România a
reușit în secolul al XX-lea, printr-o instituție fundamentală a statului, anume
armata sa, să oprească sau să limiteze două primejdii capitale care amenințau
continentul european și care, implicit o amenințau și pe ea însăși. Este vorba
despre două regimuri dictatoriale, unul de extremă stângă și celălalt de
extremă dreaptă. În 1919, prin campania din Ungaria devenită „roșie”, armata
română a oprit avansarea bolșevismului, a comunismului de tip sovietic spre
centrul Europei (eventuala victorie a lui Bela Kun în Ungaria ar fi deschis
calea afirmării „Republicii Sovietice Bavaria”). În 1944-1945, campania armatei
române spre vest, în alianță cu Națiunile Unite, a contribuit la înfrângerea
fascismului, inclusiv a variantei de fascism de la Budapesta, care se crampona
de putere. Cele două regimuri, anume comunismul și fascismul au fost condamnate
de forurile legale internaționale și de istorie. În același timp, ambele fapte
din 1919 și 1944-1945 au contribuit la consolidarea României, adică a
edificiului național clădit prin deciziile națiunii române finalizate la 1
Decembrie 1918 și recunoscute de comunitatea internațională. Mai concret, acele
acțiuni de arme au făcut posibilă apartenența de fapt și de drept a
Transilvaniei la statul român.
În mod
indirect, amândouă aceste înfăptuiri istorice au ajutat la fondarea, afirmarea
și reașezarea Universității românești la Cluj, în acord cu voința națională
exprimată încă din 1848, prin programul Revoluției Române aprobat la Marea
Adunare Națională de la Blaj. După victoria armatei române din 1919, s-a putut
deschide, în noiembrie același an – adică acum un secol – prima universitate românească
la Cluj, iar după victoriile armate române din 1945, aceiași universitate a
putut reveni din bejenie în cetatea academică în care se fondase sub regii
întregitori, Ferdinand și Maria. Detaliile acelor acțiuni au stârnit și pot să
stârnească încă anumite interpretări controversate, dar esența faptelor acelora
rămâne în acord dreptatea și cu adevărul.
Iată de ce
această statuie a generalului Gheorghe Mărdărescu, eliberatorul Budapestei,
numit comandant suprem al trupelor române din Transilvania în 1919 și devenit
apoi ministru de război al României, va sta de-acum în fața Facultății de
Științe Economice a Universității, înnobilând locul și oamenii. Generalul
Gheorghe Mărdărescu poate și trebuie să fie considerat de istorie drept unul
dintre artizanii României libere și unite, dar și drept un părinte al Europei
democratice, ferite de regimuri totalitare. Faptele mari se împlinesc numai
prin jertfe, iar figura generalului ne va aminti mereu de jertfele românilor de
odinioară, dar mai ales de marile noastre înfăptuiri obținute prin jertfe.
Popoarele civilizate știu să-și cinstească eroii și să presare pe-ale lor
morminte ale laurilor foi.
Academician Ioan Aurel-Pop, Președintele Academiei Române
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu