicând să însemnez ceva, excepție
făcând de cercul restrâns al câtorva amici.
Și-apoi să nu fiu
pesimist?”
Prin urmare, la vârsta
de 16 ani, în 1866, cu aproape cinci decenii înainte de Marea Unire, Eminescu
știa că Oradea-Mare se afla în România, pe care o vedea ca țară de țări
românești.
Tematica
publicisticii eminesciene (1877-1883)
Publicistica
eminesciană, în perioada sa de apogeu de la „Timpul” (din noiembrie-decembrie
1877 până în ianuarie-februarie 1880) s-a ocupat (în principal) de chestiunea
schimbării frontierei României de după Războiul de Independență (răpirea de
către Rusia a sudului Basarabiei și primirea Dobrogei), de chestiunea modificării
articolului 7 din Constituție (privind acordarea cetățeniei române),
de chestiunea răscumpărării căilor ferate (de amestecul Germaniei, al
bancherilor germani în treburile noastre interne) și de implicațiile
independenței noastre de stat pe scena politică internă și internațională.
În ceea ce însemna
atunci modificarea frontierelor de stat, Eminescu susținea că marile puteri nu
aveau dreptul să încheie tranzacții cu teritorii care nu le aparțineau. Prin
urmare, Rusia nu putea dispune în chestiunea Basarabiei sau a sudului
Basarabiei și nici în chestiunea Dobrogei. Dobrogea era teritoriu românesc
uzurpat de Imperiul Otoman, iar Basarabia ― teritoriu românesc uzurpat de
Imperiul Rus. Prin urmare, Dobrogea nu putea fi ― spune poetul ― o compensație
pentru sudul Basarabiei. Poziția sa reprezintă o dezavuare clară a politicii
țariste. S-a spus ulterior că, la 1878, Rusia ne-a luat ceea ce era al nostru
(cele trei județe din Basarabia) și ne-a dat ceea ce nu era al ei (Dobrogea)!
Iată un fragment de articol, edificator pentru gândirea eminesciană în această
chestiune: „Până acuma noi am refuzat orice schimb, ne astupăm urechile la
orice propunere de schimb în această privință. Drepturile noastre asupra
întregei Basarabii sunt prea vechi și prea bine întemeiate pentru a ni se putea
vorbi cu umbră de cuvânt de onoarea Rusiei angajată prin Tratatul
de la Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră pe când Rusia nici
nu se megieșa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al
nostru și cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al
patrusprezecelea încă și până în veacul al nouăsprezecelea”.
În chestiunea
modificării articolului 7 din Constituție, poetul considera că
restricțiile pentru obținerea cetățeniei române erau prea mari, inclusiv pentru
românii din provinciile ocupate de străini. Din acest punct de vedere, el
declara Constituția noastră de-atunci drept antisocială și
antinațională și cerea ca modificarea Constituției să fie făcută
numai de statul român, fără amestecul străinilor. Eminescu îi apăra pe evreii
stabiliți în țară de multă vreme, vexați de prevederile Constituției. Nu
era de acord cu încetățenirea în masă a evreilor veniți recent (în urma
persecuțiilor din Rusia și Polonia), propunând încetățeniri individuale, așa
cum se proceda în cazul românilor imigranți din provinciile românești ocupate.
Nu era de acord ca evreii care se puneau sub protecția puterilor străine, a
consulatelor străine (beneficiau de extrateritorialitate) și care întreprindeau
acțiuni contra României să aibă cetățenia română. Poetul saluta și cele mai
modeste gesturi ale cercurilor evreiești care recunoșteau spiritul de toleranță
al poporului român. Nu era de acord ca Germania să fie liberă să ia măsuri
legislative restrictive contra evreilor săi, iar României să-i impună măsuri de
acceptare a evreilor alungați din Germania.
În chestiunea
răscumpărării căilor ferate, Eminescu susținea politica neamestecului străin în
treburile României și era contra plasării intereselor concesionarilor germani,
prin mijlocirea autorităților străine sau/și românești, contra intereselor
naționale.
În problema vitală a
proclamării independenței de stat și a Războiului de Independență, Eminescu nu
a contenit să releve eroismul soldaților români și să se ridice contra diminuării
meritelor ostașilor moldoveni (tentate de către unii gazetari, mai ales
liberali).
Românii
și România
În aspecte particulare,
poziția poetului a fost mereu aceea de apărare a interesului național. A
condamnat, de exemplu, cu argumente solide, desființarea „Arboroasei” și
persecutarea studenților români de la Universitatea din Cernăuți. La Cernăuți
se pregătiseră serbări oficiale ale centenarului anexării Bucovinei, prin care
elementul băștinaș românesc era prezentat drept semi-barbar, în contextul unor
remarci puțin cuviincioase la adresa statului nostru. Când vine vorba despre
patria sa, România și despre poporul român, poetul nu este nici laudativ și
nici critic, ci realist. El veștejește ambele poziții extreme: „Dar fiindcă
România merge totdauna în fruntea civilizației, fiindcă unitatea Germaniei și a
Italiei nu-i nimic mai mult decât simplă imitare după unitatea noastră,
revoluția franceză ― imitația revoluției lui Horea, constituția franceză ― o
imitație a constituției noastre, Goethe ― ciracul lui Văcărescu, Thiers ― un
clișeu a d-lui C. A. Rosetti și Gambetta ― îngânarea vie a d-lui Fleva, de
aceea „România” trăiește în veacul cel mai înaintat, în veacul de apoi, spre
venirea lui Antihrist. Cuvintele însemnează astăzi tocmai contrariul de ce însemnau
odată, cel nebun trece de cuminte și cel cuminte se ia drept nebun, cel învățat
trece de carne cu ochi și viceversa, autorii trec drept plagiatori și
plagiatorii drept autori, cel cinstit e hoț și hoțul cinstit, averea trece
drept furt, furtul drept avere. Pe de altă parte, oricine are dreptul de a
presupune că [România] e și o țară sălbatică, unde nu se mai controlează nimic
și, fiindcă cine vine să facă negustorie cu pălării din Paris poate să ia
asupra sa și misiunea de a civiliza capetele pe care acele pălării se vor
așeza, să puie paie în căpățâna acoperită cu paie și să introducă cultura
„picantă” în sălbatecul popor de la Dunăre; de aceea e foarte natural ca cineva
să caute glorie când o poate căpăta așa de ieften. Modul de a deveni mare e scurt.
Iei o scriere franțuzească, ștergi titlul și scrii altul, ștergi numele
autorului și pui pe al tău. Apoi deschizi cartea: unde vezi Jean pui Toader,
unde vezi Ana pui Safta și s-a mântuit, ești deja autor. Îți mai rămâne s-o pui
pe românește, pentru care treabă rogi pe un prieten și opul e gata. Bună glorie
― și nu-i scumpă.” Aceste constatări ― în fond, amare ― sunt făcute în cadrul
unei cronici critice („Visul Dochiei, poem într-un act. Oștenii noștri,
comedie (?) în trei
acte”), la adresa premierei a două mostre din „creația literară” a lui Frederic
Damé, cronică publicată în „Timpul” din 12 noiembrie 1877. În consecință,
poetul nu acceptă pozițiile extreme (autohtonism de tip primordial contra
europenismului imitator de paradă), care se regăsesc și astăzi pe scena
cultural-politică românească.
Altădată, gazetarul de
la „Timpul” este necruțător cu un anonim (Pavel Vioreanu) de la ziarul „Presa”,
care „simulează a ști ceea ce nu știe” și-i jignește în același timp pe românii
ardeleni: „Într-adevăr, de câtă mizerie sufletească cată să fie capabil un om
care, neavând dreptate într-o discuție, în loc de-a o recunoaște aceasta,
precum i se cuvine unui gentleman, aruncă injurii asupra unei părți a poporului
românesc, ridiculizând… de ce?… greutățile pe care acesta le are, în luptă
pentru păstrarea limbei și a naționalității lui”.
Pentru intelectualul
Eminescu, un adevărat pericol îl prezintă „masa de oameni sau incultă sau pe
jumătate cultă, lesne crezătoare, vanitoasă și lesne de amăgit, pe care oamenii
cu cunoștințe jumătățite, semidocții sau inculții cu totul caută a o asmuța asupra
claselor superioare a căror superioritate consistă în naștere, avere sau
știință”; și, în același spirit: „Cultura oricărei nații e împresurată de-o
mulțime oarbă, gata a recădea în orice moment în barbarie”; din această
categorie fac parte cei crescuți nu la țară, în condiții normale, ci la oraș,
în condiții nefavorabile și crescuți ― prin urmare ― „închirciți” fizicește și
intelectual”. Firește, în remarci ca acestea se reflectă viziunea conservatoare
și concepția tradiționalistă, convingerea că societatea românească sănătoasă
este prin excelență rurală, așezată, cuminte și cuviincioasă, cu respect pentru
elită. Dar deplângerea lipsei de educație și de cultură a maselor rămâne
valabilă până astăzi.
Ca orice romantic,
Eminescu privilegiază însă poporul, glasul poporului, tradițiile sale rurale.
Poporul se reazemă, în primul rând, pe țărănime. Aceasta care este „purtătorul
istoriei unui popor, nația în înțelesul cel mai adevărat al cuvântului”. Ca și
Nicolae Iorga mai târziu, Eminescu a avut în minte pentru trecutul nostru
medieval statul răzeșesc, o democrație formată din țărani, între care domnul
era cel mai sfătos (= înțelept) dintre ei. Statul este, în viziunea
poetului, un produs al naturii, al evoluției organice și nu al voinței de
moment a unor indivizi. La baza națiunii moderne a stat această elită rurală
proprietară de moșii mici, elită care, apărându-și moșiile individuale, a fost
capabilă să apere și moșia cea mare care era țara. Iar „nația”, departe de a
intra în contradicție cu umanitatea, devine chiar coloana vertebrală a
umanității. Născut în nordul Moldovei și educat chiar în Țara de Sus, în
Bucovina, frântă din trupul țării de un imperiu acaparator, poetul a putut
înțelege profund și starea de supunere a transilvănenilor, aspirațiile lor naționale,
lupta pentru limbă, școală, cultură. Făcând apologia națiunilor (în „veacul
naționalităților”), ilustrul gânditor nu poate accepta o lume abstractă și
cosmopolită în sine: „Poate că ar exista cosmopolitism dacă el ar fi posibil.
Dar el e imposibil. Individul care are într-adevăr dorința de a lucra pentru
societate nu poate lucra pentru o omenire care nu există decât în părțile ei
concrete ― în naționalități”. Cu alte cuvinte, nu poți să fii universal dacă nu
ești mai întâi național, nu poți servi întregul fără să slujești partea:
„Individul e osândit prin timp și spațiu de a lucra pentru acea singură parte
căruia el îi aparține”. În loc de Ubi bene, ibi patria („Unde
este bine, acolo este patria”), preferă Ubi patria, ibi bene („Unde
este patria, acolo este bine”), spulberând aserțiunile unor ideologii
imperiale, care momeau popoarele cu binele material iluzoriu. Convins de rolul
fundamental al națiunilor în „concertul european”, Eminescu devine un apărător
înfocat al națiunii române, denunțând, cu fervoarea unui răzbunător biblic,
pericolul „influențelor străine”. Pentru a fi însă judecate atitudinile sale în
adevărata lor semnificație, acestea se cuvin raportate la climatul
ideologic al epocii. Eminescu este produsul veacului său, al tezelor referitoare
la rolul națiunilor, pe fondul formării unității politice germane și italiene,
al luptei contra falselor apologii ale cosmopolitismului imperial, contra
dominării lumii de puterile acaparatoare. Iar această tendință de dominare a
marilor puteri nu a încetat ― după cum lesne se vede ― nici astăzi. Pentru a
sublinia și statua rolul românilor între națiunile Europei, gânditorul pleacă
de la rațiunile istorice, așa cum se făcea peste tot în epocă. Iar aceste
rațiuni sunt vechimea și autohtonia, continuitatea de locuire deopotrivă la
nord și la sud de Dunăre, daco-romanitatea: „Constatăm mai înainte de toate că
românii nu sunt nicăiri coloniști, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea
unde locuiesc sunt autohtoni, populație nepomenit de veche, mai veche decât
toți conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai ivește câte un neamț singular
care caută să ne aducă de preste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea
om, ci ce voiește el. Nici mai este astăzi cestiunea originei noastre,
abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu este de
nicio importanță. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români
și punctum. Nimeni n-are să ne-învețe ce-am fost sau ce-am trebui să fim; voim
să fim ceea ce suntem ― români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede
că frica de ruși ne-ar ademeni să ne facem nemți sau vice-versa sau, cum cred
ungurii, că de frica acestor doi ne-am putea găsi flatați să ne contopim cu
nația maghiară, toate acestea sunt iluzii de școală; limba și naționalitatea
românească vor pieri deodată cu românul material, cu stingerea prin moarte și
fără urmași a noastră, nu prin desnaționalizare și renegațiune. A persecuta
naționalitatea noastră nu însemnează însă a o stinge, ci numai a ne vexa și a
ne învenina împotriva persecutorilor. Ş-apoi ni se pare că niciun neam de pe
fața pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai
românul, pentru că nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure țările
românești sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se
închine la orice Dumnezeu au vroit și să vorbească ce limbă i-au plăcut.
Nu se va găsi o țară în care să nu se fi încercat de a face prozeliți din
conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă; hugenoții în Franța, maurii în
Spania, polonii față cu rutenii, ungurii cu românii ― toți au încercat a
câștiga pentru cercul lor de idei populațiile conlocuitoare și aceasta prin
presiune, cu de-a sila; românul privește c-un stoicism neschimbat biserica
catolică, atât de veche în Moldova, și nu i-a venit în minte să silească pe
catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia și trăiesc nesupărați
în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanții,
evreii, toți sunt de față și pot spune dacă guvernele românești au
oprit vro biserică sau vro școală armenească, protestantă sau evreiască.
Niciuna. Ni se pare, deci, că pe pământurile noastre strămoșești, pe care
nimene nu le stăpânește jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se
respecte limba și biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor”.
Lumea
și „concertul european”
Prin idei ca acestea,
Eminescu i-a pregătit categoric pe români pentru unitatea politică națională,
fără să prejudicieze construcțiile naționale drepte ale altora. Fiindcă, poetul
nu a pierdut vreodată din vedere întregul, „concertul națiunilor”, lumea.
Lumea, însă, nu este privită niciodată limitat și exclusivist la Eminescu.
Imaginea lumii ca scenă, ca teatru este pretutindeni prezentă. Eminescu
privește cultura universală ca o unitate în spiritul noțiunii lui Goethe
de Weltliteratur („literatura lumii”). Conceperea unei totalități a
literaturilor particulare semnifică o depășire a îngustimii prejudecăților
naționale. Europa apare ca un organism (la fel ca lumea, universul, societatea,
statul), iar cultura ei unitară, bazată pe rațiune și știință, îl determină pe
poetul-publicist să recurgă și la un instrumentar de gândire, la un Organon de
tip aristotelic pe care îl descrie într-un articol referitor la prelegerile de
la „Junimea” ale lui Titu Maiorescu. În editorialul primului număr al revistei
„Fântâna Blanduziei” (din 4 decembrie 1888), în care extrasele din lucrarea lui
Max Nordau (Max Simon Sudfeld), Die conventionalen Lügen deř
Kulturmenschnheit, sunt însoțite de considerații proprii, Eminescu se referă la
necesitatea de a evita „boala psihologică a scepticismului”, care „muncește pe
oamenii culți din mai toate țările”, prin restabilirea unei legături organice
cu antichitatea și cu Evul Mediu latin, ai cărei autori erau „plini de adevăr,
de eleganță, de idei nemerite”; arta acestor epoci revolute îi pare ca fiind
lipsită „de amărăciune și de dezgust”, un adevărat „refugiu în contra grijelor
și durerilor”. Antidotul lumii meschine în care trăia este romantismul german
robust, „care descrie veacul de mijloc cu culori atât de strălucite precum în
realitate nu le-a putut avea” și școala romantică din Franța, „fiică a școalei
romantice germane și a disprețului byronian pentru lume”. Ca toți romanticii,
Eminescu idealizează Evul Mediu, dar în acest proces, conform citatelor de mai
sus, se remarcă două rezerve. Prima se referă la asocierea antichității cu
lumea medievală, a acelei epoci de unde vin bazele civilizației europene:
clasicismul greco-latin și creștinismul (iudeo-creștinismul), iar a doua la
conștiința că „veacul de mijloc” nu a avut „culori atât de strălucite” ca cele
figurate de romantism. Prin aceasta, Eminescu devine realist, cumpătat,
echilibrat.
Pentru poet, concertul
lumii, umanitatea în armonie se compune din popoare (le numește așa în spiritul
lui Herder), iar „dezvoltarea genului uman este legată de multiplicitatea
popoarelor”, așa cum „marile idei generale… își întind forța asupra mai multor
popoare”. Psihologia popoarelor (cea istorică, etnologia, politica,
psiho-etnologia) trebuie să țină cont de „modul în care toate formele și
produsele esențiale ale vieții obștești a umanității, cum sunt familia, statul,
religia, literatura ș.a.m.d., iau naștere una lângă alta și una într-alta,
stimulându-se reciproc și, de asemenea, inhibându-se reciproc. Valorile
spirituale universale ale poetului-jurnalist sunt cele consacrate: „Citim azi
cu plăcere versurile bătrânului Omer, cu care petreceau odată neamurile de
ciobani din Grecia, și imnele din Rig-Veda, pe care păstorii Indiei le îndreptau
luminii și puterilor naturii, pentru a le lăuda și a cere de la dânsele iarbă
și turme de vite. Tot așa, privim cu plăcere plăsmuirile celui mai mare poet pe
care l-a purtat pământul nostru, plăsmuirile lui Shakespeare, și ne bucurăm de
frumusețea lor atâta, ba poate mai mult încă de cât contemporanii lui, și tot
astfel privim statuile lui Fidias și ale lui Praxiteles, icoanele lui Rafael și
ascultăm muzica lui Palestrina. Tot astfel, ne bucură și portretul pe care-l
face Grigore Ureche Vornicul lui Ștefan Voievod cel Mare, cu cât simțim și azi
plăcere citind ce vrednic și cu virtute Român a fost Măria sa”. Spre deosebire
de Mihail Kogălniceanu mai devreme (care considera bătălia de la Războieni de
mai mare interes românesc decât Termopile, iar cele de la Rahova și Călugăreni
mai strălucite decât Maraton și Salamina), dar în același spirit cu el,
Eminescu îl plasează pe Grigore Ureche alături de Homer și de Shakespeare. Cu
alte cuvinte, marele creator român nu-i pune pe autorii români deasupra celor
mari din literatura universală, dar îi compară cu aceștia.
Modelul de stat ideal
eminescian se construiește, ca și în cazul lui Leopold von Ranke, în temeiul
unei simpatii universale care poate îmbrățișa, precum remarcă Ernst Cassirer,
toate epocile și toate națiunile: „Pentru Ranke, națiunile latine și teutonice,
grecii și romanii, Evul Mediu și statele naționale moderne însemnau un organism
coerent”. Și în cazul lui Eminescu, Sympatheia pune totul sub formă
de organism unic, de univers armonios organic și viu. „Concertul european” este
văzut, în spirit maiorescian, ca o configurare de cercuri interactive, ca o
alianță „liniștită” de puteri, ca un areopag, ca o Ligă Spirituală care
armonizează interesele speciale (= naționale) cu cele general-continentale
și mai ales ca „o constelațiune”, acesta fiind cuvântul cel mai frecvent în
articolele din „Timpul”. Și în expresia metaforică „constelațiune de state”
este de decriptat o sugerare complexă, la care concură fantezia, mistica,
visul, configurarea geometrică. E o proiecție vizionară în temeiul câmpului
semantic deosebit de bogat al „stelei” care cuprinde și strălucire idealizată
romantic, și taină, și destin, și statornicie, și devenire. E un construct
filosofic, dar și un termen de-idealizat, pragmatic ce descrie fenomenologic
niște realități istorice: configurație a tuturor statelor europene,
configurație a statelor balcanice, configurație a naționalităților în cadrul
Austro-Ungariei. „Constelaţiunile” de state ar trebui să aibă o anumită
stabilitate și durată precum grupările de stele în Cosmos, după cum concertul
european ar trebui să aibă ca model (ideal) muzica sferelor. Poetul-organicist
și istoricul-organicist Eminescu voia să armonizeze elementele și să considere
ca prim întregul prin raport la părțile sale, voia ca în
„constelațiunea europeană” ca întreg și în fiecare stat ca parte să domine „o
unitate de dezvoltare”, o statornicie a „curentului istoric”, un mod
„neschimbăcios” de a vedea lucrurile și o țintă fixată „de mii de ani”.
Disonanțele care apar în cadrul „concertului european” sunt generate de
planurile imperialiste de cuceriri teritoriale și economice, de manifestările
doctrinare ale panslavismului, panelenismului, panbulgarismului și ostrumelismului (= întărirea
puterii Turciei asupra statelor din Ostrumelia sau Rumelia de răsărit, adică
Albania, Grecia, Serbia, Bulgaria). Eminescu observă că, atunci când se
aplanează anumite litigii, nu se mai pomenește de așa-numitul „concert
european”, că marile puteri nu mai au o problemă gravă și nu caută dezlegarea
în comun, din moment ce nu au un pericol iminent „de natură a le sili să-l
prevină și să-l înlăture toate împreună”. Clipele de respiro ce
survin în tensiunea politică fac ca „fiecare din statele europene să-și formeze
planuri de cucerire teritoriale și economice pe viitor; ba unele lucrează déjà pe
față la realizarea aspirațiunilor lor”.
Eminescu, reticent la
construcțiile utopice precum republica universală, pacea eternă sau regatul
dacic al lui Decebal, crede că viitorul Orientului este „o confederație de
popoare în care egalitatea naționalităților și limbilor, pe orice teritoriu se
vor afla ele, va fi lucru principal, iar formațiunile de state ― lucru
secundar”, că România face parte deja din „concertul european” și că în cadrul
acestuia trebuia realizată o unitate a legislației, pe fondul elementelor de
unitate a culturii continentale. Pătruns de rolul civilizator al Europei, își
imaginează bătrânul continent în postura „de a trăi continuu”: „… Date fiind
multele ei litorale (țărmi), marea apărând, nu e un element, ci și ca o faptă
economică, ca un puternic mijloc de comunicațiune („drumul popoarelor”), ea
[Europa] are facultatea, natura de a întreprinde și întreține comunicațiunea cu
toată lumea și din punctul acesta de vedere ea e situată în mijlocul lumii
întregi”. Așa cum Europa este cheia comunicării cu toată lumea, România are
rezervat rolul de a fi „un factor hotărâtor în echilibrul european”, de a se
impune stimei Europei prin ordine și liniște și a „înlătura primejdiile care ar
amenința-o dacă ar deveni o cauză de îngrijiri [= îngrijorări] pentru
puternicii noștri vecini”, prin voința de a deveni „un stat de cultură la
gurile Dunării”.
Ideile
generale
Mihai Eminescu a
exprimat prin gazetăria sa ideile progresiste fundamentale ale epocii sale.
Militând pentru națiunea română și pentru „concertul națiunilor” europene,
poetul s-a situat pe coordonata cea mai avansată a gândirii contemporane lui.
Mai întâi, și-a definit prin limbă, origine, credință, teritoriu, tradiții și
cultură națiunea sa, privită în comparație cu alte națiuni europene, iar apoi a
stabilit coordonatele funcționării Europei, valabile până astăzi. Este vorba
despre Europa națiunilor libere, democratice, egale, modele de civilizație și
de cultură pentru restul lumii. Nu a acceptat, în nicio împrejurare, asuprirea
naționalităților și, evident, nici discriminarea românilor trăitori în state
străine, mai ales pe pământurile în care aceștia erau băștinași și majoritari
(ca în Transilvania, Basarabia, Bucovina). Firește, opiniile sale politice de
conjunctură, referitoare la un aspect sau altul al frământatei vieți politice
din România sau din Europa de atunci, rămân discutabile. Epitetele folosite,
caracterizările, etichetările pot fi, de către unii, ușor sau radical emendate,
numai că faptul nu este deloc singular: oricare gazetar, mare sau mic, de
oricând și de oriunde, se află într-o asemenea situație. Din perspectiva unor
evoluții mai recente, anumite idei ale lui Eminescu pot părea exclusiviste,
conservatoare, naționaliste. Dar toate trebuie plasate în contextul epocii,
adică în ambianța celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, când nu
existau nici „Declarația universală a drepturilor omului”, nici rezoluții ferme
de protecție a minorităților și când marile puteri luptau pe față pentru o nouă
împărțire a lumii, când se mai vorbea de popoare cu istorie și fără istorie și
când discriminările erau statuate prin legi interne și tratate internaționale.
De exemplu, în chestiunea „împământenirii” străinilor în România, Eminescu a
avut o poziție nuanțată, fiind de părere că trebuie să se țină seamă de
vechimea, de situația și de atitudinea față de țară a celor care urmau să
primească cetățenia română. Azi, la mai bine de un secol de atunci, se discută
cam în aceiași termeni pe coridoarele și în birourile de la Bruxelles și
Strasbourg, din moment ce unii membri ai UE propun să fie statuate trei tipuri
de minorități (istorice, recente și de imigrație), cu drepturi aferente
diferențiate, proporționale cu vechimea și rolul lor în noua Europă. Cu alte
cuvinte, unii să aibă drepturi depline și alții mai puține, iar alții aproape
deloc!
Eminescu nu a exprimat
idei nici conservatoare și nici liberale, nu a fost nici dacist și nici
latinist, nu a fost nici român contra Europei și nici autohtonist îndreptat
contra modernității. El a apărat anumite puncte de vedere partizane pe scena
politică de atunci, dar a avut mereu grija echilibrului omului de cultură înaltă,
grija românului integrat în Europa și susținător al intereselor poporului său.
Posteritatea
gazetăriei eminesciene
Mihai Eminescu a gândit
România și Europa viitorului înainte de a exista teoretizarea elementelor lor
componente de către specialiști, înainte de discuțiile din secolul al XX-lea
despre globalizare și integraționism. El a fost între cei dintâi gânditori
europeni capabili să găsească un echilibru între națiuni și continent,
excluzând rolul malefic al imperiilor multinaționale, al puterilor cu tendințe
dominatoare. S-a spus că Eminescu nu a fost atât de mare gazetar pe cât poet,
ceea ce este relativ. Gazetăria nu te face celebru, în durata lungă, precum te
pot face poezia sau literatura în general. Cel mai mare jurnalist al lumii
― daca el există ― nu va atinge niciodată faima lui Shakespeare, a lui Dante, a
lui Cervantes sau a lui Goethe și nici cel mai mare jurnalist român nu va fi
cunoscut precum Eminescu, Blaga, Caragiale sau Arghezi. Gazetăria este, în
general, o meserie de circumstanță, produsele sale fiind perisabile, ancorate
într-un timp precis, în anumite conjuncturi, discursul său fiind ocazional.
Trecând ocazia, trece și interesul. Și totuși, Eminescu s-a ridicat și în
gazetărie deasupra momentului trăit și a trimis lumii și țării mesaje perene.
Presa secolului al XIX-lea românesc, alături de școală, a consolidat coeziunea
națiunii române și a pregătit țara generică românească atemporală pentru
unitatea sa politică, realizată între 1848 și 1918. În acest context, Mihai
Eminescu a exprimat cel mai bine scopul națiunii române, acela de a-și făuri
statul unitar, într-o Europă a națiunilor. În epoca eminesciană nu erau în prim
planul gândirii înaintate nici universalismele imperiale, catolice sau
panslaviste, nici supunerea popoarelor mici de către cele mari, nici ideea de
globalizare, nici protecția mediului ambiant, etc. Cea mai progresistă
idee politică era ideea națională, adică emanciparea națiunilor din asuprirea
lor multiseculară, tendința de destrămare a imperiilor și constituirea statelor
naționale unitare. Eminescu s-a identificat prin toate fibrele ființei sale cu
această idee, vibrând pentru România, țara sa. De aceea, a și scris, „Ce-ți
doresc eu ție, dulce Românie,
/ Țara mea de glorii, țara mea de dor…”, pe când avea 17 ani și a publicat-o și
răspândit-o mai întâi în celălalt colț de Românie, în Transilvania, cu mult
înainte ca România să fie întreagă pe hartă. Poetul vedea toate „gloriile”
trecute ale țării sale, dar avea și „dorul” unității ce urma, cu siguranță, să
vină. Eminescu a fost un visător, dar unul ale cărui vise pentru Țară s-au
împlinit, cel puțin pentru două decenii. Eminescu este actual și pentru ca mai
avem de împlinit o parte din visul său pentru Țară.
Academician Ioan Aurel-Pop,
Președintele Academiei Române
