A treia cea mai mare locație din lume în anul 2020

Am văzut de curând și din nou, în scris, următoarea constatare: „Locația bătăliei de la Posada rămâne controversată în istoriografia română”. Corect și simplu ar fi fost: „Locul bătăliei de la Posada rămâne controversat în istoriografia română”. Termenul „locație” devine tot mai frecvent în limbajul cotidian românesc, dar cu un alt sens decât cel originar și tinde să elimine pas cu pas vechiul cuvânt moștenit în chip organic din latină (și nu împrumutat târziu), „loc” (locum, -i). La noi locus este „loc”, aproape la fel ca-n latinește, pe când în italiană este luogo, în franceză este lieu, forme mult mai departe de original. În loc să prețuim această frumusețe de cuvânt, mai nou, cu toții mergem în locații pitorești, căutăm locații potrivite, desfășurăm întâlniri în locații extravagante, ne vedem cu prietenii în locații familiare, mâncăm în locații șic etc. Toate ar fi bune și frumoase, dacă acest substantiv „locație” ar fi un sinonim al substantivului „loc”, dar nu este. Orice dicționar respectabil ne lămurește ce înseamnă în românește „locație” și de unde provine cuvântul. Este vorba despre un neologism, pătruns târziu în limba română, cu forma literară arhaică (franțuzită) de „locațiune”, după modelul „considerațiune”, „ocaziune”, „concluziune”, „preciziune” etc., modificat apoi în funcție de nevoile modernizării limbii. „Locație” derivă din latinește (locatio, -onis), limbă în cadrul căreia funcționează ca substantiv de declinarea a III-a, feminin, imparisilabic (adică are o silabă în plus la genitiv singular, față de nominativ singular și apoi la toate cazurile următoare, deopotrivă la singular și la plural). Noi, însă, nu am preluat cuvântul direct din latină, ci din franceză, unde are forma location. „Locație” înseamnă: dare sau luare în folosință temporară a unui bun mobil sau imobil în schimbul unei plăți; arendare, năimire; închiriere a unui loc; chirie plătită pentru anumite lucruri luate în folosință temporară; taxă care se plătește drept sancțiune pentru depășirea termenului de încărcare sau de descărcare a vagoanelor de cale ferată, a autovehiculelor sau a vapoarelor de marfă din porturi; contract prin care una dintre părți se obligă să procure și să asigure celeilalte părți folosința unui lucru pentru un timp determinat, în schimbul unei sume de bani; concesiune; bunuri care fac obiectul unei concesiuni; determinare a poziției unei nave în larg; așezare într-un anumit loc sau într-o anumită ordine; aranjare; dispunere; orânduire.

După cum se vede, locația și locul sunt, în limba română (ca și în celelalte limbi romanice), două lucruri diferite. Și, totuși, sub influența copleșitoare a limbii engleze, am preluat repede înțelesul impropriu al termenului de locație și l-am răspândit peste tot neselectiv și nepotrivit pentru o limbă romanică. Spunem aceasta, fiindcă în franceză – o altă limbă romanică – lucrurile stau cu totul altfel. De exemplu, propoziția The meeting is taking place at a secret location, se traduce în franceză prin La réunion se déroule en un lieu secret, adică „Reuniunea se desfășoară într-un loc secret”. După același principiu, în My friend told me the exact location of his house, se redă location prin emplacement, adică localizare: „Prietenul meu mi-a spus amplasarea exactă a casei sale”. La fel, pentru They found a nice location to build their home, se folosește endroit, adică loc: „Ei au găsit un loc frumos ca să-și ridice casa”. În altă împrejurare, în formularea The map shows the location of the campground, se preferă localisation, adică situarea: „Harta arată situarea terenului de tabără/campare”. Prin urmare, există și în românește toate nuanțele posibile pentru a-l reda pe englezescul location cât mai exact și mai corect. Cea mai potrivită corespondență este aceea de „loc”. De ce să se prefere locație și să nu se folosească tradiționalul și obișnuitul „loc” este greu de spus? A recurge la un termen lung și nou în locul unuia scurt și vechi este contra naturii limbii, dar este în spiritul dorinței de a epata, de a te arăta interesant, informat, șic sau cool. Sunt conștient de faptul că nu logica limbii determină circulația cuvintelor și sensul lor și că, până la urmă, chiar și o formă incorectă se poate impune drept corectă prin uz, prin simpla ei repetare, dar este bine să se știe de unde s-a plecat.

S-a făcut – pe bună dreptate – caz, nu de mult, de rostirea 20-20 (douăzeci-douăzeci), pentru anul 2020, adică două mii douăzeci. Unii au răspuns acestei critici cu un argument care li se părea imbatabil: „Și în engleză se spune la fel”!. Este adevărat, dar faptul acesta nu justifică preluarea tale quale în românește, fiindcă în nicio limbă nu se pot traduce literal expresii din altă limbă. De exemplu, anul 1418, se redă în engleză prin fourteen [hundreds] eighteen, subînțeles „paisprezece [sute] optsprezece”, dar nimeni nu poate zice în românește așa, ci trebuie să zică „o mie patru sute optsprezece”. Prin urmare, nu avem cum să zicem 20-20 pentru 2020. Nu este în spiritul limbii române și, dacă persistăm în eroare, ajungem la adevărate aberații.

Tot așa, în contextul interesului stârnit de incendiul care a cuprins biserica Notre-Dame din Paris, am remarcat un reporter spunând: „Catedrala Sfânta Maria din Sevilla este cea mai mare biserică din Spania și a treia cea mai mare biserică din lume”. Cum se poate să fie concomitent și a treia și cea mai mare din lume? Nici în acest caz, logica limbii engleze nu se potrivește cu logica limbii noastre și nici cu logica vreunei alte limbi romanice. Expresia the third largest church in the world are sens în engleză, pentru că este formulată în spiritul limbii și vine dintr-o îndelungată tradiție, dar în limbile romanice, în care deosebirea dintre superlativul relativ și cel absolut este mai tranșantă, nu se poate folosi întocmai. Prin urmare, traducerea nu poate să fie literală, ci se cuvine să fie de forma: „Catedrala Sfânta Maria din Sevilla este cea mai mare biserică din Spania și a treia (ca mărime) din lume”. La fel, nu se poate spune „al doilea cel mai populat oraș din România”, ci „al doilea oraș, după numărul populației/ca populație, din România” sau „al doilea oraș, ca număr de locuitori, din România”. La fel, în loc de „al treilea cel mai bogat om din lume”, se poate spune „pe al treilea om ca bogăție din lume se află...” ori „omul de pe poziția a treia ca bogăție din lume”. De asemenea, în loc de „al doilea cel mai înalt vârf din România”, se cuvine să fie „al doilea vârf ca înălțime din România” sau, în loc de „al doilea cel mai lung cuvânt din lume”, trebuie spus „al doilea cuvânt ca lungime din lume” sau, în loc de „al treilea cel mai adânc lac din lume”, se potrivește „lacul aflat pe locul al treilea ca adâncime din lume” etc. Mai sunt și alte variante decât „al doilea cel mai”. De exemplu, „Parisul este cel mai aglomerat oraș din Europa, după Londra” sau „Universitatea «Alexandru Ioan Cuza» este cea mai mare universitate din România, după universitățile din Cluj-Napoca și, respectiv, București”. Sunt și situații care par fără ieșire, ca în expresiile „al treilea cel mai corupt” sau „al patrulea cel mai capabil”, dar limba română are posibilități de exprimare nelimitate. În primul caz, suntem pândiți de cacofonie („ca corupție”), dar se poate spune „ca nivel al corupției, X se află pe locul al treilea”, iar în al doilea caz, „X se află pe locul al patrulea între cei mai capabili”. Spre marea pagubă a exprimării corecte, televiziunile persistă în această eroare, iar oamenii de rând imită „vedetele” de la aceste televiziuni, „vedete” ajunse, unele, pe post de idoli ai noilor generații.

În consecință, calchierile automate din limba engleză nu sunt întotdeauna conforme cu specificul limbii române și se cuvin evitate. Astfel, așa cum „locația” nu este loc, nici al patrulea nu poate să fie „cel mai”. Evident, limba română, fiind una dintre cele mai permisive ca vocabular și una dintre cele mai deschise spre inovare în formele de expresie, se primenește mereu, încorporează treptat în firescul său anumite cuvinte și formule, făcând uneori ca excepțiile să devină reguli. Până atunci însă, este mai cuminte să evităm încărcarea limbii cu prea mulți termeni noi pătrunși concomitent și cu prea multe expresii traduse mecanic. Altminteri, devenim ridicoli precum Coana Chirița cu „florile de cuc” și cu „spălatul putinei”. Limbile popoarelor ajung să fie precum organismele vii și presupun, de aceea, un înalt grad de respect, de deferență, de îngrijire, de rânduire și de supunere față de spiritul lor.

Academician Ioan Aurel-Pop, Președintele Academiei Române

Premise ale unirii politice românești

Nicolae Iorga, moldoveanul, este unul dintre marii artizani ai unirii noastre politice și un teoretician al ideii de a fi român, al românismului. De aceea, de câte ori voi avea ocazia, la Universitatea Populară de la Vălenii de Munte, voi vorbi despre unitatea românească, despre coagularea românității, așa cum, odinioară, Cato cel Bătrân vorbea mereu despre Cartagina. Dar, înainte de aceasta, vreau să vă reamintesc despre un alt episod.

În 8 august 1870, s-a consumat ca o lumânare subțire „Republica de la Ploiești” și unii și-au amintit acum despre aceasta și chiar au comentat evenimentul. Un „analist” a găsit și cauza declanșării efemerei mișcări, anume lipsa de tradiție monarhică la români. Cu alte cuvinte, Candiano Popescu și acoliții săi ar fi declanșat acțiunea pentru că românii nu erau obișnuiți cu monarhia! Explicație mai absurdă este greu de imaginat, în condițiile în care Țările Române erau monarhii cel puțin din secolul al XIV-lea încoace...

Nici unirea politică a românilor nu a fost scutită de motivații fanteziste și chiar iraționale. Mai nou, ne dăm toți cu părerea, fie că ne pricepem fie că nu ne pricepem. Despre unirea noastră de la 1918 s-a spus și s-a scris că ne-au făcut-o străinii, că ea s-a datorat Primului Război Mondial, ori alierii noastre cu țările Antantei, ori victoriei în război a Antantei, sau căderii imperiilor din regiune, ori lui Lenin care ne-ar fi aruncat în brațe Basarabia, sau președintelui american Woodrow Wilson (fiindcă a recunoscut principiul autodeterminării) etc. Toate acestea vor fi avut cu siguranță un rol în Marea Unire, dar lipsește din această ecuație elementul esențial, anume poporul român sau națiunea română. Despre rolul românilor în unirea de la 1918 se vorbește mai puțin, fiindcă nu dă bine.

S-a vorbit mult despre această unire în anii din urmă, încât unii, tot auzind astfel de vorbe și frânturi de asemenea vorbe, s-au săturat de ideea unirii. Unora li s-a făcut lehamite pur și simplu, altora li s-a sfârșit răbdarea din interes. Cele mai mari erori în domeniul istoriei se fac din ignoranță, dar se perpetuează, cel mai adesea, din interes. Nu demult, apărea într-un ziar de mare tiraj și cu îndelungată tradiție, un articol care începea cu formula „Mitul conștiinței naționale la români” și care avea un paragraf cu titlul „Românii au fost români de acum 150 de ani”. Altfel spus, locuitorii acestor spații de la Dunăre și de la Carpați ar fi devenit români pe la 1850-1860. Dar oare ce erau românii înainte de a fi fost români? Sau erau români și nu știau asta? Dar atunci francezii cum de erau francezi pe la 1300, sub Filip al IV-lea cel Frumos? Dar grecii cum puteau să fie greci deopotrivă pe vremea lui Pericle (secolul al V-lea î. Hr.) și la căderea Constantinopolului în 1453? Sau ungurii cum puteau să fie unguri la anul 1000, sub primul lor rege, Ștefan I? Întrebările acestea nu sunt fără sens, pentru că se poate să existe comunități de oameni pe lumea asta fără ca acestea să aibă conștiință de sine, adică fără ca acei oameni să fie convinși că formează respectiva comunitate. Nu este acesta cazul etnicității decât în mică măsură, fiindcă popoarele, atunci când sunt deplin formate ca realități, dobândesc, prin elitele lor, și conștiința acestei existențe.

La fel, tot repetând la infinit, în anul 2018, „România 100”, unii au ajuns să creadă că țara există de numai un secol. Recent, un lider maghiar de prim rang din România, agasat de Ziua Națională, dar și de manifestările (unele repetitive și gălăgioase) legate de centenarul Marii Uniri, a spus nu numai că maghiarii nu au ce să sărbătorească și că, dimpotrivă, trebuie să se afle de sărbătoarea românilor în doliu, dar și că ungurii ar fi de o mie de ani în Transilvania (ca stăpâni, probabil), pe când românii doar de o sută de ani. Sigur, afirmațiile exprimă multă durere, frustrare, regret după epoca de glorie ungară, după Regatul Sfântului Ștefan, ceea ce ar fi cumva firesc, dar exprimă și nemăsurat orgoliu, dispreț față de românii care ar beneficia de Transilvania pe nedrept și care ar fi necivilizați și incapabili. Faptul că maghiarii nu au ce să sărbătorească la 1 Decembrie este de înțeles și ar trebui să fie de acceptat pentru oricine – tocmai prin prisma educației primite de maghiari –, dar de aici până la sfidare este cale lungă. Lipsa motivelor de sărbătoare este perfect compatibilă cu acceptarea valorilor celuilalt, însă respectarea zilei naționale este, conform principiilor de drept, o obligație a oricărui cetățean din oricare stat.

Titlurile și afirmațiile șocante de mai sus au, însă, alt rost decât acela de lămurire a unor adevăruri din trecut. Prin formularea și poziționarea lor în pagină, ele asigură succesul de receptare. Se întâmplă aceasta fiindcă mulți sunt curioși – din varii motive – să vadă ce se ascunde sub astfel de vorbe. Aparent, România este o țară tânără, nucleul său fiind format abia la 1859. Evident că, la cei 160 de ani trecuți de la unirea celor două principate românești, ne întrebăm mulți dintre noi cum s-au petrecut lucrurile, ce sentimente aveau atunci românii, dacă ei formau sau nu o națiune, dacă țara unită s-a făcut pentru ei sau pentru alții, dacă actul l-au înfăptuit românii ori le-a fost făcut cadou de către marile puteri etc. În chestiunea națiunii române și a conștiinței apartenenței românilor la poporul lor, lucrurile par lămurite demult, dar – după cum se vede – nu sunt. Totuși, nu este nevoie să fii istoric de meserie ca să poți ajunge la câteva concluzii simple, fără să te lași amăgit.

Grupurile de oameni sunt deosebite unele de altele de când este lumea, iar un motiv al acestor diferențe a fost – tot din vremuri imemoriale – limba. Din clipa în care anumiți oameni și-au dat seama că vorbesc altă limbă în raport cu alți oameni și au conștientizat acest lucru și la nivelul grupului s-au pus bazele etniilor, ginților sau neamurilor, așa cum sunt ele numite și în Biblie („limbile cele păgâne”). Românii știau că sunt români încă de la finalul etnogenezei, așa cum francezii știau că erau francezi, ungurii că erau unguri sau rușii că erau ruși. Evident, nu toți se gândeau la acest lucru și nu toți conștientizau mărimea comunității etnice în care trăiau, nici forța sa și nici problemele sale. Dar au existat de timpuriu – adică de la începutul mileniului al II-lea al erei creștine – membri ai elitei, români și străini deopotrivă – care știau ce înseamnă să fii român, care știau că românii sunt de obârșie de la Roma, că vorbesc o limbă asemănătoare latinei și altor limbi romanice, că sunt de credință creștină răsăriteană etc. Știința singură nu este însă suficientă pentru acțiunea desfășurată în numele unității. Secole la rând, unitatea românilor de care erau conștienți anumiți intelectuali și oameni politici, s-a menținut la nivel pasiv și constatativ, fără să nască atitudini practice. Românii, ca și restul omenirii, aveau atunci alte probleme și alte priorități. Totuși, la 1234, de exemplu, în Episcopatul Cumanilor, creat de papalitate în regiunile extracarpatice, întins cam din regiunea Bacăului și din Vrancea până prin Prahova, Dâmbovița și Argeș, existau mai multe „popoare” numite români, care aveau din sânul lor mai mulți episcopi „falși” sau „schismatici” (deoarece țineau de „ritul grecilor”) și cărora li se închinau românii. Mai mult, nu doar românii îl ocoleau pe episcopul și pe preoții catolici, dar și alții, veniți din Transilvania și Ungaria care se alăturau românilor și care, formând „un singur popor” cu pomeniții români, primeau sfintele taine tot de la episcopii bizantini menționați. Cu alte cuvinte, o acțiune prozelită îndreptată contra românilor se întorcea contra inițiatorilor. La fel, prin anii 1370, românii de la hotarele Regatului Ungariei, „dinspre tătari” (adică din Moldova de mai târziu), nu erau mulțumiți cu predicile preoților unguri și cereau slujitori ai Domnului „cunoscători ai limbii națiunii lor”, adică ai limbii române. Limba apare pentru prima oară ca argument al unității românești.

În secolul al XVI-lea, sunt consemnate primele acțiuni sau posibile acțiuni politice în numele unității românești. Astfel, la finele domniei lui Petru Rareș, o comisie austriacă de investigație consemnează posibilitatea unirii Maramureșului cu Moldova, dintr-un motiv foarte simplu: „fiindcă cea mai mare parte dintre locuitorii comitatului Maramureș sunt români, și deoarece se potrivesc cu moldovenii la limbă, la religie și la obiceiuri”. Or, toate aceste argumente fac parte din etnicitate și arată o anumită conștiință de grup, bine sedimentată în jurul anilor 1550. Nicolaus Olahus (adică Nicolae Românul) murea la 1568, în calitatea lui de arhiepiscop primat și de regent al Ungariei habsburgice, iar episcopul de Oradea, Francisc Forgach, răsufla ușurat și devenea cinic: „Arhiepiscopul de cea mai joasă speță, născut din tată român și înălțat, din ură împotriva celorlalți, la cel mai înalt rang, s-a zbătut să păstreze regența și sigiliul regesc. Căci el deținea toate aceste demnități foarte înalte, spre grava ofensă a tuturor, deoarece ocupa în mod rușinos, dregătoriile și rangurile multora”. Pentru Forgach nu mai contau nici solidaritatea confesională, nici ierarhia, nici erudiția de amploare europeană, nici calitatea de catolic și de umanist, nici slujirea cu devotament a Ungariei de către Olahus, ci doar originile sale românești. Cu alte cuvinte, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, este conștientizată etnicitatea românească de neromâni.
La fel, la intrarea lui Mihai Viteazul în Transilvania, în toamna anului 1599, cronicarul umanist Szamosközi István (Zamosius) pune ridicarea la luptă a românilor pe seama solidarității de tip etnic: „Într-adevăr, la vestea luptei nefericite <de la Șelimbăr, din 28 octombrie 1599>, care s-a răspândit foarte rapid în întreaga țară, națiunea românilor, care locuiește în fiecare din satele și cătunele Transilvaniei, complotând peste tot, s-a unit cu poporul venit <din Țara Românească> și, atât împreună cât și separat, au prădat în lungul și în latul țării. Căci încurajați de încrederea că aveau un domn din neamul lor [...], au ocupat drumurile și au ucis pretutindeni [...]. Acum, fiind încurajată nebunia lor de principele român și sporindu-le îndrăzneala din pricina războiului [...], cu atât mai multă cruzime au atacat cu acest prilej, cu cât anterior, când țara era liniștită, dovediți prin decizii judecătorești cu vreo faptă rea, erau pedepsiți cu cele mai grele pedepse. Peste tot, spânzurătoarele, butucii, securile, cârligele, funiile și toate locurile de osândă erau pline mai mult de români”. Ce reiese din textul de mai sus? Că românii ardeleni – cei mai mulți țărani – erau nu numai convinși că sunt români, diferiți de etnia liderilor politici ai Transilvaniei, ci și că principele român era unul de-al lor, că i-ar putea înțelege și sprijini tocmai în temeiul apartenenței comune la același popor.

Opinii asemănătoare au exprimat și cronicarii Somogyi Ambrus (Ambrosius Simigianus) și Georg Krauss, cronicarul anonim de la Prejmer și alții. Somogyi subliniază că s-au răsculat românii, care-i prindeau și-i jefuiau pe unguri, iar Krauss vorbește despre „românii murdari, hoți, ucigași, răsculați în acel timp, deoarece Tiranul era de națiunea lor, adică un român”. Mikó Ferenc spune că nobilii maghiari erau „îngroziți de stăpânirea românească” a lui Mihai Viteazul. Este adevărat că Mihai nu a unit Transilvania și Moldova ca să creeze România – era prea devreme pentru un asemenea act – dar a trezit în epocă sentimente de solidaritate românească care nu au putut fi uitate și care l-au transformat ulterior pe învingătorul de la Șelimbăr în erou național.

Este adevărat că intelectualii români au răspândit ideile latinității, ale unității și ale solidarității în rândul poporului; este adevărat că edificiul numit România s-a construit prin efortul unor elite conștiente și responsabile, care au plănuit opera politică națională. Nu era o mare filosofie să-ți dai seama că o comunitate națională, spre a dăinui, are nevoie de un scut, de un adăpost, adică de statul național care s-o organizeze, s-o apere, s-o protejeze și s-o reprezinte în raporturile internaționale. Națiunea română nu s-a construit din nimic, ci din secolele multe și îndelungi de lucrare a poporului român asupra lui însuși. Elitele nu pot construi din nimic o națiune, dar pot organiza o națiune. Așa cum biserica de la Densuș este făcută din materiale romane, la fel edificiul numit națiune modernă – organizat și fortificat de elitele noastre politice și intelectuale – are drept pietre de temelie și cărămizi „năzuințe, doruri, vise, ure, patime, nevoi” (Alexandru Davila), care vin toate din „datina străbună”, adică din adâncul existenței acestui popor.

Sunt specialiști care consideră națiunea o realitate genuină, născută din firescul evoluției unor comunități etnice și alții care cred că națiunea este un construct cultural, inventat de elite. Iar dintre aceia care spun că națiunile există aievea, sunt unii care cred că națiunile sunt realități civice (că poți fi membru al unei națiuni prin simpla voință de aderare și prin obținerea de documente adecvate) și alții care cred că națiunile sunt realități organice, formate treptat, în timp, prin acumulări succesive. Nu este însă nevoie să fii istoric ca să te convingi că lucrurile nu sunt atât de tranșante cum le-ar dori anumiți teoreticieni. Națiunile se nasc și se fac în același timp. Dacă „Părinții Patriei” americane nu ar fi avut în urma lor circa două secole de acumulări în istoria coloniilor engleze, nu ar fi putut să construiască din nimic o „națiune” pe la 1776-1783. Experiența americană i-a făcut pe unii să creadă că națiunea se confundă cu statul, ceea ce, pentru multe popoare europene părea, în chip natural, lipsit de sens. Noi, românii, ca și germanii, ca și italienii, ca și polonezii, ca și cehii, ca și slovacii etc., ne-am construit națiunile (adică solidaritățile moderne) fără să avem state unitare, adică fără să avem scutul politic necesar pentru aceste comunități. O națiune închegată poate trăi vremelnic în mai multe state, dar nu poate face acest lucru pentru eternitate, fiindcă părțile risipite sub aspect politic se pierd treptat, se transformă ori se topesc în sânul altor națiuni. Unii români au înțeles acest lucru încă de la începuturile Epocii Moderne, iar majoritatea românilor a conștientizat esența unirii politice abia în secolul al XIX-lea. Atunci, pe fondul realităților existente și care însemnau unitatea de origine, de limbă, de nume, de credință, de cultură, de tradiții, intelectualii școliți în Occident, aflați la curent cu marile transformări din Europa, au susținut, au promovat, au predicat și au construit unitatea națională. Momentul 1859 a fost posibil datorită antecedentelor sale istorice îndepărtate, dar și datorită inteligenței elitei noastre care a acționat corect în deceniul 1848-1859. Actul de la 24 ianuarie s-a realizat cu succes în urma îmbinării judicioase dintre factorul intern și cel extern, dintre interesele marilor puteri și interesele naționale românești. Marile puteri occidentale aveau nevoie de un pion puternic care să susțină interesele lor la Dunărea de Jos, în coasta Turciei, Austriei și Rusiei, iar liderii români voiau un viitor pentru națiunea lor, iar acest viitor era de neimaginat fără sincronizarea cu Europa, fără întoarcerea la rădăcini, fără pătrunderea în șuvoiul istoriei de succes. O națiune mică precum cea română nu avea cum să-și decidă singură destinul – pentru că risca să fie strivită – dar nici nu a stat pasivă, la cheremul marilor puteri. Dubla alegere a prințului Alexandru Ioan Cuza, obținerea recunoașterii dublei alegeri, unificarea instituțiilor, marile reforme ale modernizării nu au fost creații ale marilor puteri, ci întruchipări ale voinței naționale românești. La fel, de la împiedicarea divizării țării prin aducerea principelui străin, de la adoptarea Constituției (1866), a monedei naționale (1867), de la crearea Academiei Române (1866), de la proclamarea și cucerirea independenței de stat (1877-1878) și de la unirea Dobrogei (1878), de la făurirea Băncii Naționale (1880), de la instituirea Regatului României (1881) și de la obținerea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române în 1885 până la unirea provinciilor românești cu Țara la 1918, nimic nu a venit drept dar din partea mai marilor lumii. Evident, românii nu au putut acționa singuri și nici în opoziție permanentă și totală cu marile puteri, dar au existat momente decisive – precum cele evocate mai sus – când și-au luat soarta în mâini. Cel mai bine s-a văzut acest lucru atunci când, pe calea deschisă de Congresul de Pace de la Paris (1856), adunările ad-hoc au decis unirea la 1857, unire restricționată de marile puteri prin Convenția de la Paris din 1858 și înfăptuită de români prin dubla alegere din 5 și 24 ianuarie 1859.

Poate că astăzi, când trăim vremuri grele, când ni se repetă mereu că trăim vremuri grele și când suntem sau părem mai risipiți ca niciodată, când educația nu mai este pusă la temelia succesului în viață și când elevii și studenții sunt învățați de părinți și de profesori că nu se pot instrui și realiza la casa lor, ne vine greu să credem acea concentrare de energie românească dintre 1848 și 1918. Ne întrebăm – unii dintre noi – dacă toate au fost aievea și dacă nu cumva alții ne-au dăruit toate acele mari împliniri. Acest sentiment de ticăloșire și de nimicnicie face parte din existența noastră tragică – cum ar spune un mare filosof – dar nu trebuie să ne poată copleși. Ne-am purtat crucea ca popor și ca națiune prin această lume în epoci întunecate, ne-am văzut satele arse și risipite, ne-am plâns fiii și părinții sacrificați, ne-am trezit cu limba înstrăinată și cu istoria hulită, dar nu ne-am plecat niciodată definitiv.

Istoria unirii noastre este istoria viețuirii noastre, iar unirea politică din secolele al XIX-lea și al XX-lea a fost mărturia puterii unei națiuni renăscute. De la 1859 încoace, provinciile înstrăinate au avut o țară unită spre care să privească, iar de la 1877-1878 au avut o Românie independentă ajunsă în curând regat, o Românie nu doar spre care să privească, ci căreia să i se alăture în actul Marii Uniri. România s-a clădit dinspre trecut, cu privirea ațintită spre viitor.

Academician Ioan Aurel-Pop, Președintele Academiei Române

La statuia generalului Gheorghe Mărdărescu…

România a reușit în secolul al XX-lea, printr-o instituție fundamentală a statului, anume armata sa, să oprească sau să limiteze două primejdii capitale care amenințau continentul european și care, implicit o amenințau și pe ea însăși. Este vorba despre două regimuri dictatoriale, unul de extremă stângă și celălalt de extremă dreaptă. În 1919, prin campania din Ungaria devenită „roșie”, armata română a oprit avansarea bolșevismului, a comunismului de tip sovietic spre centrul Europei (eventuala victorie a lui Bela Kun în Ungaria ar fi deschis calea afirmării „Republicii Sovietice Bavaria”). În 1944-1945, campania armatei române spre vest, în alianță cu Națiunile Unite, a contribuit la înfrângerea fascismului, inclusiv a variantei de fascism de la Budapesta, care se crampona de putere. Cele două regimuri, anume comunismul și fascismul au fost condamnate de forurile legale internaționale și de istorie. În același timp, ambele fapte din 1919 și 1944-1945 au contribuit la consolidarea României, adică a edificiului național clădit prin deciziile națiunii române finalizate la 1 Decembrie 1918 și recunoscute de comunitatea internațională. Mai concret, acele acțiuni de arme au făcut posibilă apartenența de fapt și de drept a Transilvaniei la statul român.

În mod indirect, amândouă aceste înfăptuiri istorice au ajutat la fondarea, afirmarea și reașezarea Universității românești la Cluj, în acord cu voința națională exprimată încă din 1848, prin programul Revoluției Române aprobat la Marea Adunare Națională de la Blaj. După victoria armatei române din 1919, s-a putut deschide, în noiembrie același an – adică acum un secol – prima universitate românească la Cluj, iar după victoriile armate române din 1945, aceiași universitate a putut reveni din bejenie în cetatea academică în care se fondase sub regii întregitori, Ferdinand și Maria. Detaliile acelor acțiuni au stârnit și pot să stârnească încă anumite interpretări controversate, dar esența faptelor acelora rămâne în acord dreptatea și cu adevărul.

Iată de ce această statuie a generalului Gheorghe Mărdărescu, eliberatorul Budapestei, numit comandant suprem al trupelor române din Transilvania în 1919 și devenit apoi ministru de război al României, va sta de-acum în fața Facultății de Științe Economice a Universității, înnobilând locul și oamenii. Generalul Gheorghe Mărdărescu poate și trebuie să fie considerat de istorie drept unul dintre artizanii României libere și unite, dar și drept un părinte al Europei democratice, ferite de regimuri totalitare. Faptele mari se împlinesc numai prin jertfe, iar figura generalului ne va aminti mereu de jertfele românilor de odinioară, dar mai ales de marile noastre înfăptuiri obținute prin jertfe. Popoarele civilizate știu să-și cinstească eroii și să presare pe-ale lor morminte ale laurilor foi.

Academician Ioan Aurel-Pop, Președintele Academiei Române

Despre unii termeni referitori la Unire

Cu ocazia centenarului Marii Uniri s-a vorbit și s-a scris mult – așa cum era și firesc – despre toate unirile noastre din trecut, mai ales că unirea actuală a românilor (în sens de coeziune îndreptată spre scopuri nobile) este ca și inexistentă. În legătură cu Mihai Viteazul s-a vehiculat și ideea, care nu este chiar nouă, că atunci nu s-ar fi petrecut o unire reală, pentru că domnul român ar fi fost un fel de condotier, năimit de unii și de alții. Au scris mulți istorici, cu argumente solide, împotriva acestei interpretări, de aceea nu mai revin. Prin urmare, din perspectivă românească, termenii prezentării în manuale și cărți a acestui act de la 1599-1601 nu trebuie să fie întâmplători și nici inexacți. De exemplu, este impropriu a se spune, din perspectiva românilor, „cucerirea” Transilvaniei de către Mihai Viteazul. Cuvântul cucerire se aplică, de regulă, atunci când se produc cotropiri, când un pământ, luat abuziv de la altul, nu are nicio legătură cu noul proprietar, socotit uzurpator. Or, în cazul acțiunii lui Mihai Viteazul, este vorba despre o țară care era majoritar românească din punct de vedere etnic și confesional și care fusese nucleul (sau unul dintre nucleele) etnogenezei românești. Transilvania nu era, sub aspect politic, românească, fiindcă nu era condusă de români, dar tocmai aceasta era nedreptatea pe care a vrut s-o îndrepte Mihai Viteazul, împreună cu românii răsculați, „mânați de încrederea că au un principe din națiunea lor” (după cum scrie un izvor maghiar de epocă). Cuvântul cucerire nu este, însă, adecvat, nici din perspectiva „Republicii Creștine” europene, în numele căreia a luptat Mihai Viteazul, înțeles prin tratate cu împăratul habsburgic (al Imperiului Romano-German) să îndepărteze de la putere un principe care făcea în Ardeal politica Porții Otomane. Luând puterea în Transilvania, în conivență cu liderii Creștinătății europene, principele român a alăturat Transilvania taberei antiotomane.

În cazul integrării Moldovei, din mai 1600, în blocul politic alcătuit de Mihai Viteazul lucrurile stau la fel. Nici termenul de alipire nu este tocmai potrivit pentru astfel de acte. Cuvântul alipire este unul popular, nu unul de specialitate, nefăcând parte din vocabularul istoric. În plus, uneori, termenul „alipire” are și sens peiorativ. Astfel, cel mai potrivit termen pentru acțiunile întreprinse de Mihai Viteazul la nord și la est de Carpați este acela de „unire”, inclusiv din perspectiva istorică a „duratei lungi”, care a făcut din principele Țării Românești un erou național și în sensul în care actul s-a repetat în intervalul 1859-1918. Mihai Viteazul nu avea de unde să știe că a prefigurat România modernă și nici că avea să devină erou național, însă noi știm asta și este legitim să marcăm întreprinderea sa în funcție de valorile noastre.

Nici pentru ceea ce s-a petrecut la 1859, terminologia românească în materie nu este clară pentru unii. Mulți vorbesc despre „unirea Moldovei cu Țara Românească” sau, mai grav, despre „alipirea Moldovei la Țara Românească”. Formularea este complet greșită, deoarece la 1859 s-au unit două state egale și nu s-a subordonat unul altuia. De altfel, numele oficial al noului stat era, la 1859, acela de „Principatele Unite ale Moldovei și Țării Românești”, ceea ce arată că Moldova era și ea în prim-plan. După încheierea scurtei existențe a Principatelor Unite, avem un stat numit România, cu un prinț din Moldova și cu o capitală din Țara Românească. Nici a spune „unirea Moldovei și Munteniei” nu este exact, fiindcă rămâne pe dinafară Oltenia, ca și cum aceasta s-ar fi situat în afara actului de la 1859. De altminteri, noțiunile de Țara Românească și de Muntenia nu sunt sinonime, deoarece Țara Românească medievală a cuprins Muntenia, Oltenia, nordul gurilor Dunării și, până la o vreme, Dobrogea sau părți din aceasta. De aceea, este corect să spunem „unirea Moldovei și Țării Românești” sau „unirea Țării Românești și Moldovei”.

Scrisesem cândva – mai în glumă, mai în serios – că, dacă ne-am lua după suprafață și populație, la 1918 România s-a unit cu provinciile istorice și nu invers. Cu alte cuvinte, teritoriul și oamenii veniți prin deciziile istorice de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia în Vechiul Regat reprezentau mai mult decât avea România înainte de unire. Această constatare nu ne îndreptățește, însă, să răsturnăm realitatea și să spunem, de exemplu, că „la 1918 s-a unit România cu Transilvania”. În 1918, nu este vorba despre egalitatea de la 1859, fiindcă nu s-au unit țări cu același statut, ci anumite provincii din state destrămate au decis să facă parte din statul independent numit România. Astfel, ca să parafrazăm o zicere celebră, la 1859, nu a mers muntele la Mahomed, ci a venit Mahomed la munte. Toate provinciile în cauză – Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul – au venit, ca fiicele sau fiii, „în sânul maicii lor, România”, cum s-a scris și s-a crezut atunci. În consecință, nici astăzi nu se cuvine să gândim sau să scriem altminteri. Mi-a fost dat adesea să văd și să ascult, în anii din urmă – chiar de la vocile cele mai autorizate ale statului român – formularea „unirea României cu Basarabia”. Să visăm, să dorim, să milităm pentru „unirea României cu Basarabia”! Dacă Basarabia ar fi nucleul întregii românități și dacă centrul viitorului stat unit ar fi la răsărit de Prut, atunci, evident, România s-ar putea uni cu Basarabia. Altminteri expresia nu are niciun sens și derutează. De aceea, se cade să spunem „unirea Basarabiei cu România”, „unirea Bucovinei cu România” sau „unirea Transilvaniei cu România”.

Natural, aici s-ar putea ridica cel puțin două feluri de obiecții. Prima s-ar putea referi la lipsa de importanță a exprimării, fiindcă oamenii înțeleg oricum despre ce este vorba. În consecință, ideea este că nu trebuie să fim atât de tipicari, pentru că oamenii au capacitatea de a pătrunde până la esență. Nu este deloc așa! Publicul are nevoie de preciziune, de claritate și de puritate în exprimare. Limba română nu este pentru nimeni dintre cei care o vorbesc facultativă în privința formei ei. A doua obiecție, ar putea să fie de fond și anume s-ar referi la „naționalismul” conținut în unele dintre aceste precizări ale mele.

Exemplu: dacă Mihai Viteazul a atacat cu oaste o țară/provincie și a câștigat lupta, atunci înseamnă că a cucerit-o sau dacă „batalioanele române au trecut Carpații”, în vara anului 1916, înseamnă că ele au fost trupe cuceritoare ale Transilvaniei. Felul acesta de gândire este nu doar incorect, sub masca de a fi „politic corect”, dar este și fariseic și restrictiv, iar unii îl doresc aplicat numai la români și de către români. Istoria nu este matematică, ci viață trecută și reconstituită (atât cât se poate). De aceea, rareori un eveniment sau un proces istoric este prezentat identic sau cu aceiași termeni în două istoriografii. Vă rog să aveți curiozitatea și să luați două manuale sau cărți de istorie despre epoca lui Napoleon, una scrisă în Franța și cealaltă în Marea Britanie. Veți constata ușor că termeni ca „agresiune”, „uzurpare”, „monstrul corsican” etc. lipsesc din varianta franceză, pe când în cea de dincolo de Canalul Mânecii abundă. De altminteri – altă curiozitate lingvistică, mai exact toponimică – englezii nu zic în ruptul capului „La Mer de la Manche” sau Marea Mânecii (ca francezii), ci „English Channel” sau „Canalul Englezesc”. Ați auzit vreun francez să spună, în drum spre Anglia, a trecut prin „Canalul Englezesc”? Niciodată! La fel cu prima revoluție americană, numită și Războiul de Independență a Statelor Unite (1775-1883): tonurile de prezentare, ca și termenii folosiți nu se află deloc – după circa 250 de ani de la eveniment – la unison în Anglia și în SUA. Pentru americani revolta lor a fost legitimă și a fost, în fapt, revoluție, iar pentru englezi încă referirile cele mai numeroase au în centru o simplă revoltă a coloniilor contra metropolei, una nelegitimă și care a trebuit, prin urmare, pedepsită. Fiecare continuă, în multe privințe, cu punctul său de vedere și nu are de gând să renunțe la el de dragul uniformizării istoriei. În același spirit, nici noi, românii, nu ar trebui să ne mirăm prea tare că unii vorbesc despre „cucerirea Transilvaniei” de către Mihai Viteazul sau despre „smulgerea Basarabiei” din mâinile Rusiei – chipurile! – „mama sa ocrotitoare”. Istoria este prezentul oamenilor care au trăit în trecut, adică viața de odinioară a oamenilor. Și atunci, în trecut, oamenii și grupurile de oameni au avut păreri și interpretări diferite. Nu există în istorie un singur adevăr universal valabil, ci adevăruri. De asemenea – cum toată lumea știe – între popoare, națiuni și state – a existat mereu o competiție, iar această competiție continuă și astăzi. Pentru români, unirea lor politică a fost legitimă și ea nu poate fi pusă la îndoială, minimalizată sau tratată ambiguu, nici măcar la capitolul exprimare.

Academician Ioan Aurel-Pop, Președintele Academiei Române

Limba română

Planeta Pământ are astăzi circa 7,5 miliarde de locuitori, care vorbesc între șase și șapte mii de limbi. Lipsa de preciziune în aprecierea numărului mijloacelor de comunicare lingvistică provine din dificultatea de a deosebi clar limbile de dialecte. Cu alte cuvinte, savanții nu au căzut de acord întru totul asupra criteriilor care deosebesc o limbă propriu-zisă de un dialect al unei limbi și nici chiar asupra criteriilor de clasificare a tuturor limbilor și idiomurilor. Forma de comunicare (limba, idiomul), originea comună și credința religioasă sunt factorii principali de coagulare a comunităților etnice numite popoare, dintre care multe au devenit, în vremurile mai noi, națiuni moderne.

Cea mai importantă familie de limbi din lume – vorbite de circa jumătate din întreaga populație a planetei – este cea indo-europeană. Din ea fac parte ramura limbilor indo-iraniene (sau indo-persane), cea a limbilor italice vechi, cea a limbilor romanice (neolatine), cea a limbilor celtice, cea a limbilor germanice, cea a limbilor slave, cea a limbilor baltice, iar apoi câteva limbi individuale, precum greaca, albaneza, hitita și toharica. Marea majoritate a popoarelor europene (din familia indo-europeană) sunt, în funcție de limbile pe care le vorbesc, germanice, romanice și slave.

Românii fac parte din grupul popoarelor romanice și vorbesc o limbă neolatină. Evident, nu se poate să nu ne întrebăm care este locul românei între aceste numeroase limbi. Clasificarea limbilor este o operațiune anevoioasă, laborioasă și relativă. Ea s-a făcut după variate metodologii și nu a condus la aceleași rezultate. Dincolo de toate acestea însă, o imagine de ansamblu a limbilor principale de pe glob este absolut necesară și grăitoare sub numeroase aspecte. O astfel de clasificare – care credem că are un ridicat grad de obiectivitate – se numește „Barometrul limbilor din lume” și a fost făcută în 2017. Factorii care descriu greutatea unei limbi, conform autorilor „Barometrului”, sunt cei intrinseci și cei contextuali. Factorii intrinseci ai limbii sunt: numărul de vorbitori, entropia (cantitatea de informație conținută într-un mesaj), factorul vehicular (caracterul de limbă de comunicare între etnii diferite), statutul limbii, numărul de traduceri din limba respectivă în alte limbi, numărul de traduceri în limba respectivă din alte limbi, premiile literare internaționale, activitatea pe Wikipedia și învățământul în acea limbă la nivel universitar. Factorii contextuali ar fi: indicele dezvoltării umane, indicele fecundității (numărul de copii născuți de o femeie vorbitoare a acelei limbi) și penetrarea rețelei de internet în limba respectivă. Pornind de la aceste criterii și de la anumiți factori ponderatori, s-au acordat limbilor un scor intrinsec, unul demografic, unul bazat pe prestigiu și, prin însumare și ponderare, un scor global. Astfel, sub aspect intrinsec, româna ocupă locul 11 în lume (după engleză, franceză, spaniolă, germană, rusă, italiană, mandarină, portugheză, japoneză și poloneză); sub aspect demografic, limba română este a 21-a în lume, iar din punctul de vedere al prestigiului este a 24-a în lume. Cumularea și ponderarea acestor trei criterii, plasează româna pe locul 15 între limbile importante ale lumii, după limbile engleză, franceză, spaniolă, germană, rusă, italiană, portugheză, japoneză, olandeză, suedeză, mandarină, poloneză, cehă și croată, dar înaintea limbilor sârbă, maghiară, coreeană, norvegiană, daneză, greacă, ebraică, catalană, finlandeză, turcă, armeană, slovacă, bulgară, slovenă, ucraineană etc.

Dacă se ține seamă de uriașul număr de limbi invocat mai sus, atunci poziția limbii române din acest clasament este mai mult decât onorabilă. Chiar și dacă numai 100 dintre cele circa șapte mii de limbi ar fi de luat în seamă, în sensul că ar fi mai importante, locul 15 obținut, printr-un scor global, de către limba română înseamnă enorm de mult pentru moștenirea culturală lăsată sieși și lumii de către poporul român. Dar și ambianța în care se află limba română este una extraordinară. Dintre cele 15 limbi fruntașe din lume, cinci sunt romanice (franceza, spaniola, italiana, portugheza și româna), patru sunt germanice (engleza, germana, olandeza și suedeza), patru sunt slave (rusa, poloneza, ceha și croata), lor adăugându-le-se două limbi asiatice, anume japoneza și mandarina. Altfel spus, dintre cele 15 limbi de top din lume, 13 sunt limbi indo-europene, iar cinci sunt limbi romanice. Situarea limbii (și literaturii) române într-o asemenea companie selectă arată că poporul român și-a îndeplinit, sub aspect cultural, misiunea sa istorică, deopotrivă întru latinitate și umanitate. Pentru a aprecia corect dimensiunea internațională a acestui patrimoniu, este de ajuns să fie consultat „Dicționarul-Tezaur al Limbii Române”, cea mai importantă operă lexicografică a românilor din toate timpurile, elaborată sub egida Academiei Române pe parcursul a mai bine de un secol. A fost redactat și editat în două etape (seria cunoscută sub sigla D.A., în perioada 1906–1944 și seria nouă, cu sigla D.L.R., în perioada 1965–2010), în 37 de volume și cuprinde circa 175.000 de cuvinte și variante, cu peste 1.300.000 de citate. În el s-au înregistrat toate cuvintele limbii populare, regionalismele și termenii arhaici din textele vechi, cuvintele din literatura beletristică, precum și termenii științifici și tehnici, cu condiția să fie utilizați în cel puțin două domenii de specialitate diferite. Dicționarul a fost retipărit în 19 volume masive, de câte 500-1.000 de pagini fiecare, în care au fost incluse toate cele 37 de volume publicate de-a lungul timpului. Elaborarea variantei electronice s-a efectuat în perioada 2007–2010. Acest dicționar, prin dimensiunea și perspectiva abordării lexicografice, este similar cu marile dicționare din lexicografia mondială: „Trésor de la langue française”, „Oxford English Dictionary” (O.E.D.) „Deutsches Wörterbuch” etc.

Limba română este ca un organism viu, care s-a născut, s-a dezvoltat și s-a afirmat odată cu poporul căruia îi servește ca mijloc de comunicare. Dincolo de această funcție de comunicare, limba română este cel mai important vector cultural al poporului român, care asigură și reflectarea creației literare românești în lume. Limba română este cea mai importantă creație culturală colectivă a poporului român, un adevărat tezaur care trebuie mereu cultivat, prețuit, primenit și apărat.

Academician Ioan Aurel-Pop, Președintele Academiei Române

Marea Unire și vecinii României: Semnificația internațională a actului de la 1918

În efervescența sărbătoririi Centenarului Marii Uniri a românilor se aud și voci care neagă legitimitatea înfăptuirilor de atunci, le pun sub semnul întrebării sau le pun sub semnul unui anumit provizorat. Asemenea opinii, dacă nu sunt rodul relelor intenții, atunci vin, cu siguranță, pe fondul ignoranței sau al cunoașterii superficiale, al dorinței de spectacular și de stârnirea interesului unui public avid de aspecte inedite, nonconformiste, scandaloase chiar.

Numai cunoașterea detaliată a împrejurărilor din 1918 și a derulărilor istorice de până atunci pot favoriza puncte de vedere realiste. Pentru aceasta este nevoie nu numai de pasiune, ci și de pregătire de specialitate, fiindcă istoricul nu se poate baza pe talent ca artistul, ci pe solide cunoștințe de specialitate și pe o metodologie adecvată studiului sistematic al trecutului.

La intrarea României în Primul Război Mondial, țara era formată din Oltenia, Muntenia, Moldova dintre Carpați și Prut fără Bucovina și Dobrogea (cu partea sa de sud, reunită la 1913). România avea atunci cam 7 milioane de locuitori și circa 137.000 de kilometri pătrați. Țara se mărginea la est cu Imperiul Rus, la nord și la vest cu Imperiul Austro-Ungar, la sud-vest cu Serbia (independentă din 1877–1878), iar la sud cu Bulgaria (autonomă din 1878 și independentă din 1908). Cu toți acești vecini, România avea probleme teritoriale, din mai multe motive, cel mai important fiind atunci, în epoca mișcărilor de emancipare națională, acela al prezenței multor români (în cazul austro-ungar și rus, a milioane de români) pe teritoriile acestor state. Față de Bulgaria, România nu avea, practic, pretenții teritoriale după alăturarea sudului Dobrogei (1913), dar avea Bulgaria față de România astfel de pretenții, deoarece țara vecină din sud considera Dobrogea parte integrantă a statului național bulgar, ca moștenire istorică bulgară. Nici cu Serbia nu erau neapărat probleme la 1916, dar acestea se conturau tot mai clar spre anul 1918, pe măsură ce unirea Banatului cu România devenea tot mai probabilă. Marile chestiuni erau legate de cei doi coloși multinaționali, situați înspre est, nord și vest, în care trăiau cam 7-8 milioane de români.

Toate revoluțiile și mișcările ideologice importante din secolul al XIX-lea au fost de emancipare națională sau au avut ca scop și formarea statelor naționale, mai ales în Europa Centrală și de Est. Ideea general acceptată de spiritele înaintate de atunci era aceea că fiecare popor (națiune) are dreptul să aibă propriul stat național. Pentru aceasta au militat nu numai românii, ci și polonezii, cehii, slovacii, croații, slovenii, grecii, bulgarii, ucrainenii, albanezii, lituanienii, letonii, estonii etc. Cei mai înverșunați dușmani ai acestor mișcări de emancipare a popoarelor erau, firește, marile imperii multinaționale, adică Rusia, Austro-Ungaria, Germania și Turcia. În momentul declanșării Primului Război Mondial, se afirma un punct de vedere care părea de necontestat: succesul mișcărilor de emancipare a popoarelor depindea de rezultatul conflictului. Natural, și România se gândea foarte serios la acest posibil rezultat, înainte de a face pasul decisiv spre intrarea în conflict. Dacă România intra în Tripla Alianță (după cum s-ar fi impus în acord cu angajamentele secrete luate în 1883) și dacă biruia Tripla Alianță ― sau Puterile Centrale, în frunte cu Germania și Austro-Ungaria ― atunci ar fi trebuit să ne mulțumim, eventual, cu Basarabia și să renunțăm la Transilvania și la Bucovina. Nu-i puteai cere unui aliat să renunțe la o parte din teritoriul pe care îl socotea al său. Dacă România intra în luptă alături de Tripla Înțelegere sau Antanta, cum dorea cea mai mare parte a opiniei publice românești, iar Antanta (în frunte cu Franța, Anglia și Rusia) obținea victoria, atunci România trebuia să renunțe la Basarabia și să spere obținerea Transilvaniei și Bucovinei. Era clar că mișcările naționale românești luptau din interiorul poporului român pentru unirea tuturor provinciilor românești cu România, numai că decizia de unire a poporului nostru avea nevoie de o conjunctură internațională favorabilă, ca și de recunoașterea marilor puteri. Iar rămânerea țării într-o neutralitate perpetuă era imposibilă, în condițiile desfășurării conflictului armat și ale presiunilor care se exercitau asupra țării. Prelungirea neutralității putea să fie și o piedică majoră, până la urmă, chiar în calea înfăptuirii unirii. Astfel, după doi ani de neutralitate, România a intrat în război ― în ciuda opoziției unor oameni politici conservatori („germanofilii”) ― în august 1916, de partea Antantei.

În ciuda entuziasmului inițial aproape unanim, au urmat doi ani de război ― 1917 și 1918 ― plini de privațiuni, de sacrificii umane, materiale și teritoriale și chiar de pierderi de speranțe. La un moment dat, în 1917, România părea distrusă, iar visul de unire părea risipit. Dezamăgirea era așa de mare încât era clar pentru mulți că și speranța pierise: ocuparea Bucureștilor de trupele invadatoare germane însemnase mutarea Casei Regale, a guvernului, parlamentului și altor instituții la Iași; trimiterea tezaurului național la Moscova (1916–1917) a însemnat irosirea sa până astăzi, în cea mai mare măsură; apărarea disperată a părții de țară rămase, posibilă în urma victoriilor de la Mărăști, Mărășești și Oituz (din vara anului 1917), nu a putut fi urmată de o ofensivă românească, datorită lipsei de sprijin suficient din partea Antantei și datorită defecțiunii Rusiei, devenite bolșevice; unirea Basarabiei ― o rază de lumină ― fusese urmată de semnarea păcii separate, de la Buftea–București (martie–mai 1918), cu Germania; România, ciuntită grav, ar fi trebuit să aibă obligații față de învingător pentru următoarea sută de ani (adică până în 2018); bolile transmisibile, distrugerile, pierderile de vieți omenești, lipsurile materiale, sărăcia generalizată se adăugau tuturor celorlalte nenorociri.

Și totuși, până la urmă, energiile națiunii și împrejurările internaționale s-au conjugat sub o zodie favorabilă. În noiembrie 1918, România a denunțat pacea separată impusă de Germania și a revenit în rândurile Antantei, alături de care intraseră și Statele Unite. Mișcările de eliberare națională din Bucovina și Transilvania erau tot mai puternice și mai eficiente, încât, pe fondul lipsei de autoritate a regimurilor de la finele războiului, s-a putut împlini unirea acestor regiuni și a populației lor cu România. Instanțele reprezentative și legitime, întrunite în 27 martie/9 aprilie 1918 la Chișinău („Sfatul Țării”), în 15/28 noiembrie 1918 la Cernăuți („Congresul General al Bucovinei”) și în 18 noiembrie/1 decembrie 1918 la Alba Iulia („Adunarea Națională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească”), au decis actul unirii cu Regatul României, de care acesta a luat act și pe care l-a acceptat.

Și totuși, se mai aud voci interesate, tendențioase, ignorante sau teribiliste, care pun la îndoială rolul poporului român în decizia de unire. Sunt unii care spun că numai slăbiciunea vecinilor noștri, adică a Rusiei țariste și apoi sovietice (aflate în războiul mondial și apoi în războiul civil) și a Austro-Ungariei (înfrânte în conflagrație), au făcut posibil actul unirii de la 1918. Iar alții spun că doar marile puteri învingătoare au creat România postbelică sau „România Mare”, cum i se mai spunea atunci, cu ironie și cu invidie, dar și cu admirație. Trebuie să fim realiști și să recunoaștem rolul acestor doi factori în desăvârșirea actelor Marii Uniri. Până la urmă, o analiză atentă ne arată clar, pe baza izvoarelor, că procesul unirii a fost unul foarte complex, determinat de mai multe cauze, favorizat și împiedicat sau întârziat de numeroase împrejurări și coordonate, unele mai bine cunoscute și cercetate, altele mai puțin. Dar nu se poate să nu vedem și să nu acceptăm factorul principal care a stat la baza formării statului național unitar român și care este mai vizibil în întreg secolul de dinaintea anilor 1918–1920, cam de la mișcarea condusă de Tudor Vladimirescu și până la mișcările din 1918. Este vorba despre voința de unire a românilor, despre strădania românilor de a-și forma scutul lor, adăpostul lor, apărătorul lor. Statul național este acea instituție supremă care organizează, rânduiește, protejează și reprezintă în raporturile internaționale o națiune. Procesul acesta final de unitate politică românească s-a clădit pe unitatea etnică și lingvistică a românilor și a fost consolidat mereu de către elita românilor. Cu alte cuvinte, datorită faptului că marea majoritate a locuitorilor de la Dunăre, Carpați, Nistru și Marea Neagră vorbeau aceeași limbă, aveau același nume general, aceeași origine, aceeași credință bizantină, aceeași cultură, aceleași obiceiuri etc., elitele acestor români au putut clădi ideile de unitate, au putut educa poporul (în mare măsură analfabet), au putut pregăti spiritele și au putut crea atitudinile adecvate pentru unitatea politică națională. Unirea s-a datorat, astfel, în cea mai mare măsură ― cum ar fi spus Nicolae Bălcescu ― lucrării poporului român asupra lui însuși. În conștientizarea poporului pentru unitatea națională, liderii au avut, firește ― ca peste tot ― un rol esențial, dar aceasta nu înseamnă că liderii au „făcut” sau au „inventat” națiunea și statul național. Românii au avut șansa să aibă conducători buni, dar acesta a fost tot meritul poporului român în ansamblul său. Un popor fără elite este unul pierdut, dar nici elitele nu au rost fără comunitatea cea mare și nici comunitatea fără lideri. Dacă statul numit România ar fi fost o construcție precum o casă, făcut de vecini, de marile puteri sau de lideri, atunci acest stat s-ar fi putut forma în chip aleatoriu, din Serbia și Valahia, de exemplu sau din Transilvania și Rutenia etc. Or România s-a format din români și pentru români, așa cum Polonia era menită polonezilor, Lituania lituanienilor, Letonia letonilor, Estonia estonienilor, Cehoslovacia cehilor și slovacilor, Iugoslavia slavilor de sud etc. Era, evident, un alt stadiu de evoluție a organizării lumii față de epoca imperiilor și regatelor multinaționale, un stadiu superior, care considera că orice națiune are dreptul la statul său național, după principiul autodeterminării.

Marile puteri nu au făurit România, nici Polonia, nici Lituania etc., ci au recunoscut doar, la Conferința de Pace de la Paris, din 1919–1920, ceea ce deciseseră popoarele respective, iar popoarele acelea nu mai voiseră să trăiască nici în Imperiul Austro-Ungar, nici în Imperiul Țarist, nici în Imperiul German, nici în Imperiul Otoman, ci în propriile alcătuiri politice. Natural, legitimarea internațională a noilor realități și, mai ales, a noilor frontiere a fost extrem de importantă. În cazul României, toți vecinii au recunoscut aceste granițe, cu o excepție, anume granița de est, de pe Nistru, neacceptată sub aspect juridic de Rusia sovietică și apoi nici de URSS. Această neacceptare nu a împiedicat însă existența acestei realități ― adică a prezenței Basarabiei în cadrul României și a hotarului de pe Nistru ― vreme de peste două decenii (1918–1940), până la ultimatumul sovietic. Cu alte cuvinte, ceea ce s-a realizat de facto a contat (adică unirea Basarabiei făcută de români) și nu ceea ce funcționa, formal, de iure (adică inexistența unui tratat).

Raporturile României cu vecinii ― cu o excepție, anume Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (din 1929, Iugoslavia) ― nu au fost foarte bune nici în epoca interbelică, dar România a păstrat mereu dialogul. Rusia, renăscută ca „imperiu roșu”, și-a continuat pretențiile teritoriale, Ungaria a trecut la o politică revizionistă fățișă, în conivență cu Germania și Italia, iar Bulgaria și-a reiterat pretențiile teritoriale. România însă, în ciuda cedărilor din 1940 și 1944–1947, a rămas și și-a păstrat, în linii mari, arhitectura de la 1918, semn al statorniciei unui proiect realist de țară.

Academician Ioan Aurel-Pop, Președintele Academiei Române

Perspective contemporane asupra publicisticii eminesciene

Introducere

Eminescu a lucrat la „Timpul” între 1877-1883, ani ai apogeului creației sale gazetărești, dar a scris articole de presă cu mult înainte, aproape din adolescență și cu mult după, până spre marea sa trecere. A făcut meseria de jurnalist raportându-se permanent la două ipostaze, aceea de român și aceea de european. În ipostaza de român, Eminescu a văzut, a perceput și a promovat România în granițele sale firești, istorice, după principiul formulat concret peste ani, de un alt mare moldovean, Nicolae Iorga: „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”. Și adaugă, lămuritor, în alt loc: „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români”[1].

Eminescu a văzut România în existența sa istorică cu mult înainte de a se concretiza aceasta pe hartă. Prima poezie i s-a publicat în revista „Familia” (tipărită inițial la Pesta, apoi la Oradea), iar prima răsplată literară pecuniară tot de acolo i-a venit, din Transilvania (Crișana). Iată ce-i scria poetul, la un moment dat, lui Mecena al său (Iosif Vulcan):

„Mult stimate domnule și amice,

Mulțumesc pentru onorariul trimis ― cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vodată-n viață. În România domnește demagogia, și în politică și în literatură; precum omul onest rămâne aici necunoscut în viața publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităților, a acelei școale care crede a putea înlocui talentul prin impertinență și prin admirație reciprocă.

Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de-a mă vedea remunerat dintr-un colț atât de depărtat al României, din Oradea-Mare ― când în țara mea proprie nu voi ajunge nicicând să însemnez ceva, excepție făcând de cercul restrâns al câtorva amici.

Și-apoi să nu fiu pesimist?”

Prin urmare, la vârsta de 16 ani, în 1866, cu aproape cinci decenii înainte de Marea Unire, Eminescu știa că Oradea-Mare se afla în România, pe care o vedea ca țară de țări românești.

Tematica publicisticii eminesciene (1877-1883)

Publicistica eminesciană, în perioada sa de apogeu de la „Timpul” (din noiembrie-decembrie 1877 până în ianuarie-februarie 1880) s-a ocupat (în principal) de chestiunea schimbării frontierei României de după Războiul de Independență (răpirea de către Rusia a sudului Basarabiei și primirea Dobrogei), de chestiunea modificării articolului 7 din Constituție (privind acordarea cetățeniei române), de chestiunea răscumpărării căilor ferate (de amestecul Germaniei, al bancherilor germani în treburile noastre interne) și de implicațiile independenței noastre de stat pe scena politică internă și internațională.

În ceea ce însemna atunci modificarea frontierelor de stat, Eminescu susținea că marile puteri nu aveau dreptul să încheie tranzacții cu teritorii care nu le aparțineau. Prin urmare, Rusia nu putea dispune în chestiunea Basarabiei sau a sudului Basarabiei și nici în chestiunea Dobrogei. Dobrogea era teritoriu românesc uzurpat de Imperiul Otoman, iar Basarabia ― teritoriu românesc uzurpat de Imperiul Rus. Prin urmare, Dobrogea nu putea fi ― spune poetul ― o compensație pentru sudul Basarabiei. Poziția sa reprezintă o dezavuare clară a politicii țariste. S-a spus ulterior că, la 1878, Rusia ne-a luat ceea ce era al nostru (cele trei județe din Basarabia) și ne-a dat ceea ce nu era al ei (Dobrogea)! Iată un fragment de articol, edificator pentru gândirea eminesciană în această chestiune: „Până acuma noi am refuzat orice schimb, ne astupăm urechile la orice propunere de schimb în această privință. Drepturile noastre asupra întregei Basarabii sunt prea vechi și prea bine întemeiate pentru a ni se putea vorbi cu umbră de cuvânt de onoarea Rusiei angajată prin Tratatul de la Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră pe când Rusia nici nu se megieșa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru și cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă și până în veacul al nouăsprezecelea”.

În chestiunea modificării articolului 7 din Constituție, poetul considera că restricțiile pentru obținerea cetățeniei române erau prea mari, inclusiv pentru românii din provinciile ocupate de străini. Din acest punct de vedere, el declara Constituția noastră de-atunci drept antisocială și antinațională și cerea ca modificarea Constituției să fie făcută numai de statul român, fără amestecul străinilor. Eminescu îi apăra pe evreii stabiliți în țară de multă vreme, vexați de prevederile Constituției. Nu era de acord cu încetățenirea în masă a evreilor veniți recent (în urma persecuțiilor din Rusia și Polonia), propunând încetățeniri individuale, așa cum se proceda în cazul românilor imigranți din provinciile românești ocupate. Nu era de acord ca evreii care se puneau sub protecția puterilor străine, a consulatelor străine (beneficiau de extrateritorialitate) și care întreprindeau acțiuni contra României să aibă cetățenia română. Poetul saluta și cele mai modeste gesturi ale cercurilor evreiești care recunoșteau spiritul de toleranță al poporului român. Nu era de acord ca Germania să fie liberă să ia măsuri legislative restrictive contra evreilor săi, iar României să-i impună măsuri de acceptare a evreilor alungați din Germania.

În chestiunea răscumpărării căilor ferate, Eminescu susținea politica neamestecului străin în treburile României și era contra plasării intereselor concesionarilor germani, prin mijlocirea autorităților străine sau/și românești, contra intereselor naționale.

În problema vitală a proclamării independenței de stat și a Războiului de Independență, Eminescu nu a contenit să releve eroismul soldaților români și să se ridice contra diminuării meritelor ostașilor moldoveni (tentate de către unii gazetari, mai ales liberali).

Românii și România

În aspecte particulare, poziția poetului a fost mereu aceea de apărare a interesului național. A condamnat, de exemplu, cu argumente solide, desființarea „Arboroasei” și persecutarea studenților români de la Universitatea din Cernăuți. La Cernăuți se pregătiseră serbări oficiale ale centenarului anexării Bucovinei, prin care elementul băștinaș românesc era prezentat drept semi-barbar, în contextul unor remarci puțin cuviincioase la adresa statului nostru. Când vine vorba despre patria sa, România și despre poporul român, poetul nu este nici laudativ și nici critic, ci realist. El veștejește ambele poziții extreme: „Dar fiindcă România merge totdauna în fruntea civilizației, fiindcă unitatea Germaniei și a Italiei nu-i nimic mai mult decât simplă imitare după unitatea noastră, revoluția franceză ― imitația revoluției lui Horea, constituția franceză ― o imitație a constituției noastre, Goethe ― ciracul lui Văcărescu, Thiers ― un clișeu a d-lui C. A. Rosetti și Gambetta ― îngânarea vie a d-lui Fleva, de aceea „România” trăiește în veacul cel mai înaintat, în veacul de apoi, spre venirea lui Antihrist. Cuvintele însemnează astăzi tocmai contrariul de ce însemnau odată, cel nebun trece de cuminte și cel cuminte se ia drept nebun, cel învățat trece de carne cu ochi și viceversa, autorii trec drept plagiatori și plagiatorii drept autori, cel cinstit e hoț și hoțul cinstit, averea trece drept furt, furtul drept avere. Pe de altă parte, oricine are dreptul de a presupune că [România] e și o țară sălbatică, unde nu se mai controlează nimic și, fiindcă cine vine să facă negustorie cu pălării din Paris poate să ia asupra sa și misiunea de a civiliza capetele pe care acele pălării se vor așeza, să puie paie în căpățâna acoperită cu paie și să introducă cultura „picantă” în sălbatecul popor de la Dunăre; de aceea e foarte natural ca cineva să caute glorie când o poate căpăta așa de ieften. Modul de a deveni mare e scurt. Iei o scriere franțuzească, ștergi titlul și scrii altul, ștergi numele autorului și pui pe al tău. Apoi deschizi cartea: unde vezi Jean pui Toader, unde vezi Ana pui Safta și s-a mântuit, ești deja autor. Îți mai rămâne s-o pui pe românește, pentru care treabă rogi pe un prieten și opul e gata. Bună glorie ― și nu-i scumpă.” Aceste constatări ― în fond, amare ― sunt făcute în cadrul unei cronici critice („Visul Dochiei, poem într-un act. Oștenii noștri, comedie (?) în trei acte”), la adresa premierei a două mostre din „creația literară” a lui Frederic Damé, cronică publicată în „Timpul” din 12 noiembrie 1877. În consecință, poetul nu acceptă pozițiile extreme (autohtonism de tip primordial contra europenismului imitator de paradă), care se regăsesc și astăzi pe scena cultural-politică românească.

Altădată, gazetarul de la „Timpul” este necruțător cu un anonim (Pavel Vioreanu) de la ziarul „Presa”, care „simulează a ști ceea ce nu știe” și-i jignește în același timp pe românii ardeleni: „Într-adevăr, de câtă mizerie sufletească cată să fie capabil un om care, neavând dreptate într-o discuție, în loc de-a o recunoaște aceasta, precum i se cuvine unui gentleman, aruncă injurii asupra unei părți a poporului românesc, ridiculizând… de ce?… greutățile pe care acesta le are, în luptă pentru păstrarea limbei și a naționalității lui”.

Pentru intelectualul Eminescu, un adevărat pericol îl prezintă „masa de oameni sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare, vanitoasă și lesne de amăgit, pe care oamenii cu cunoștințe jumătățite, semidocții sau inculții cu totul caută a o asmuța asupra claselor superioare a căror superioritate consistă în naștere, avere sau știință”; și, în același spirit: „Cultura oricărei nații e împresurată de-o mulțime oarbă, gata a recădea în orice moment în barbarie”; din această categorie fac parte cei crescuți nu la țară, în condiții normale, ci la oraș, în condiții nefavorabile și crescuți ― prin urmare ― „închirciți” fizicește și intelectual”. Firește, în remarci ca acestea se reflectă viziunea conservatoare și concepția tradiționalistă, convingerea că societatea românească sănătoasă este prin excelență rurală, așezată, cuminte și cuviincioasă, cu respect pentru elită. Dar deplângerea lipsei de educație și de cultură a maselor rămâne valabilă până astăzi.

Ca orice romantic, Eminescu privilegiază însă poporul, glasul poporului, tradițiile sale rurale. Poporul se reazemă, în primul rând, pe țărănime. Aceasta care este „purtătorul istoriei unui popor, nația în înțelesul cel mai adevărat al cuvântului”. Ca și Nicolae Iorga mai târziu, Eminescu a avut în minte pentru trecutul nostru medieval statul răzeșesc, o democrație formată din țărani, între care domnul era cel mai sfătos (= înțelept) dintre ei. Statul este, în viziunea poetului, un produs al naturii, al evoluției organice și nu al voinței de moment a unor indivizi. La baza națiunii moderne a stat această elită rurală proprietară de moșii mici, elită care, apărându-și moșiile individuale, a fost capabilă să apere și moșia cea mare care era țara. Iar „nația”, departe de a intra în contradicție cu umanitatea, devine chiar coloana vertebrală a umanității. Născut în nordul Moldovei și educat chiar în Țara de Sus, în Bucovina, frântă din trupul țării de un imperiu acaparator, poetul a putut înțelege profund și starea de supunere a transilvănenilor, aspirațiile lor naționale, lupta pentru limbă, școală, cultură. Făcând apologia națiunilor (în „veacul naționalităților”), ilustrul gânditor nu poate accepta o lume abstractă și cosmopolită în sine: „Poate că ar exista cosmopolitism dacă el ar fi posibil. Dar el e imposibil. Individul care are într-adevăr dorința de a lucra pentru societate nu poate lucra pentru o omenire care nu există decât în părțile ei concrete ― în naționalități”. Cu alte cuvinte, nu poți să fii universal dacă nu ești mai întâi național, nu poți servi întregul fără să slujești partea: „Individul e osândit prin timp și spațiu de a lucra pentru acea singură parte căruia el îi aparține”. În loc de Ubi bene, ibi patria („Unde este bine, acolo este patria”), preferă Ubi patria, ibi bene („Unde este patria, acolo este bine”), spulberând aserțiunile unor ideologii imperiale, care momeau popoarele cu binele material iluzoriu. Convins de rolul fundamental al națiunilor în „concertul european”, Eminescu devine un apărător înfocat al națiunii române, denunțând, cu fervoarea unui răzbunător biblic, pericolul „influențelor străine”. Pentru a fi însă judecate atitudinile sale în adevărata lor semnificație, acestea se cuvin raportate la climatul ideologic al epocii. Eminescu este produsul veacului său, al tezelor referitoare la rolul națiunilor, pe fondul formării unității politice germane și italiene, al luptei contra falselor apologii ale cosmopolitismului imperial, contra dominării lumii de puterile acaparatoare. Iar această tendință de dominare a marilor puteri nu a încetat ― după cum lesne se vede ― nici astăzi. Pentru a sublinia și statua rolul românilor între națiunile Europei, gânditorul pleacă de la rațiunile istorice, așa cum se făcea peste tot în epocă. Iar aceste rațiuni sunt vechimea și autohtonia, continuitatea de locuire deopotrivă la nord și la sud de Dunăre, daco-romanitatea: „Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt nicăiri coloniști, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni, populație nepomenit de veche, mai veche decât toți conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai ivește câte un neamț singular care caută să ne aducă de preste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un asemenea om, ci ce voiește el. Nici mai este astăzi cestiunea originei noastre, abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă cestiune nu este de nicio importanță. Daci sau romani, romani sau daci: e indiferent, suntem români și punctum. Nimeni n-are să ne-învețe ce-am fost sau ce-am trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem ― români. A mai discuta asupra acestui punct sau a crede că frica de ruși ne-ar ademeni să ne facem nemți sau vice-versa sau, cum cred ungurii, că de frica acestor doi ne-am putea găsi flatați să ne contopim cu nația maghiară, toate acestea sunt iluzii de școală; limba și naționalitatea românească vor pieri deodată cu românul material, cu stingerea prin moarte și fără urmași a noastră, nu prin desnaționalizare și renegațiune. A persecuta naționalitatea noastră nu însemnează însă a o stinge, ci numai a ne vexa și a ne învenina împotriva persecutorilor. Ş-apoi ni se pare că niciun neam de pe fața pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure țările românești sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice Dumnezeu au vroit și să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o țară în care să nu se fi încercat de a face prozeliți din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă; hugenoții în Franța, maurii în Spania, polonii față cu rutenii, ungurii cu românii ― toți au încercat a câștiga pentru cercul lor de idei populațiile conlocuitoare și aceasta prin presiune, cu de-a sila; românul privește c-un stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, și nu i-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia și trăiesc nesupărați în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanții, evreii, toți sunt de față și pot spune dacă guvernele românești au oprit vro biserică sau vro școală armenească, protestantă sau evreiască. Niciuna. Ni se pare, deci, că pe pământurile noastre strămoșești, pe care nimene nu le stăpânește jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba și biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor”.

Lumea și „concertul european”

Prin idei ca acestea, Eminescu i-a pregătit categoric pe români pentru unitatea politică națională, fără să prejudicieze construcțiile naționale drepte ale altora. Fiindcă, poetul nu a pierdut vreodată din vedere întregul, „concertul națiunilor”, lumea. Lumea, însă, nu este privită niciodată limitat și exclusivist la Eminescu. Imaginea lumii ca scenă, ca teatru este pretutindeni prezentă. Eminescu privește cultura universală ca o unitate în spiritul noțiunii lui Goethe de Weltliteratur („literatura lumii”). Conceperea unei totalități a literaturilor particulare semnifică o depășire a îngustimii prejudecăților naționale. Europa apare ca un organism (la fel ca lumea, universul, societatea, statul), iar cultura ei unitară, bazată pe rațiune și știință, îl determină pe poetul-publicist să recurgă și la un instrumentar de gândire, la un Organon de tip aristotelic pe care îl descrie într-un articol referitor la prelegerile de la „Junimea” ale lui Titu Maiorescu. În editorialul primului număr al revistei „Fântâna Blanduziei” (din 4 decembrie 1888), în care extrasele din lucrarea lui Max Nordau (Max Simon Sudfeld), Die conventionalen Lügen deř Kulturmenschnheit, sunt însoțite de considerații proprii, Eminescu se referă la necesitatea de a evita „boala psihologică a scepticismului”, care „muncește pe oamenii culți din mai toate țările”, prin restabilirea unei legături organice cu antichitatea și cu Evul Mediu latin, ai cărei autori erau „plini de adevăr, de eleganță, de idei nemerite”; arta acestor epoci revolute îi pare ca fiind lipsită „de amărăciune și de dezgust”, un adevărat „refugiu în contra grijelor și durerilor”. Antidotul lumii meschine în care trăia este romantismul german robust, „care descrie veacul de mijloc cu culori atât de strălucite precum în realitate nu le-a putut avea” și școala romantică din Franța, „fiică a școalei romantice germane și a disprețului byronian pentru lume”. Ca toți romanticii, Eminescu idealizează Evul Mediu, dar în acest proces, conform citatelor de mai sus, se remarcă două rezerve. Prima se referă la asocierea antichității cu lumea medievală, a acelei epoci de unde vin bazele civilizației europene: clasicismul greco-latin și creștinismul (iudeo-creștinismul), iar a doua la conștiința că „veacul de mijloc” nu a avut „culori atât de strălucite” ca cele figurate de romantism. Prin aceasta, Eminescu devine realist, cumpătat, echilibrat.

Pentru poet, concertul lumii, umanitatea în armonie se compune din popoare (le numește așa în spiritul lui Herder), iar „dezvoltarea genului uman este legată de multiplicitatea popoarelor”, așa cum „marile idei generale… își întind forța asupra mai multor popoare”. Psihologia popoarelor (cea istorică, etnologia, politica, psiho-etnologia) trebuie să țină cont de „modul în care toate formele și produsele esențiale ale vieții obștești a umanității, cum sunt familia, statul, religia, literatura ș.a.m.d., iau naștere una lângă alta și una într-alta, stimulându-se reciproc și, de asemenea, inhibându-se reciproc. Valorile spirituale universale ale poetului-jurnalist sunt cele consacrate: „Citim azi cu plăcere versurile bătrânului Omer, cu care petreceau odată neamurile de ciobani din Grecia, și imnele din Rig-Veda, pe care păstorii Indiei le îndreptau luminii și puterilor naturii, pentru a le lăuda și a cere de la dânsele iarbă și turme de vite. Tot așa, privim cu plăcere plăsmuirile celui mai mare poet pe care l-a purtat pământul nostru, plăsmuirile lui Shakespeare, și ne bucurăm de frumusețea lor atâta, ba poate mai mult încă de cât contemporanii lui, și tot astfel privim statuile lui Fidias și ale lui Praxiteles, icoanele lui Rafael și ascultăm muzica lui Palestrina. Tot astfel, ne bucură și portretul pe care-l face Grigore Ureche Vornicul lui Ștefan Voievod cel Mare, cu cât simțim și azi plăcere citind ce vrednic și cu virtute Român a fost Măria sa”. Spre deosebire de Mihail Kogălniceanu mai devreme (care considera bătălia de la Războieni de mai mare interes românesc decât Termopile, iar cele de la Rahova și Călugăreni mai strălucite decât Maraton și Salamina), dar în același spirit cu el, Eminescu îl plasează pe Grigore Ureche alături de Homer și de Shakespeare. Cu alte cuvinte, marele creator român nu-i pune pe autorii români deasupra celor mari din literatura universală, dar îi compară cu aceștia.

Modelul de stat ideal eminescian se construiește, ca și în cazul lui Leopold von Ranke, în temeiul unei simpatii universale care poate îmbrățișa, precum remarcă Ernst Cassirer, toate epocile și toate națiunile: „Pentru Ranke, națiunile latine și teutonice, grecii și romanii, Evul Mediu și statele naționale moderne însemnau un organism coerent”. Și în cazul lui Eminescu, Sympatheia pune totul sub formă de organism unic, de univers armonios organic și viu. „Concertul european” este văzut, în spirit maiorescian, ca o configurare de cercuri interactive, ca o alianță „liniștită” de puteri, ca un areopag, ca o Ligă Spirituală care armonizează interesele speciale (= naționale) cu cele general-continentale și mai ales ca „o constelațiune”, acesta fiind cuvântul cel mai frecvent în articolele din „Timpul”. Și în expresia metaforică „constelațiune de state” este de decriptat o sugerare complexă, la care concură fantezia, mistica, visul, configurarea geometrică. E o proiecție vizionară în temeiul câmpului semantic deosebit de bogat al „stelei” care cuprinde și strălucire idealizată romantic, și taină, și destin, și statornicie, și devenire. E un construct filosofic, dar și un termen de-idealizat, pragmatic ce descrie fenomenologic niște realități istorice: configurație a tuturor statelor europene, configurație a statelor balcanice, configurație a naționalităților în cadrul Austro-Ungariei. „Constelaţiunile” de state ar trebui să aibă o anumită stabilitate și durată precum grupările de stele în Cosmos, după cum concertul european ar trebui să aibă ca model (ideal) muzica sferelor. Poetul-organicist și istoricul-organicist Eminescu voia să armonizeze elementele și să considere ca prim întregul prin raport la părțile sale, voia ca în „constelațiunea europeană” ca întreg și în fiecare stat ca parte să domine „o unitate de dezvoltare”, o statornicie a „curentului istoric”, un mod „neschimbăcios” de a vedea lucrurile și o țintă fixată „de mii de ani”. Disonanțele care apar în cadrul „concertului european” sunt generate de planurile imperialiste de cuceriri teritoriale și economice, de manifestările doctrinare ale panslavismului, panelenismului, panbulgarismului și ostrumelismului (= întărirea puterii Turciei asupra statelor din Ostrumelia sau Rumelia de răsărit, adică Albania, Grecia, Serbia, Bulgaria). Eminescu observă că, atunci când se aplanează anumite litigii, nu se mai pomenește de așa-numitul „concert european”, că marile puteri nu mai au o problemă gravă și nu caută dezlegarea în comun, din moment ce nu au un pericol iminent „de natură a le sili să-l prevină și să-l înlăture toate împreună”. Clipele de respiro ce survin în tensiunea politică fac ca „fiecare din statele europene să-și formeze planuri de cucerire teritoriale și economice pe viitor; ba unele lucrează déjà pe față la realizarea aspirațiunilor lor”.

Eminescu, reticent la construcțiile utopice precum republica universală, pacea eternă sau regatul dacic al lui Decebal, crede că viitorul Orientului este „o confederație de popoare în care egalitatea naționalităților și limbilor, pe orice teritoriu se vor afla ele, va fi lucru principal, iar formațiunile de state ― lucru secundar”, că România face parte deja din „concertul european” și că în cadrul acestuia trebuia realizată o unitate a legislației, pe fondul elementelor de unitate a culturii continentale. Pătruns de rolul civilizator al Europei, își imaginează bătrânul continent în postura „de a trăi continuu”: „… Date fiind multele ei litorale (țărmi), marea apărând, nu e un element, ci și ca o faptă economică, ca un puternic mijloc de comunicațiune („drumul popoarelor”), ea [Europa] are facultatea, natura de a întreprinde și întreține comunicațiunea cu toată lumea și din punctul acesta de vedere ea e situată în mijlocul lumii întregi”. Așa cum Europa este cheia comunicării cu toată lumea, România are rezervat rolul de a fi „un factor hotărâtor în echilibrul european”, de a se impune stimei Europei prin ordine și liniște și a „înlătura primejdiile care ar amenința-o dacă ar deveni o cauză de îngrijiri [= îngrijorări] pentru puternicii noștri vecini”, prin voința de a deveni „un stat de cultură la gurile Dunării”.

Ideile generale

Mihai Eminescu a exprimat prin gazetăria sa ideile progresiste fundamentale ale epocii sale. Militând pentru națiunea română și pentru „concertul națiunilor” europene, poetul s-a situat pe coordonata cea mai avansată a gândirii contemporane lui. Mai întâi, și-a definit prin limbă, origine, credință, teritoriu, tradiții și cultură națiunea sa, privită în comparație cu alte națiuni europene, iar apoi a stabilit coordonatele funcționării Europei, valabile până astăzi. Este vorba despre Europa națiunilor libere, democratice, egale, modele de civilizație și de cultură pentru restul lumii. Nu a acceptat, în nicio împrejurare, asuprirea naționalităților și, evident, nici discriminarea românilor trăitori în state străine, mai ales pe pământurile în care aceștia erau băștinași și majoritari (ca în Transilvania, Basarabia, Bucovina). Firește, opiniile sale politice de conjunctură, referitoare la un aspect sau altul al frământatei vieți politice din România sau din Europa de atunci, rămân discutabile. Epitetele folosite, caracterizările, etichetările pot fi, de către unii, ușor sau radical emendate, numai că faptul nu este deloc singular: oricare gazetar, mare sau mic, de oricând și de oriunde, se află într-o asemenea situație. Din perspectiva unor evoluții mai recente, anumite idei ale lui Eminescu pot părea exclusiviste, conservatoare, naționaliste. Dar toate trebuie plasate în contextul epocii, adică în ambianța celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, când nu existau nici „Declarația universală a drepturilor omului”, nici rezoluții ferme de protecție a minorităților și când marile puteri luptau pe față pentru o nouă împărțire a lumii, când se mai vorbea de popoare cu istorie și fără istorie și când discriminările erau statuate prin legi interne și tratate internaționale. De exemplu, în chestiunea „împământenirii” străinilor în România, Eminescu a avut o poziție nuanțată, fiind de părere că trebuie să se țină seamă de vechimea, de situația și de atitudinea față de țară a celor care urmau să primească cetățenia română. Azi, la mai bine de un secol de atunci, se discută cam în aceiași termeni pe coridoarele și în birourile de la Bruxelles și Strasbourg, din moment ce unii membri ai UE propun să fie statuate trei tipuri de minorități (istorice, recente și de imigrație), cu drepturi aferente diferențiate, proporționale cu vechimea și rolul lor în noua Europă. Cu alte cuvinte, unii să aibă drepturi depline și alții mai puține, iar alții aproape deloc!

Eminescu nu a exprimat idei nici conservatoare și nici liberale, nu a fost nici dacist și nici latinist, nu a fost nici român contra Europei și nici autohtonist îndreptat contra modernității. El a apărat anumite puncte de vedere partizane pe scena politică de atunci, dar a avut mereu grija echilibrului omului de cultură înaltă, grija românului integrat în Europa și susținător al intereselor poporului său.

Posteritatea gazetăriei eminesciene

Mihai Eminescu a gândit România și Europa viitorului înainte de a exista teoretizarea elementelor lor componente de către specialiști, înainte de discuțiile din secolul al XX-lea despre globalizare și integraționism. El a fost între cei dintâi gânditori europeni capabili să găsească un echilibru între națiuni și continent, excluzând rolul malefic al imperiilor multinaționale, al puterilor cu tendințe dominatoare. S-a spus că Eminescu nu a fost atât de mare gazetar pe cât poet, ceea ce este relativ. Gazetăria nu te face celebru, în durata lungă, precum te pot face poezia sau literatura în general. Cel mai mare jurnalist al lumii ― daca el există ― nu va atinge niciodată faima lui Shakespeare, a lui Dante, a lui Cervantes sau a lui Goethe și nici cel mai mare jurnalist român nu va fi cunoscut precum Eminescu, Blaga, Caragiale sau Arghezi. Gazetăria este, în general, o meserie de circumstanță, produsele sale fiind perisabile, ancorate într-un timp precis, în anumite conjuncturi, discursul său fiind ocazional. Trecând ocazia, trece și interesul. Și totuși, Eminescu s-a ridicat și în gazetărie deasupra momentului trăit și a trimis lumii și țării mesaje perene. Presa secolului al XIX-lea românesc, alături de școală, a consolidat coeziunea națiunii române și a pregătit țara generică românească atemporală pentru unitatea sa politică, realizată între 1848 și 1918. În acest context, Mihai Eminescu a exprimat cel mai bine scopul națiunii române, acela de a-și făuri statul unitar, într-o Europă a națiunilor. În epoca eminesciană nu erau în prim planul gândirii înaintate nici universalismele imperiale, catolice sau panslaviste, nici supunerea popoarelor mici de către cele mari, nici ideea de globalizare, nici protecția mediului ambiant, etc. Cea mai progresistă idee politică era ideea națională, adică emanciparea națiunilor din asuprirea lor multiseculară, tendința de destrămare a imperiilor și constituirea statelor naționale unitare. Eminescu s-a identificat prin toate fibrele ființei sale cu această idee, vibrând pentru România, țara sa. De aceea, a și scris, „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, / Țara mea de glorii, țara mea de dor…”, pe când avea 17 ani și a publicat-o și răspândit-o mai întâi în celălalt colț de Românie, în Transilvania, cu mult înainte ca România să fie întreagă pe hartă. Poetul vedea toate „gloriile” trecute ale țării sale, dar avea și „dorul” unității ce urma, cu siguranță, să vină. Eminescu a fost un visător, dar unul ale cărui vise pentru Țară s-au împlinit, cel puțin pentru două decenii. Eminescu este actual și pentru ca mai avem de împlinit o parte din visul său pentru Țară.

Academician Ioan Aurel-Pop, Președintele Academiei Române

---

[1] Și Cantemir are avea aceeași viziune a unității atemporale românești, când zicea „Hronicon a toată Țara Româniască (care apoi s-au înpărțit în Moldova, Munteniască și Ardealul)”. De fapt, toți marii creatori, de la Inochentie Micu, Mihail Kogălniceanu și Mihai Eminescu până la Lucian Blaga și Nichita Stănescu au exprimat, într-o formă sau alta, acest sentiment tonic, dar cuminte și cumpătat, al românității organice integrale.